La 13 iunie 1926 s-a născut Paul Miron, poet, prozator, dramaturg şi filolog, specializat mai ales în lexicologie şi stilistică. El a realizat numeroase traduceri din limba germană în română şi invers. La numai 18 ani Paul Miron și-a părăsit țara imediat după 23 august 1944, intuind foarte exact ce avea să se întâmple aici. Nu i-a fost ușor, iar durerea despărțirii de patrie, pe care a purtat-o în suflet întreaga viață, se simte aproape la fiecare pagină a operei sale. După nenumărate și greu de imaginat încercări și greutăți prin care a fost nevoit să treacă, reușește să se stabilească în Germania Federală și să urmeze o strălucită carieră academică, încununată, în anii 70 cu o performanță excepțională: înființarea primei catedre de limba română din Germania, la Universitatea din Freiburg. Apoi profită din plin de relativa deschidere a regimului comunist din România anilor 70 și încheie, în 1974, un parteneriat interuniversitar oficial de colaborare între Universitatea din Freiburg și Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, în baza căruia reușește să-i aducă, chiar dacă pentru scurte perioade de timp, în lumea liberă, pe intelectuali de primă mărime ai țării, printre care (pe atunci foarte tinerii) Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Andrei Pleșu. Tot în acea perioadă înființează la Freiburg Societatea Culturală „M. Eminescu” prin care, nu doar intelectuali români puteau lua contact direct cu cultura germană, ci și intelectuali și savanți de primă mărime ai Germaniei au putut cunoaște mai bine cultura română adevărată, nu cea trucată de comuniști. A înfiinţat lectorate de limbă română la Koln (1952), Bonn (1954) şi Freiburg im Bresgau (1964). Paul Miron a decedat în 2008.
La 13 iunie 1963 s-a născut Iurie Florea, dirijor de orchestră și cor din Republica Moldova. A absolvit Conservatorul de Stat „Gavriil Muzicescu” din Chișinau (clasa de Dirijat simfonic și operă și Dirijat coral) în 1986 și a devenit bursier al Conservatorului „Rimski-Korsakov’” din Sankt Petersburg, Rusia. A fost dirijor al Operei Naționale Chișinău (1989–1996), unde a deținut și funcția de director artistic pentru o scurtă perioadă. S-a stabilit în România, unde ca urmat studii post-universitare la Academia de Muzică din București, clasa Constantin Bugeanu (1990–1992). A fost, în timp, dirijor al Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” din Constanța și a colaborat cu numeroase orchestre din țară și străinătate, director artistic al Operei Naționale Chișinău, dirijor (din 1996) și director artistic (2007–2010) al Operei Naționale București. A avut turnee în Ucraina, Rusia, Belarus, Lituania, Belgia, Italia, Spania, Portugalia, Franța, China, Olanda, dirijând concerte de muzică de operă, lucrări simfonice sau vocal-simfonice. A fost distins cu Premiul național „Ionel Perlea”, Premiul I la Concursuri Naționale de dirijat: Sinaia, Constanta (1992), Premiul „David Ohanesian” al Forumului Muzical Român (2008).
La 13 iunie 1979 s-a stins din viaţă Anatoli Kuzneţov, scriitor şi disident politic sovietic. El s-a născut la 18 august 1929 în Kiev. În decursul a doi ani de ocupaţie germană a Kievului a fost martorul evenimentelor care au avut loc în oraş. Pe ascuns făcea notiţe în jurnal, care apoi au stat la baza romanului „Babii Iar”. Abia după moartea lui Stalin, Anatoli Kuzneţov, ca persoană aflată în timpul războiului pe teritoriul ocupat de fascişti, a putut să înveţe la Institutul de Literatură. În anul 1966 a hotărât să publice amintirile sale despre viaţa din Kievul ocupat. Înainte de a-şi publica romanul „Babii Iar”, Anatoli Kuzneţov s-a confruntat cu mai multe obstacole. Deşi a fost aprobat de Secţia ideologică a Comitetului Central al PCUS, romanul a fost editat în variantă prescurtată. În vara anului 1969 Anatoli Kuzneţov a plecat într-o deplasare de creaţie la Londra, unde a cerut azil politic. Cererea lui a fost satisfăcută. În anul 1970 a fost publicat textul deplin al romanului „Babii Iar”. Din noiembrie 1972 Anatoli Kuzneţov a activat la Punctul de corespondenţi de la Londra al Postului de radio „Libertatea”.
