La 17 iunie 1473 călugărul Nicodim de la mânăstirea Neamț a terminat „Tetraevangheliarul”, lucrare vestită pentru miniaturile sale și pentru că în el se află portretul lui Ștefan cel Mare, dăruit de către domnitor mănăstirii Umor, de aici denumirea actuală „Tetraevangheliarul de la Humor”.
La 17 iunie 1889 a avut loc înmormântarea lui Mihai Eminescu la Cimitirul Bellu din București. Cu zece ani înainte de moartea sa poetul nostru național a scris poezia „Despărțire”, în care se întreba:
„Şi când se va întoarce pământul în pământ,
Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?
Cântări tânguitoare prin zidurile reci
Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”.
Acel repaus a început pentru el la 15 iunie 1889, iar la 17 iunie au avut loc funeraliile cu „cântări tânguitoare”. De la conducerea în ultimul drum a celui mai mare poet român se păstrează o singură imagine, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Imaginea atestă că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „Din partea amicilor”.
Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Titu Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor al ziarului Adevărul: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”.
După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care îl însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „…Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.
Sicriul cu trupul neînsuflețit al poetului a fost coborât în mormânt spre seară. Cineva dintre cei prezenți la funeralii lăsă o mărturie: „Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste”.
La 17 iunie 1889, la Suceava s-a născut Alexandru Zavulovici, compozitor clasic de inspirație folclorică, muzicolog, dirijor de cor și profesor, membru al Societății Compozitorilor Români. A desfășurat o vastă activitate didactică, fiind profesor de Muzică și dirijor al corului Mitropoliei din Cernăuți (1922–1940), dirijor a diferite formații muzicale. A compus muzică simfonică: Ecouri; muzică instrumentală: Zefirul; muzică corală: Imnele Sf. Liturghii, Axion la Liturghia Sf. Vasile; muzică vocală: Cântec. A fost distins cu Ordinul Coroana României și numeroase premii de creație. A decedat la 21 iunie 1976, la Suceava.
La 17 iunie 1949, la Sângerei, R. Moldova, s-a născut Ion Hadârcă, poet, traducător și om politic din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1978). A debutat ca poet în timpul școlii, în 1965, cu versuri în revista Cultura Moldovei. După absolvirea Școlii medii în Sângerei (1966), a fost angajat la ziarul raional Calea leninistă. A urmat Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău (1970–1974). În perioada studiilor universitare, a citit primele cicluri de poeme în cadrul cenaclului literar Luceafărul, poezii care i s-au publicat în ziarele Tinerimea Moldovei, Moldova socialistă, Cultura Moldovei. A debutat editorial în 1977, cu placheta de versuri Zilele. A fost redactor, apoi șef de secție la Editura Literatura artistică din Chișinău. A demisionat în 1981 din motive ideologice, neîmpărtășind politica cenzurii oficiale. A fost director al cenaclului literar Luceafărul de pe lângă revista Tinerimea Moldovei, director al secției de Literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, precum și secretar al Comitetului de conducere, ulterior – al biroului organizației de partid al breslei scriitoricești. A fost fondatorul și primul președinte al Frontului Popular din Moldova, președinte al Partidului Liberal Reformator, deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Din operele publicate: Baciul mieilor chirilici, Darul vorbirii, Ambasadorul Atlantidei, Două imperii, Albe cetățile negre, Teoria stării inutile, Era barbară, Arta obsesiei.
La 17 iunie 1953, în satul Tereblecea din regiunea Cernăuți s-a născut Ivo (Ion) Bobul, artist al poporului din Ucraina. Steaua lui s-a ridicat pe bolta înaltă a muzicii de estradă ucrainene la Cernăuţi. De altfel, pe Aleea vedetelor din Piaţa Teatrală din Cernăuţi este montată o stea simbolică, purtând numele vestitului tenor liric. Fiind încă elev, a rămas fără tată şi şi-a continuat învăţământul la Şcoala-internat din Herţa. Înainte de a ajunge pe scena profesionistă, a însuşit o meserie muncitorească la o şcoală tehnico-profesională din Donbas. Şi-a început calea în arta muzicală în anul 1979, ca solist al Ansamblului de estradă „Marea” de la Filarmonica din Crimeea. În perioada 1980-1989 a activat ca solist al ansamblurilor de estradă „Ceremuş” şi „Apă vie” de la Filarmonica din Cernăuţi. A evoluat în componenţa Ansamblului de estradă „Vivaton” din Ternopil, Teatrului de estradă „Etiud” din Kiev. A cântat în duet cu Lilia Sandulesa.
În prezent Ivo Bobul îmbină activitatea concertistică cu cea de pedagog – este profesor de canto la Kiev. Lui îi propun cântece cei mai renumiţi compozitori din Ucraina. Repertoriul său este alcătuit din cântece în mai multe limbi, inclusiv în limba română. Cel mai reuşit cântec în limba română este „Doi părinţi la margine de ţară” pe versurile poetului bucovinean Ilie Tudor Zegrea.
Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei este şi o dramă pentru familia lui Ivo Bobul. Chiar în primele zile de război cântăreţul, fiind împreună cu familia sa într-un adăpost antiaerian din Kiev în timpul bombardamentelor, s-a adresat colegilor săi din Rusia: „Îmi pare foarte rău, îmi este foarte dureros că aceşti oameni nu înţeleg ce fac. Vreau să mă adresez colegilor mei din Rusia, Alei Pugaciova, lui Filip Kirkorov, prietenului meu Aleksandr Serov. Voi aveţi o pondere în Rusia, puteţi influenţa asupra preşedintelui vostru. Ştiţi cum s-o faceţi. Ridicaţi poporul Rusiei. Acest război nu trebuie nimănui, nici nouă, nici vouă. Mor oameni, copii, bătrâni…”. Probabil că adresarea lui Ivo Bobul nu şi-a găsit răsunetul cuvenit în inimile artiştilor ruşi. Ivo Bobul întreprinde turnee de caritate în Ucraina, colectând bani pentru Forțele Armate ale Ucrainei. În cadrul acestor turnee a evoluat de câteva ori la Cernăuți.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com