La 21 iunie 1822 a luat sfârșit regimului fanariot din Țările Române. Cea mai importantă urmare a revoluției lui Tudor Vladimirescu, chiar învinsă de forțele otomane, a fost numirea la conducerea Țării Românești și Moldovei de domni pământeni. Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820, haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. Un obiectiv major al proiectului politic al lui Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor fanariote, era astfel atins. În primăvara lui 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Porți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte, printre alții: Ioniță Sandu Sturdza, descendent al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei și vornicul Iordache Râșcanu. În urma presiunilor marilor puteri, dar și la cererea delegațiilor de boieri români, armata otomană a părăsit țara, punând capăt regimului fanariot. Această acțiune a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza (21 iunie 1822–5 mai 1828) și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica (30 iunie 1822–29 aprilie 1828).
La 21 iunie 1848, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a fost publicată poezia „Un răsunet” de Andrei Mureșanu. Ea a fost pusă pe note de Anton Pann și peste 142 de ani, în 1990, a devenit Imnul de Stat al României – „Deșteaptă-te, Române!”.
„Foaie pentru minte, inimă şi literatură” era supliment al “Gazetei de Transilvania” și în anul revoluționar 1848, în momentul publicării poeziei lui Andrei Mureșanu, revista avea 800 de exemplare. Tinerii brașoveni au copiat poezia „Un răsunet” în mii de exemplare, fapt deosebit pentru participanţii la revoluţiile de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania.
Poetul face un apel la trezirea conştiinţei naţionale, invocându-se virtuţile înaintaşilor pentru dinamizarea energiilor revoluţionare ale contemporanilor. Supratitlul „Deşteaptă-te, Române!” este un imperativ social, care a putut fi inspirat fie de poezia lui Vasile Alecsandri „Către români”, devenită „Deşteptarea României”. Poezia lui Andrei Mureşanu poate fi considerată un ecou, un răspuns sau un răsunet ardelean al poeziei lui Alecsandri. Nicolae Bălcescu aprecia că poezia este „una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac”. De asemenea, titlul poate fi inspirat de articolul-program al „Gazetei de Transilvania”, care cuprinde acest îndemn: „deşteaptă-te şi tu, române, păşeşte împreună cu noi, primeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie”.
Se pare că George Bariţiu ar fi propus ca poezia, iniţial de 10 strofe, să cuprindă şi cea de-a unsprezecea strofă, pentru completarea ideilor exprimate. Poezia a intrat în fondul de aur al liricii patriotice româneşti, alături de „Hora Unirii”, „Scrisoarea a III-a”, „Limba noastră” etc. şi cuprinde idei de redeşteptare, de chemare la o nouă viaţă, fiind adoptată ca imn al revoluţionarilor români de la 1848. Nicolae Bălcescu a numit-o „Marseilleza românilor”. „Deşteaptă-te, Române!”, a devenit un cântec care a însoţit istoria românilor în momentele cele mai însemnate.
Poezia lui Andrei Mureșanu, comparată cu „Marseilleza” lui Rouget de Lisle, a fost considerată la început, ca specie literară, marş. În 1897 poetul George Coşbuc a scris un articol intitulat „Cele trei marşuri”, în care făcea comparaţie între „Marşul oştirii române” de Vasile Cârlova, „Deşteptarea României” de Vasile Alecsandri şi „Un răsunet” de Andrei Mureşanu. Numele de marş a fost înlocuit, fiind mai potrivit cel de Imn. Ca şi marşul, imnul în varianta lui de Imn Naţional este de inspiraţie patriotică. În poezia lui Andrei Mureșanu mândria naţională este evidenţiată de măreţia trecutului: „Priviţi măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine”. Poezia exprimă năzuinţele de viaţă ale naţiunii, cum ar fi libertatea: „Dar noi pătrunşi la suflet de sfânta libertate”; unitatea naţională: „O mamă văduvită de la Mihai cel Mare / Pretinde de la fiii-şi, azi mână d-ajutori”. Astfel, reiese valoarea deosebită a poeziei din faptul că ea arată marile idealuri naţionale: libertatea şi unitatea naţională, dar şi capacitatea de mobilizare. Comparaţia făcută de Coşbuc între cele trei poezii, menţionate mai sus, dovedeşte faptul că toţi cei trei poeţi cer întâi de toate unire.
