La 29 aprilie 1600 a fost trimisă a treia scrisoare a Papei Clement al VIII-lea către Mihai Viteazul. Datorită influenței sale tot mai mari și a faptelor de arme de un imens ajutor pentru Europa Creștină, Mihai Viteazul a intrat și în atenția Papalității, care i-a condiționat ajutorul în lupta împotriva turcilor de convertirea lui și a neamului său la catolicism. Prin cele cinci scrisori ale Papei Clement al VIII-lea către Mihai, Voievodul Valahiei, papa îi cerea în mod expres, sau subtil, sau chiar îi refuza direct ajutorul cu bani pentru susținerea luptei, fără trecerea la catolicism.
La 29 aprilie 1878, la București a încetat din viață Dimitrie Petrino, poet elegiac, jurnalist și traducător, membru corespondent (din 1877) al Academiei Române. S-a născut în 1838, în s. Rujnița, lângă Soroca, în familia lui Petru (Petrachi) Petrino-Armis, moșier basarabean cu origini grecești, proprietar al moșiilor Rujnița și Cernăuca și a Eufrosinei, fiica lui Eudoxiu Hurmuzachi. A studiat cu preceptori privați dintre unchii materni. Primind o moștenire neașteptată de la un unchi, a început la 21 de ani o viață boemă, hoinărind prin Italia și Germania, chefliu, interesat de cursele de cai. Îndrăgostit de Victoria, fiica baronului Teodor Buchental din Botoșani, s-a căsătorit cu ea la Odesa, fără voia părinților. La moartea Victoriei în 1867, i-a dedicat volumul„ Flori de mormânt”. S-a stabilit la Iași, a colaborat la Convorbiri literare, Familia, Foaia Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina. A publicat volume de versuri: Lumine și umbre, La gura sobei, Legenda nurului, Poesii alese etc. A tradus din poeziile lui Goethe, Heine, Hugo și Lenau. L-a înlocuit pe Mihai Eminescu în postul de director al Bibliotecii Centrale. Pentru că Petrino își făcea veacul pe la Hanul Trei Sarmale, Eminescu i-a atașat apelativul „Baron de trois sarmaux”. Tot Eminescu i-a criticat cartea Puține cuvinte despre conruperea limbei române în Bucovina. Suficiente motive pentru a deveni inamic și detractor al poetului. La 36 de ani a murit învins de tuberculoză, alcool și relații cu dame de bordel. „[…] dacă n-ar fi avut o purtare incalificabilă față de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el”, scria George Călinescu în „Istoria Literaturii Române”.
În ziua de 29 aprilie a anului 1928, la Chişinău este inaugurat monumentul lui Ştefan cel Mare. Autorul monumentului este sculptorul român Alexandru Plămădeală. Alexandru Plămădeală este considerat cel mai important sculptor basarabean din secolul XX. S-a născut în octombrie 1888 într-o familie de intelectuali (preoţi) în satul Buiucani, judeţul Chişinău. În timpul studiilor sale la Seminarul Teologic din Chişinău i-a avut colegi pe unii din personalităţile marcante ale timpului – poetul A. Mateevici, președintele Sfatului Țării, I. Inculeţ și D. Ciugureanu, primul ministru al Republicii Democratice Moldovenești, deputat în Sfatul României, compozitorul Al. Cristea ș.a. Concomitent făcea şi cursuri de artă la Şcoala de desen, condusă de cunoscutul pictor Vladimir Ocuşco. Asimilând primele cunoştinţe şi noţiuni despre artă, studiind în particular creaţiile diferitor artişti plastici, tânărul îşi propune să se consacre artei. În acest scop absolvă Şcoala Superioară de Pictură de la Moscova, angajându-se şi la diverse ateliere, îndeplinind diferite lucrări legate de artă. După absolvirea prestigioasei şcoli, Alexandru Plămădeală pleacă în oraşul Sankt Petersburg, unde se angajează în calitate de gravor de medalii la Monetăria statului timp de doi ani (1916-1918), după care revine la Chişinău. Aici este numit director al Şcolii Comunale de Desen, pe care o transformă ulterior în Şcoala de Arte Plastice (actualmente Colegiul Republican de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”). Astfel, la Chişinău este creată o a treia, după Bucureşti şi Iaşi, Şcoală de Belle Arte din România. Va deţine funcţia de director până în 1940, fiind în același timp şi profesor de sculptură, desen şi modelaj. Pentru a face cunoştinţă cu sistemul de învăţământ artistic din Europa şi cu arta europeană va întreprinde mai multe vizite de documentare în Finlanda (1916), Austria (1921), Italia (1921), Turcia și Germania, (1921), în mai multe oraşe mari ale Europei, la mănăstirile din România (1924). A avut o activitate dinamică şi intensă, a participat la majoritatea ediţiilor Saloanelor Oficiale de la Bucureşti, obţinând Premiul Ministerului Culturii şi Artelor la prima ediţie a Salonului (1924, pentru lucrarea Torso) şi Premiul Mare al Ministerului Culturii şi Artelor, la ediţia a XV-a (1938, pentru sculptura Tors). În 1923 a fost distins cu Ordinul Steaua României în gradul de Ofiţer, iar în 1927 cu Ordinul Coroana României în gradul de ofiţer. A participat activ la saloanele de pictură, sculptură, desen, gravură, artă decorativă şi fotografică organizate până în 1940 de Societatea de Arte Plastice din Basarabia. Fiind înzestrat cu mare har, dar şi cu o capacitate enormă de muncă, a practicat şi a lucrat în toate genurile artei (portret, nud, compoziţie de gen, plastică mică, bust funerar, sculptură monumentală). A contribuit la apariţia fenomenului plasticii sculpturale în Moldova, lucrările lui reprezentând de fapt cartea de vizită în arta plastică moldovenească. Studiind la şcoala rusească şi având multe tangenţe cu această cultură, evident, creaţia maestrului s-a aflat mai întâi sub influența artei ruseşti. Mai târziu el este absorbit de influenţa şcolii româneşti şi a celei europene.
