La 27 mai 1570 diaconul Coresi a terminat tipărirea Psaltirii româneşti, care face parte din seria de scrieri imprimate de cărturarul român în tiparniţa sa din Scheii Braşovului. Coresi a învățat arta tiparului la Dimitrie Liubavici și a folosit apoi între anii 1556-1557 litera de rând a tipografiei lui Dimitrie Liubavici, pentru a imprima Octoihul mic la Brașov. După ce a tipărit această primă carte, a fost chemat de domnitor la Târgoviște unde, în anii 1557-1558, în colaborare cu 10 ucenici, a tipărit un Triod-Penticostar, bogat ilustrată cu xilogravuri. Johann Benkner, judele Brașovului, împreună cu omul de afaceri Lucas Hirscher, l-a convins să revină la Brașov, unde funcționa o moară de hârtie care producea suficientă hârtie pentru tipar. Până la decesul lui Johanes Benkner, survenit în 1565, Coresi a tipărit la comanda sa cărți în limbile slavonă și română. În 1564, Coresi a realizat tipărituri în limba română la comanda nobilului maghiar Forró Miklós. După anul 1569 se pare că a început tipărească lucrări la propria alegere, fiind considerat tipograf editor.
La 27 mai 1600 domnul Mihai Viteazul realizează prima unire politică a celor trei principate româneşti. Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne amenințau durabilitatea statului român. Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgând între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, cunoaşte două perioade distincte, dar strâns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601).
Întru realizarea primului obiectiv Mihai Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Târgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rând, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.
A dus o serie de bătălii precum cele de la Călugăreni, Hârşova, Brăila, Putineiu etc. După mai multe încercări de înlăturare a suzeranităţii otomane, Mihai Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celor trei ţări româneşti.
Colaborarea însa s-a destrămat atât în urma instaurării în Moldova a domnului Ieremia Movilă, cât şi în Transilvania a cardinalului polonez Andrei Bathory. Aceştia, încheind pace cu Imperiul Otoman, i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă, răspunsul lui Mihai Viteazul a fost pe măsură: „Până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii”.
În curând domnul Ţării Româneşti a pornit o campanie peste munţi a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Bătălia decisivă dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul. La 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intră în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600 Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat. Astfel, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hrisov în care scria că el este „Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”.
Realizând unificarea principatelor, Mihai Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cât mai mult. Însă el a domnit cu cele trei ţări doar câteva luni. La începutul lui septembrie 1600 stările privilegiate din Transilvania se răscoală împotriva Domniei Sale. În ajutorul lor a venit oastea imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie de la Miraslău, Mihai pierde Ardealul. În acelaşi timp Movileştii recapătă Moldova. În zorii zilei de 9 august 1601 Mihai Viteazul este asasinat mişeleşte din ordinul generalului habsburgic Gheorghe Basta.
Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate, exprimând o aspiraţie fundamentală a poporului român. Vestitul istoric Nicolae Iorga va scrie: „De la 1600 nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată și desăvârşită poezie tragică”.
În ziua de 27 mai a anului 1821 Tudor Vladimirescu a fost ucis lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti. Prinderea şi asasinarea lui Tudor a avut loc în urma trădării sale de către căpitanii Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, aflaţi în slujba eteriştilor. Momentul morţii lui Tudor Vladimirescu a fost redat de către marele istoric Nicolae Iorga. Dintr-un alt document care prezintă mărturia lui Chiriac Popescu reiese că Tudor Vladimirescu a fost ucis după ce arnăuţii căpitanului Vasile Caravia i-au înfipt „suliţele în spatele, care a căzut în brânci, zicând: „Hoţilor şi tâlharilor, dacă sunteţi oameni vrednici, duceţi-vă să vă bateţi cu turcii şi să-i scoateţi din ţară, dară nu cu mine, om dezarmat”. După asasinarea liderului lor, oastea de panduri s-a destrămat, iar dobândirea independentei naţionale a avut loc abia peste mai bine de cinci decenii.
La 27 mai 1862, în satul Vaslăuţi, din apropierea orașului Cernăuţi, s-a născut Alexandru Voevidca, folclorist și muzicolog român. Alexandru Voevidca a urmat Școala Normală de învățători din Cernăuți (1877-1881), apoi a studiat muzica cu Anton Kuzela (teorie-solfegii, armonie, dirijat cor) și la Societatea Filarmonică din Cernăuți, cu Adalbert Hrimaly (armonie orchestrație). A lucrat ca învățător la Suceava, Sinăuţii de Jos, Boian, Cozmeni, apoi ca profesor de muzică (1919-1921), traducător de limbi străine (1919-1921), dirijor de cor și orchestră, inspector de muzică în Cernăuți (1923-1927). Alexandru Voevidca a cules și publicat folclor din Bucovina și Moldova, fiind (după cum îl consideră Liviu Rusu) „primul cercetător obiectiv al cântecului popular din Bucovina”. A colaborat cu articole la revistele „Izvorașul”, „Voința Școalei”. Este autor de lucrări didactice: „Manual metodic pentru predarea cântului în școalele primare. Partea I”, „Predarea cântecului după auz” (1923). A compus muzică de teatru: „Doi morți vii” (vodevil pe un libret de Vasile Alecsandri) (1928); muzică corală: „Poptpuriu național”, cor mixt și pian, versuri populare (1922). A publicat mai multe culegeri de folclor: „17 Colinde, cântece de stea și urări de Anul Nou” (1924); „Cântece populare românești” (10 volume). Alexandru Voevidca a decedat la data de 6 iunie 1931 în orașul Cernăuţi.
La 27 mai 1939, în localitatea Zărnești, raionul Cahul, s-a născut Ion Niculiță, arheolog și istoric din Moldova, profesor universitar. A studiat la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Chișinău (1958–1963). Alături de alți colegi de facultate, a participat activ la fondarea Seminarului Științific Studențesc de Arheologie și Istorie Veche (1958), care funcționează până în prezent. În 1972 a devenit doctor în științe Istorice la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova, cu tema „Geții la Est de Carpați în secolele IV-III î.e.n., obținând titlul de doctor habilitat în științe istorice (1991) în cadrul aceleiași universități, cu teza „Tracii septentrionali în secolele VI-I î.e.n.”. Imediat după absolvire, a parcurs toate etapele carierei universitare: asistent, lector, lector superior, conferențiar și profesor universitar (din 1992), șef al catedrei Istorie Antică și Medievală (1984–1986), decan al Facultății de Istorie (1992–2002). Specialist în arheologia și istoria veche a Europei de Sud-Est, a fondat catedra de Arheologie și Istorie Antică, pe care a și condus-o (1986–2012). A contribuit substanțial la formarea și consolidarea direcțiilor de cercetare din domeniul istoriei și arheologiei din Republica Moldova, a dezvoltat și alte cursuri universitare, pe teme controversate ale preistoriei și istoriei antice, a fondat Laboratorul de Cercetări Științifice Tracologie. Grație eforturilor sale a reușit organizarea unei generații noi de arheologi. A fost autor și coautor al 10 monografii și al peste 200 de studii și articole publicate în volume naționale și internaționale, membru al Consiliului Internațional de Studii Indo-Europene și Trace, membru de Onoare al Institutului de Arheologie din Iași, membru al comitetelor de redacție al revistelor SCIVA (București), Istros (Brăila), Cumidava (Brașov), Tyragetia (Chișinău). A fost distins cu Diploma Meritul Academic al Academiei Române. A decedat la 2 ianuarie 2022, la Chișinău.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com