La 30 aprilie 1844 Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza. Cu acest prilej, Cuza a refuzat să primească ţiganii robi trecuţi în lista dotală a soţiei, fiind astfel primii care au acceptat hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor. Împlinind cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iaşi unde a fost introdusă în înalta societate. Aici îl cunoaşte pe Alexandru Ioan Cuza cu care se va căsători la Iaşi în ziua de 30 aprilie 1844. Rar se întâlnesc două făpturi mai deosebite. Crescută de o mamă aprigă şi autoritară, Elena avea o fire cu totul opusă soţului ei: domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace şi puţin timidă, lipsită de încredere în forţele proprii era stăpânită în societate de puternice complexe de inferioritate. Deşi, căsătoria nu a fost din cele mai reuşite, Cuza nefiind un soţ prea statornic, între ei s-au păstrat, totuşi, întotdeauna relaţii de respect.
La 30 aprilie 1897, Mihail Sadoveanu debutează în ziarul umoristic „Dracul” din București. Sub pseudonimul Mihai din Pașcani, viitorul romancier publica schița umoristică de 40 de rânduri cu titlul „Domnișoara Mxxxx Fălticeni”. Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani – d. 19 octombrie 1961, Vânători-Neamț) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească.
La 30 aprilie 1933 a decedat scriitoarea franceză de origine română Anna de Noailles (născută Brâncoveanu). Mama ei, Raluca Musuruș, era fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850 și a Anei Vogoride, o cunoscută muziciană, căsătorită cu Grigore Brâncoveanu. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles în 1887. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, care a avut un succes remarcabil. Anna de Noailles a fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises și apoi a Academiei Franceze, care i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Anna de Noailles era vara prinților Bibesco și se înrudea cu toți aristocrații care au avut reședința la Paris. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României.
Salonul Annei de Noailles a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi ai Parisului secolului XX. Nicolae Iorga o considera „cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o româncă” și vorbea de faptul că și-a câștigat „un loc unic” în literatura franceză, în a lumii întregi. Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul „Jean Santeuil” și s-a considerat pe sine însăși cea mai mare poetă franceză și regină literară neîncoronată a Franței. La insistențele lui Nicolae Iorga, Anna de Noailles devine la 25 iunie 1925 prima femeie admisă în Academia Română, ca membru de onoare.
La 30 aprilie 1966 moare Gheorghe Bezviconi, important istoric literar și genealogist român, membru al Academiei Române, membru fondator al Societății Scriitorilor din Basarabia. Este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni (1940). La Bucureşti audiază cursurile de istorie ale lui N. Iorga. În 1938 este angajat la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale. În presa străină apar consemnări elogioase despre activitatea sa, referirile vizând mai ales revista, „Din trecutul nostru” editată la Chișinău între anii 1933-1939.
În anii postbelici (1953-1954) este persecutat. Pentru a supravieţui, se angajează portar, apoi paznic la Cimitirul Bellu. Dar şi aici Bezviconi lucrează asupra a două preţioase lucrări documentare: „Cimitirul Bellu din Bucureşti” (1941) şi „Necropola Capitalei”. A avut şi diverse pseudonime: Gh. Bohus, Alexie Gurja, Nicolae Pîndaru, Gh. Moldovan ş.a.
Gheorghe Bezviconi colaborează cu publicaţiile de limbă rusă de la Chișinău: „Deni” (1929), „Naşe vremea” (1931), „Naşa reci” (1937), precum şi la periodicele româneşti: „Izbânda” (1932), „Viaţa Basarabiei” (1932-1934; 1937-1941), „Din trecutul nostru” (1933-1939) (revistă înfiinţată de însuşi Bezviconi); şi la cele din ţară: „Însemnări ieşene” (1936, 1940), „Adevărul literar şi artistic” (1937), „Cuget clar” (1937,1939), „Convorbiri literare” (1939-1941) ,,Revista istorică” (1940), „Vremea” (1941), „Revista Fundaţiilor Regale” (1941). A fost preocupat şi a tratat în lucrările lor teme de genealogie, heraldică, medievistică, literatură şi artă. Este autorul cărţilor „Cărturari basarabeni” (1940), „Profiluri de ieri şi de azi” (1943), „Călători ruşi în Moldova şi Muntenia” (1947), „Puşkin în exil” (în colaborare cu S. Callimachi, 1947) ș.a.
