La 22 iunie 1462 are loc atacul nereuşit al lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, asupra cetăţii Chilia, apărată de o garnizoană maghiară. În timpul atacului, Ștefan este rănit la gleznă. Potrivit tradiției, Ștefan cel Mare a pierdut doar două bătălii, una dintre care fiind asediul Chiliei din 1462. La doi ani și jumătate de la acest eșec, în data de 25 ianuarie 1465 , după un asediu de o zi, Ștefan cel Mare cucerește Cetatea Chiliei. Domnitorul îl numește pe Isaia, cumnatul său, pârcălab al cetății.
La 22 iunie 1913, la Rădăuți s-a născut Petru Rezuș, preot, profesor de teologie, poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, frecventând în paralel și cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Între 1935–1937 s-a specializat la universitățile din Oxford, Cambridge, Strasbourg și Viena. A fost proclamat Doctor în Teologie la Cernăuți (aprilie 1937). A fost hirotonit preot la București, la Parohia Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei (1938). Carierea sa în învățământ a început ca profesor de Apologetică și Dogmatică la Academia Teologică din Caransebeș. Aici a înființat biblioteca orașului și revista Altarul Banatului, a fost profesor de liceu, profesor titular la catedra de Teologie fundamentală a Facultății de Teologie din Cernăuți (aflată în refugiu la Suceava) și prodecan al facultății, profesor la aceeași specialitate în cadrul Facultății de Teologie din București și director al acestei instituții. S-a remarcat, de tânăr, ca un teolog și publicist erudit, semnând studii și articole în multe publicații ale vremii, fiind membru al mai multor societăți literare. După venirea în București, a fost redactor la revistele Ortodoxia și Studii Teologice. A colaborat cu studii, articole, eseuri, note, recenzii, poezii, proză, culegeri de folclor la revistele teologice Foaia diecezană, Altarul Banatului din Caransebeș, Revista Teologică din Sibiu, Candela, Revista Bucovinei din Cernăuți, revistele centrale bisericești și ale mitropoliilor; la publicațiile laice Albina, Flacăra, Contemporanul, Luceafărul, Națiunea, Cronica, Viața românească etc. De asemenea, a colaborat la Calendarul Credința din Detroit (SUA), și la Vestitorul canadian din Ontario (Canada). Scrieri teologice: Dezvoltarea dogmatică, Tradiția dogmatică ortodoxă, Aspecte soteriologice, Axiologia ortodoxă, Despre Duhul Sfânt. A scris poezii, romane, povestiri, basme etc. dintre care: volume de versuri: La vaduri de vreme, Trecerea înaltă, Vama de aur; romanele: La umbra sfinxului, Cosițele Doamnei, Războieni, Dansul șerpilor, Dumbrava roșie, monografii. A decedat la 7 mai 1995, la București.
La 22 iunie 1930, în localitatea Cupcui, Cahul, Moldova s-a născut Argentina Cupcea-Josu, critic literar, traducătoare, eseistă. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova (1953). A fost profesoară de Limba română la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, cercetător științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A semnat studii și articole critice despre procesul literar contemporan: Conceperea și realizarea chipului artistic, Evoluția caracterului, Talentul scriitorului și măiestria literară etc., coautoare la manuale, prefațatoare de cărți; studii despre măiestria traducerilor literare din Nekrasov, Maiakovski, Șolohov, Ilf și Petrov; despre măiestria traducătorilor Igor Crețu și Alexandru Cosmescu. A transpus în limba română opere de Maupassant, Stendhal, Avijius, Cehov, Nușici, Gorki etc. A lucrat la Enciclopedia Chișinău. A fondat și a condus Cenaclul Un zâmbet pentru vârsta a treia la Biblioteca Publică „Onisifor Ghibu” din Chișinău. A fost distinsă cu titlul de Maestru al literaturii din R. Moldova, a primit medalia „Mihai Eminescu” (1996), Ordinul Gloria Muncii. A decedat la 4 martie 2019, la Chișinău.
La 22 iunie 1941, Sofia, Drochia, s-a născut Lidia Istrati, prozatoare și politiciană din Republica Moldova. A urmat Institutul Agricol din Chișinău (actualmente Universitatea Agrară de Stat din Moldova), pe care a absolvit-o în anul 1962. A devenit Doctor în Biologie la Academia de Științe din Republica Moldova în 1971. După absolvire a fost profesoară în satul Bujor, Hâncești, apoi a fost redactor și șef de redacție la Editura Știința, directoare a Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”. A debutat cu nuvela Îngăduie, omule!, publicată în revista Nistru (1968), în care critica viața în colhoz, motiv pentru care nuvela a fost publicată cu o întârziere de zece ani. S-a remarcat prin volumele de proză: Nica, Tot mai departe, Scara, Goana după vânt, Nevinovata inimă, Fașă dalbă de mătase, (2002, postum), bazate pe teme din viața cotidiană și probleme etice. A fost membră a Parlamentului Republicii Moldova (1990–1997), pe listele Blocului electoral Alianța Frontului Popular Creștin Democrat. A fost președinta Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (1993–1997), iar din 1994 a reprezentat Blocul Țăranilor și Intelectualilor. A semnat Declarația de independență a Republicii Moldova în 1991. A fost descrisă de unii colegi ca luptătoare aprigă împotriva corupției și a mafiei. A fost distinsă cu Ordinul Gloria Muncii (1996). A decedat la 25 aprilie 1997, la Chișinău.
La 22 iunie 1963 a încetat să bată inima „Păsării măiestre” a cântecului românesc, Maria Tănase. Maria Tănase a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. Când ea avea 25 de ani și un nume deja în arta muzicală românească, vestitul istoric Nicolae Iorga a supranumit-o „Pasăre măiastră”.
Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București, fiind al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase şi al Anei Munteanu. Tatăl său era un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină.
În anul 1921 Maria Tănase îşi face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos”, la o serbare școlară. La vârsta de 15 ani s-a înscris la concursul Miss România. În anul 1930 se angajează casieriţă la un birt, unde obişnuia să cânte. I-a descoperit talentul publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad. Acesta a și devenit primul ei protector şi cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a oraşului. În data de 20 februarie 1938 are loc debutul radiofonic al Mariei Tănase. Acompaniată de taraful Ion Matache, ea a susținut „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”.
În primăvara anului 1939 artista Maria Tănase participă la Expoziția Universală de la New-York. Aici ea are ocazia să-i cunoască pe genialii George Enescu și Constantin Brâncuș.
După instaurarea comunismului, în 1952 Maria Tănase este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.
În perioada 1953 şi 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puţin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. Pe parcursul carierei, a fost acompaniată de cele mai bune orchestre, tarafuri şi instrumentişti: Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor şi Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”.
În anul 1955 Maria Tănase a fost distincă cu Premiul de Stat, iar în 1957 a primit titlul suprem de Artist Emerit. În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu prin România, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul și revine la București. Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, la 22 iunie. Corpul neînsufleţit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu naţional, şi a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o iubeau şi o admirau în mod deosebit.
Şi-a mai dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să-şi potolească setea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com