La 17 mai 1395 a avut loc Bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești. Victoria repurtată l-a glorificat pe domnitorul Mircea cel Bătrân, iar cu 486 de ani mai târziu, la începutul lui Florar, poetul național al românilor, Mihai Eminescu, inspirat de acest strălucit moment istoric, publica renumita „Scrisoarea a treia”.
Bătălia de la Rovine este prima mare confruntare armată între români şi otomani, desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani. În 1393 oştile otomane, conduse de sultanul Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402), cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo. Ca urmare, otomanii ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, şi în Dobrogea. Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a avut probabil un caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud de Munţii Balcani), în primăvara anului 1394, când domnul român a fost încurajat în acţiunea sa de conflictul existent între Bayezid şi unii emiri seldjukizi din Asia Mică. Ca răspuns, Bayezid întreprinde o amplă campanie la nordul Dunării, cu efective militare de peste 40 000 de oameni. Mircea cel Bătrân dispunea de o oaste mult inferioară ca număr, estimată la circa 10 000 de ostaşi.
În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri diferite, deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia — 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine), şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Posibil să aibă mai multă dreptate istoricii care susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor.
Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.
Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Bayezid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea se trezește amenințat din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Bayezid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.
La 17 mai 1510 a decedat Sandro Botticelli, pictor al Renașterii florentine. Sandro Botticelli, de fapt Alessandro di Mariano Filipepi (1445-1510) a fost unul din cei mai mari reprezentanți ai Renaşterii italiene. Frumusețea și grația figurilor create de el, precizia liniilor și redarea mișcării fac din lucrările sale o operă ce simbolizează pictura epocii. Caracteristic artei lui Botticelli este și faptul că figurile pictate de el exprimă profunde sentimente umane. Personajele sale cu chipuri ușor melancolice au, în general, o expresie visătoare, Botticelli ne apare ca un cercetător atent al sufletului omenesc. Operă de tinerețe a lui Botticelli „Madona cu pruncul și doi îngeri” poartă semnele influenței multor maeștri, însă marchează multe elemente noi în pictura religioasă. Portretul Mariei și al pruncului Iisus, de atâtea ori repetat de diverși pictori, își pierde în opera lui Botticelli seriozitatea solemnă, câștigând sinceritate și realism.
Botticelli a pictat cinci tablouri în care prezintă Adorația Magilor, cel mai cunoscut se află la Galeria Uffizi din Florența. Pictorul îi reprezintă pe toți membrii familiei Medici, precum și alte câteva personalități importante. Tabloul „Nașterea lui Venus”, una din cele mai renumite picturi din istoria artelor, a fost realizat la comanda lui Lorenzo și Giovanni di Pierfrancesco de Medici, pentru vila lor din Castello. În această capodoperă, Botticelli acordă multă atenție zugrăvirii mișcării provocată de vânt, cascada de păr a zeiței – care parcă tocmai s-a ivit din valurile mării – e răsfirată de vânt și se termină în destrămări moi. Lucrările lui Botticelli pierd din popularitate în ultimii ani ai vieții sale, împinse în planul al doilea de operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio şi Michelangelo.
La 17 mai 1890 s-a născut sculptorul român Ion C. Dimitriu-Bârlad. A studiat la Academia Julian din Paris (1913-1914). A participat la Războiul de întregire a Neamului. Ion C. Dimitriu-Bârlad a efectuat călătorii de studiu în numeroase țări din Europa (Italia și Grecia — 1921 și 1922; Spania — 1929). A lucrat ca profesor de desen artistic și liniar la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, după care a devenit inspector de specialitate (1927-1929). El s-a afirmat, în primul rând, ca autor de monumente ale eroilor din primul război mondial, dar și prin numeroase busturi dedicate unor personalități ale științei și culturii românești. Dimitriu-Bârlad a avut mai multe expoziții personale în România. De asemenea, a expus și la Salonul Oficial din Paris (1914). Ion C. Dimitriu-Bârlad a încetat din viață în anul 1964. A fost bunicul cântăreței Margareta Pâslaru.
La 17 mai 1944, la Măgurele, raionul Ungheni, s-a născut Efim Tarlapan, scriitor, poet umorist și satiric, epigramist din Republica Moldova, autor de literatură satirică și cărți pentru copii. A absolvit Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția de Ziaristică (1962–1970), iar mai târziu a urmat cursurile superioare ale Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. A fost redactor literar la ziarul Viața satului, la postul de radio republican din Moldova, la Editura Lumina și săptămânalul Literatura și arta. Debutul editorial l-a avut în anul 1974 cu placheta de versuri umoristice și satirice Scuzați pentru deranj. A scris parodii, fabule, epigrame, rondeluri și aforisme, pe care le-a publicat în volumele: Tatuaje, Revers, Acarnița, Zâmbete cu supliment, Asta-i situația, Cartușiera, Dioptrii pentru ochelarii de cai…, Coloana nătângilor, Deșertul din clepsidră, Eseuri tragi-comice, Bezna n-are orizont etc. A decedat la 8 decembrie 2015, la Chișinău.
La 17 mai 2009, la Chișinău a decedat scriitorul Alexei Marinat. El s-a născut la 24 mai 1924 în satul Valea Hoţului (azi Dolinskoe, raionul Ananiev, regiunea Odesa, Ucraina). Participant la cel de-al Doilea Război Mondial. Prozator, publicist, dramaturg moldovean. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1959). Din timpul studenţiei îşi scria în zilnic impresiile despre viaţa cotidiană. Un coleg l-a denunţat, a fost arestat şi a fost deportat mai mulţi ani într-un lagăr siberian. De aceea a fost supranumit „Soljeniţîn al Basarabiei”. Primele încercări literare datează din 1955 − erau nişte schiţe şi povestiri, din care se va constitui cartea de debut „Zările ne cheamă” (1959). Cultivă mai ales schiţa umoristică prin cărţile „Drob de sare”, 1968, „De luni până sâmbătă”, â1970, „La doi paşi de fericire”, 1989. Printre alte culegeri de proză scurtă se evidenţiază „Venea un om pe drum de ţară”, 1962 şi „Vânturi albastre”, 1969.
În romanul „Fata cu harţag” (1962) oglindeşte prin personaje interesante, cum ar fi Angelica Gard, cât de chinuitor pătrunde spiritul nou în viaţa satului. În centrul acţiunii romanelor lui A. Marinat se află tineri cu spirit de iniţiativă, romantici, dar care concep altfel realitatea decât părinţii lor. Coliziunea acerbă dintre nişte intelectuali, care percep în mod divers categoriile filozofice de onoare, cumsecădenie, generozitate, ospitalitate, demnitate, curăţenie morală şi sufletească din romanul „Urme pe prag” (1966) îi conferă cea mai mare ponderabilitate faţă de celelalte romane ale prozatorului. Aici autorul stigmatizează conformismul şi lipsa de iniţiativă, surzenia civică, nepăsarea socială, izolarea în găoacea intereselor meschine, laşitatea.
„Mesagerii” (1977) e romanul, în care A. Marinat încearcă să ridice vălul asupra atmosferei de producere, care domnea în exilul siberian. Daniel Gornic nu e altul decît autorul, care se manifestă prin nonconformism, prin ingeniozitate − specialist cu vaste cunoştinţe inovatoare, pe care cu toată ambiţia le implementează în activitatea lui de producere. „Grădina dragostei” (1980) îşi axează subiectul pe relaţiile dintre părinţi şi copii. Prozatorul insistă asupra găsirii unei linii conciliatoare dintre generaţii în vederea continuării cu demnitate a moştenirii înaintaşilor.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com