La 30 aprilie 1979, la Bucureşti s-a stins din viaţă Pantelimon Halippa, publicist şi om politic român, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru afirmarea spiritului românesc în Basarabia şi pentru unirea acestei provincii cu România. Pantelimon (Pan) Halippa s-a născut la 1 august 1883, în localitatea Cubolta din județul Soroca. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ şi ale Seminarului Teologic din Chişinău. După ce a absolvit seminarul în 1904, s-a înscris la Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Dorpat (azi Tartu, Estonia). Un an mai târziu a izbucnit revoluţia şi s-a văzut nevoit să o abandoneze. Revenit la Chişinău, s-a apropiat de tinerii intelectuali români, colaborând la revista „Basarabia”, prima publicaţie română a epocii, în paginile căreia a tipărit imnul revoluţionar „Deşteaptă-te, române”, fapt pentru care a fost urmărit de autorităţile ţariste. S-a refugiat la Iaşi şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, a cărei cursuri le-a urmat între 1908 şi 1912. În această perioadă Pantelimon Halippa a colaborat cu revista „Viaţa românească”, în care a publicat „Scrisorile din Basarabia”. În 1908 a tipărit la Chişinău, cu caractere chirilice, „Pilde şi novele”, prima carte literară din Basarabia, iar în 1912 – lucrarea „Basarabia, schiţă geografică”. Revenit la Chişinău în 1913, Pantelimon Halippa publică împreună cu Nicolae Alexandri şi cu ajutorul lui Vasile Stroescu, ziarul „Cuvânt moldovenesc”, al cărui director a fost. În scrierile sale Halippa nu a contenit să militeze pentru unirea Basarabiei cu România. În 1917 a fost unul din fondatorii Partidului Național Moldovenesc, fiind ales vicepreședinte, apoi președinte al Sfatului Țării, care în 1918 a votat unirea Basarabiei cu România.
Pantelimon Halippa a participat și la adunările de la Cernăuți și de la Alba-Iulia, care au proclamat Unirea Bucovinei și, respectiv, a Transilvaniei cu România. După 1918 a deținut mai multe funcții: ministru, secretar de stat pentru Basarabia (1919-1920), ministru al Lucrărilor Publice (1927), ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor (1930), ministru ad-interim la Ministerele Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale (1930), ministru secretar de stat (1928-1930, 1932, 1932-1933), senator și deputat în Parlament (1918-1934), urmărind constant propășirea culturală a Basarabiei.
Pantelimon Halippa este întemeietorul Universităţii Populare din Chişinău, Conservatorului Moldovenesc, Societăţii Scriitorilor şi Publiciştilor Basarabeni, Societăţii de Editură şi Librărie „Luceafărul” din Chişinău (1940). În 1932 a editat şi a condus revista „Viaţa Basarabiei” şi ziarul cotidian omonim. În 1950 a fost arestat şi închis, fără a fi judecat, la Sighetu Marmaţiei, după doi ani fiind predat NKVD-ului, dus la Chişinău, judecat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. A fost mutat apoi la închisoarea de la Aiud, unde a fost reţinut până în 1957.
Ca scriitor, Pantelimon Halippa a semnat peste 280 poezii, articole, schiţe, traduceri, memorii, reuşind să editeze în timpul vieţii doar un singur volum – „Flori de pârloagă” (1921, Iaşi), prefaţat de Mihail Sadoveanu. A scris şi câteva studii istorice: „Basarabia până la anexarea ei de către Rusia”, în limba rusă și tipărită în 1914, „Basarabia sub împăratul Aleksandr I (1812-1825)”, „B. P. Hașdeu” (1939). Postum i se publică în revista „Patrimoniu” din Chişinău „Povestea vieţii mele” (1990) şi un volum de publicistică (2001). În colaborare, a mai semnat şi cartea „Testament pentru urmaşi” (1991). Pantelimon Halippa a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1918. Exclus în 1948, este repus în drepturi post-mortem în 1990, după prăbușirea regimului comunist din România.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com