Ziua de 13 iunie este o zi de doliu pentru toți bucovinenii. Se împlinesc 80 de ani de când au început deportările în masă a românilor de pe aceste frumoase meleaguri.
Cu ani în urmă regretata poetă populară și folcloristă, Magdalina Morar, din satul Cupca a scris și a publicat versuri despre aceste tragedii ale neamului: deportările, masacrul de la Fântâna Albă, războiul, colectivizarea forțată, judecățile, pedepsele, lacrimile, nevoile – ceea ce, de fapt, a și adus regimul comunist pe meleagurile noastre. Ea a mai alcătuit şi prima listă a tuturor cupcenilor, care au avut de suferit, fiind împușcați, arestați, condamnați, judecați, deportați…fără de vină, în acei ani de tristă amintire.
Doar în noaptea de 13 iunie a anului 1941 din Cupca au fost ridicați și duși în neagra străinătate 92 de oameni. Înapoi s-au întors 47, alte 5 persoane au rămas să trăiască pe meleaguri străine. Despre toate acestea a scris și a publicat neobosita poetă populară, Magdalina Morar. Aceste materiale au fost publicate în cartea ei „Viața trece, amintirile rămân…” Cartea a fost tipărită prin strădania subsemnatei, ajutată de câțiva cupceni cu suflet bun. A văzut lumina tiparului în anul 2006. Magdalina Morar a trecut la cele veșnice în toamna anului 1999.
Chiar la începutul acestei cărți este publicată poezia „Chinul celor deportați”. O poezie dedicată acelei zile negre, de 13 iunie.
Magdalina MORAR
CHINUL CELOR DEPORTAȚI
Treisprezece iunie, iunie –
S-a-nceput necazu-n lume,
S-au început durerile
Și cu deportările.
Au venit în miez de noapte
Soldați ruși cu puști în spate,
Cu „zacon” de la raion,
Sculând oamenii din somn.
Dezbrăcați, flămânzi, desculți,
Încărcându-i în căruțe,
Bărbați, femei, bolnavi pe moarte
Și copii sugaci de lapte.
Cu sudălmi și cu ocări,
Și ducându-i pân-la gări,
Îi suiră ca pe oi
În vagoanele de boi.
Și la uși au pus lăcată,
La ferești sârmă ghimpată,
Să nu iasă niciodată.
Vai ce plânset, vai ce jale…
Plângeau oamenii-n vagoane,
Dar plângeau și cei rămași,
Nu știau poate că mâine
Rândul lor poate le vine.
Trenule, marcă rusească,
Dumnezeu te pedepsească,
Fiarele să-ți ruginească,
Că ne duci din țara noastră.
Rămâi, Bucovină, cu bine,
Că ne duc acum din tine.
Rămân satele pustii
Se duc acum ai tăi copii.
Și-n fiecare-a șaptea gară
Se da câte-o ciorbă rară,
Iar în loc de apă rece
Se da sorbală de pește.
Și se da pește sărat
Tot cu lut amestecat.
Vai, săracii oamenii
Cum mureau ca gâzele…
După săptămâni de zile,
Ajunși în fundul Siberiei,
Iarăși jale, iarăși plâns
Nu aveau unde dormi…
Fii tu, taiga, blestemată,
Ai despărțit copii de tată,
Să se usuce lemnu-n tine,
C-au murit atâția-n tine.
Alții fură îngropați,
Alții-n gârle aruncați,
Prin pâraie, prin fântâni,
Alții-au fost mâncați de câini.
Săracele mame cu ochii stinși,
De-atâta amar de plâns,
Văzând pe brațe cum le moare,
Copilul drag de sete și de foame.
Că pe acest pământ bătrân
Au fost iude și mai sunt,
Ce-și vând nația și plaiul,
Ce-și vând Patria și graiul.
Pentru bani și postul său
Îl vând și pe Dumnezeu.
***
Această poezie scrisă simplu, dar cu atâta durere, de regretata Magdalina Morar a fost tipărită pe la începutul anilor 90 ai secolului trecut în mai multe reviste și ziare. Acum, o readucem din nou în fața cititorilor. Memoria nu uită. Fie veșnică amintirea lor.
Eleonora SCHIPOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com