Lucrează în diferite materiale: lemn, gips, fildeş, marmură, bronz. Capodopera sa artistică este monumentul lui Ştefan cel Mare. Pentru a executa schiţele lucrării autorul a făcut studii aprofundate în arhivele şi bibliotecile din Tighina, Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi, a consultat frescele multor biserici şi mănăstiri de la noi şi din România. Lucrările au fost începute în 1925 şi continuate pe parcursul a trei ani. În 1928 monumentul a fost instalat în Grădina Publică din Chişinău. Această lucrare este considerată apogeul creaţiei sale şi datorită ei sculptorul este considerat pe bună dreptate „autor al unei capodopere şi al mai multor lucrări celebre”.
La 29 aprilie 1934, la Chișinău s-a născut Serghei Lunchevici, violonist, dirijor, artist al poporului. Și-a manifestat dragostea pentru muzică din fragedă copilărie, la auzul muzicii vibra întreaga lui fiinţă, la vârsta de 6 ani le-a declarat părinţilor, că va deveni muzician. În anul 1941 familia Lunchevici a fost deportară în Siberia, de unde după război se întoarce cu mama şi fratele, fără dreptul de a locui în apropierea Chişinăului, tatăl lui însă a rămas să-şi „ispăşească pedeapsa”. Serghei începe să studieze vioara cu profesorul Vilic. Apoi, în anul 1953 absolveşte Şcoala de Muzică. Adesea la şcoală compunea pe ascuns muzică. În anul 1957 Serghei Lunchevici absolveşte Conservatorul din Chișinău, iar în anul 1958 – Facultatea Dirijat Coral şi Compoziţie. Începând cu anul 1955 este violonist în Orchestra de muzică populară a Filarmonicii din Moldova, care a fost apoi redenumită în „Fluieraş”. În anul 1958, devine conducător artistic şi dirijor al orchestrei. El a fost cel mai tânăr artist distins cu titlul Artist Emerit al Republicii Moldova (la numai 25 de ani).
În anul 1967 a debutat în rolul lui Toma Alistar în filmul „Lăutarii”, regizat de Emil Loteanu. Cele mai mari pasiuni ale sale erau culegerea folclorului şi interpretarea muzicii populare moldoveneşti. Talentul sau a fost unul plenar, a compus cîntece şi muzică, inclusiv pentru filme, a făcut aranjamente pentru orchestră. Concertele sale erau adevărate sărbători ale sufletului şi pe bună dreptate Serghei Lunchevici este numit „ultimul lăutar”. A cucerit inimile multor spectatori din întreaga lume începând cu Birmania şi până în America Latină, din Africa şi până în Europa, indiferent dacă interpreta „Jalea ţiganului” sau vreo piesă clasică. Chiar dacă maestrul nu a avut ocazia să predea în vreo instituţie de învățământ, talentul său de dascăl şi pedagog este de necontestat, are mulţi discipoli. Serghei Lunchevici rămâne unul dintre vioriştii şi dirijorii de frunte ai Republicii Moldova din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. A plecat în lumea celor drepţi la 15 august 1995 la Chișinău şi a fost înmormântat la Cimitirul Central Armenesc. În anul 2003 a fost luată decizia ca Filarmonica Naţională să-i poarte numele.
La 29 aprilie 2016 a decedat Dmytro Gnatiuk, vestit cântăreţ de operă ucrainean, originar din satul Mamaivţi de lângă Cernăuţi. Dmytro Gnatiuk (1925-2016) s-a bucurat de mare popularitate şi ca interpret al legendarelor hit-uri ucrainene din anii 60 – „Două culori”, „Cântec despre ştergar” şi „Nu pot să nu te iubesc, Kievul meu natal”. În decursul activităţii sale artistice el a imprimat 15 discuri şi 6 şase discuri compact. S-a produs în roluri principale în cele mai vestite opere din clasica muzicală ucraineană şi universală. În calitate de regizor a pus în scenă circa 20 de spectacole. A activat ca regizor principal la Opera Naţională, ca profesor la Academia Naţională de Muzică „Piotr Ceaikovski” a Ucrainei. Dmytro Gnatiuk a fost deputat în Rada Supremă a Ucrainei, lui i s-a conferit titlul de Erou al Ucrainei. Filarmonica Regională din Cernăuți poartă numele lui Dmytro Gnatiuk.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com