Mihai Eminescu îl caracterizează astfel pe poetul Andrei Mureşanu: „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, iar Iosif Vulcan vede în acest poem un program naţional şi consideră poezia „testamentul sfânt al apostolilor noştri şi evanghelia naţională scrisă cu litere de aur”.
La 21 iunie 1848 revoluționarii moldoveni, exilați după represaliile domnului Moldovei Mihail Sturdza, organizează la Cernăuți Comitetul revoluționar moldovean, în frunte cu Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Zaharia Moldoveanu, etc., care ține o strânsă legătură cu revoluția din Valahia. Comitetul însărcinează pe Mihail Kogălniceanu să redacteze un program de revendicări sociale și politice.
La 21 iunie 1897 s-a născut Iuri Kondratiuk (Aleksandr Şargai), savant-inventator ucrainean, unul dintre primii creatori de rachete şi a teoriei zborurilor cosmice. Iuri Kondratiuk (1897-1942) este autorul lucrării „Valorificarea spaţiului interplanetar”, publicată în 1929. În ea sunt expuse principalele probleme ale cosmonauticii, schema şi descrierea rachetei cu mai multe trepte, idei care au depăşit cu mult concepţiile despre călătoriile în spaţiul cosmic din acea perioadă. La începutul războiului germano-sovietic Iuri Kondratiuk a fost mobilizat pe front şi şi-a pierdut viaţa în 1942, în circumstanţe necunoscute până în prezent. La cererea NASA lucrarea sa a fost tradusă în engleză şi folosită de savanţii americani la pregătirea zborului navei cosmice „Appolo” spre Lună. Numele lui Iuri Kondratiuk îl poartă unul dintre cele mai mari cratere de pe partea opusă a Lunii.
La 21 iunie 1934 s-a născut Mihail Cibotaru, prozator și publicist din Republica Moldova. Mihai Gheorghe Cibotaru (1934-2021) şi-a făcut studiile la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1959 și a urmat apoi Școala Superioară de Partid, secția jurnalistică de pe lângă CC al PCUS, Moscova (1967). A lucrat ca jurnalist la ziarele „Tinerimea Moldovei”(1957-1959) și „Moldova Socialistă”(1959-1975), iar începând din anul 1975 a fost redactor șef al revistei „Moldova” și redactor șef al săptămânalului „Luceafărul”. În anii 80 a avut de suferit șicane din partea autorităților sovietice pentru faptul că a publicat scriitori ca Grigore Vieru, Ion Hadârcă etc. Mihail Cibotaru s-a remarcat și ca un valoros prozator. El a debutat în presă cu povestiri la începutul anilor 60. Primul său volum de povestiri, intitulat „Tăcerea pădurilor” (1965), s-a distins printr-o problematică cetățenească, prin lirism și căldură umană. Publică de asemenea trei romane: „Semănătorii” (1974), „Drumuri” (1979) și „Îndrăzneala” (1983) în care abordează probleme etice, sociale, ecologice și economice pe care le ridică viața. Primul roman se referă la evoluția satului moldovenesc pe plan social odată cu intrarea lui în etapa revoluției tehnico-științifice. A publicat apoi romanele „Eclipsa” și „Vijelia”, care au apărut în revista „Basarabia” în 1990 și, respectiv, în 1993. În aprilie 2015 i s-a conferit „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite față de stat, pentru muncă îndelungată și prodigioasă în domeniul de activitate și înaltă măiestrie profesională”. Scriitorul a decedat la 20 ianuarie 2021.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com