La 20 iunie 1891 a decedat la Paris Mihail Kogălniceanu, om politic, scriitor și istoric, numit „creierul” Unirii Principatelor Românești. Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, la Iași. El a intrat în istoria românilor ca om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist. Rolul decisiv în activitatea lui Mihail Kogălniceanu l-a jucat participarea activă la Revoluția din 1848. După nereușita revoluției, în iunie şi iulie 1848, cei mai de seamă fruntaşi politici ai Moldovei ostili regimului lui Mihail Sturdza se aflau în Bucovina, punând astfel capăt unor peregrinări în provinciile româneşti din Austria şi în Ţara Românească. În Bucovina, îndeosebi la Cernăuţi se aflau circa 50 de pribegi, consideraţi „fruntea” tineretului din întreaga Moldovă, între aceştia numărându-se Iancu şi Vasile Alecsandri, Grigore Balş, I. A. Cantacuzino, Costache şi Petrache Cazimir, Alexandru Cuza, N. Dimitrescu, M.C. Epureanu, Vasile Ghica, Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alecu Rosetti, Lascăr Rosetti, Alecu Russo ş.a. Printre ultimii fruntaşi sosiţi în Bucovina s-a numărat şi Mihail Kogălniceanu. Cu venirea lui Kogălniceanu, întreaga emigraţie moldovenească simţi că primise o întărire puternică, că venise bărbatul ce putea cel mai bine da glas aspiraţiilor şi dorinţelor partidei naţionale, scrie istoricul Dumitru Hâncu. După întrevederi avute cu Vasile Alecsandri, Costache Negri şi Vasile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu a convocat câteva adunări ale emigranţilor. Kogălniceanu a fost însărcinat să redacteze neîntârziat un document programatic. El s-a sfătuit cu Vasile Mălinescu, pe care îl considera ca fiind cel mai bun cunoscător al chestiunii ţărăneşti în Moldova.
Exilaţii aflaţi în Bucovina s-au constituit într-un Comitet revoluţionar sau Societatea română din Cernăuţi, condus de un triumvirat: C. Negri — preşedinte, Petrache Cazimir — secretar şi V. Alecsandri — membru. La reuniunile şi dezbaterile politice participau şi localnici, îndeosebi membrii familiei Hurmuzachi. De altfel, familia Hurmuzachi a găzduit în această perioadă, la moşia sa de la Cernauca, o parte dintre moldovenii aflaţi în exil în Bucovina. Mihail Kogălniceanu aprecia „buna şi cordiala ospitalitate” acordată în „scumpa şi neuitata Bucovină”. Mihail Kogălniceanu publică în luna august 1848, la Cernăuţi, broşura „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, alcătuită din împuternicirea Comitetului revoluţionar moldovean
Mihail Kogălniceanu a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a îndeplinit funcțiile de ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890) și un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. În timpul mandatului sau de ministru al afacerilor externe în guvernul Bratianu, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.
Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. „N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume“, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX-lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi
La 20 iunie 1989 a murit Traian Dorz, poet creştin român şi fost deţinut politic care a executat peste şaisprezece ani de închisoare în temniţele comuniste. Traian Dorz (1914-1989) a fost urmaşul şi continuatorul lucrării duhovniceşti a părintelui Iosif Trifa de la Sibiu, iniţiatorul mişcării spirituale ortodoxe „Oastea Domnului”.
În ziua de 20 iunie a anului 1995 a murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, eseist şi filosof român, unul dintre cei mai originali oameni de cultura contemporani. Emil Cioran (1911-1995) a început la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi Mircea Eliade şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages. În 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză. Prima sa carte întitulată „Pe culmile disperării”, apare în 1934 în România şi este distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv i-au apărut „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi Sfinţi” (1937). Cel de-al doilea volum, „Schimbarea la faţă a României” l-a autocenzurat în ediţia a doua, apărută la începutul anilor 90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide”.
La 20 iunie 1992 a Canonizarea domnitorilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis canonizarea a două personalități emblematice pentru istoria românilor – voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare și voievodul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, împreună cu copiii săi. Tradiția bizantină cerea ca, pentru a-i canoniza pe voievozii de odinioară, Unsul lui Dumnezeu să facă unele gesturi simbolice. Regele Mihai a revenit în România cu ocazia sărbătorilor de Paști din 1992 și a mers la Mănăstirea Putna, unde s-a rugat la mormântul lui Ștefan cel Mare, apoi la Biserica Sfântul Gheorghe Nou în București, la mormântul lui Constantin Brâncoveanu. În aceeași zi a avut loc, la Mănăstirea Putna, ceremonia de canonizare a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt.
La 20 iunie 1997 s-a inaugurat oficial Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.Este format dintr-un muzeu, situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și un Centru internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. A fost gândit și inițiat încă din 1992 de către președinta de la acea dată a Alianței Civice, Ana Blandiana, și realizat în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan și o prestigioasă echipă de istorici, arhitecți, constructori și designeri. În ianuarie 1993, Ana Blandiana a predat proiectul Memorialului la Consiliul Europei. După ce două delegații de experți au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit, în 1995, un studiu-raport și a luat Memorialul sub egida sa. Memorialul a fost declarat „ansamblu de interes național”, printr-o lege specială din 12 iunie 1997. În 1998 Consiliul Europei a așezat Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz și Memorialul Păcii din Normandia. Situat în centrul Europei de Est, Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conștiință o istorie falsă. A fost organizat prin Legea nr. 95/10 iunie 1997 privind declararea complexului „Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței Sighet” ca ansamblu de interes național.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com