La 13 iunie 2013 a decedat pictoriţa română Elena Uţă Chelaru. Absolventa a Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, unde i-a avut profesori pe Samuel Mützner, Catul Bogdan şi Alexandru Ciucurencu, Elena Uţă Chelaru s-a remarcat în pictura contemporană europeană, expunând periodic în Italia, Franţa, Belgia. Începând cu anii 70 Elena Uţă Chelaru se documentează, lucrează şi expune la Paris şi apoi în marile oraşe ale Italiei, unde obţine numeroase premii şi recunoaştere internaţională. Tablourile şi numele Elenei Uţă Chelaru se întâlnesc în cele mai prestigioase galerii, muzee, cataloage şi colecţii din lume (România, Franţa, Italia, Belgia, Grecia, Israel, Rusia, Liban, SUA, Germania, Norvegia). A fost membră a mai multor Academii de arta, dintre care Academia Internaţională „Mario Gori”, Academia Internaţională „Pontzen” din Napoli şi Academia Gentium Pro-Pace din Roma, Academia Statului Columbia (SUA), Academia Internaţională „Lutèce” Paris, Academia Europeana de Arta din Belgia.
La 13 iunie 2002, la București s-a stins din viață Gheorghe Bulgăr, filolog, lingvist, eminescolog și profesor universitar român. S-a născut la 13 aprilie 1920, în comuna Sanislău, Satu Mare, într-o familie de țărani înstăriți care aveau toate cele pentru lucrul pământului și creșterea animalelor. Clasele primare le-a urmat în satul de baștină, apoi liceul „Emanuil Gojdu” în Oradea. La 21 iunie 1940 Gheorghe Bulgăr își dă bacalaureatul ca nu mult timp după aceea să fie arestat de către armata maghiară fiind transportat la Arad. Reușește să se refugieze la București unde se înscrie la Facultatea de filologie, profesorii de atunci fiind printre alții: Tudor Vianu (Estetică generală), Dumitru Caracostea (Istoria Literaturii), Alexandru Rosetti (Istoria Limbii Române).
A debutat — cu studii de lingvistică — la Revista Fundațiilor Regale condusă de Camil Petrescu. În același timp publică la „Timpul” și „Adevărul”, unde articolele lui sunt foarte bine cotate atât de profesorii lui cât și de critica de specialitate a vremii. Își dă doctoratul cu lucrarea „Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare”. Imediat după terminarea facultății Gheorghe Bulgăr a fost înrolat în armată urmând ca după o scurtă instrucție să fie trimis la luptă în tranșee unde, alături de alți colegi formează „Detașamentul Păuliș”. A fost asistent la București, la Facultatea de Litere, pană în 1953, când va fi demis și trimis ca cercetător la Institutul de Lingvistică, timp de zece ani. Apoi intră din nou în sistemul universitar. Profesorul Gheorghe Bulgăr, renumit eminescolog — lingvist de mare ținută — definitivează printre altele Dicționarul Limbii Române început cu Sextil Pușcariu și dicționarul de rime Eminescu. Este apreciat în mod deosebit de Eugen Ionescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade. A publicat peste 23 volume ca autor unic, 12 în colaborare, 7 ca redactor și colaborator, 10 prefețe și traduceri, peste 350 studii și articole publicate în volume sau reviste. A fost profesor la universitățile franceze Sorbona (între 1965 și 1967), Lyon (1978-1980) și Bordeaux (1988-1990).
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com