La 8 august 1939 s-a născut Viorica Viscopoleanu, eminentă atletă română, deținătoarea medaliei de aur la Jocurile Olimpice din Mexic 1968, unde a stabilit un record mondial la săritură în lungime (6,82 metri).
Viorica Viscopoleanu (născută Belmega) a văzut lumina zilei în localitatea Bănila pe Siret (în unele articole pentru enciclopedie figurează satul Budineț) din actualul raion Storojineț, regiunea Cernăuți. Autorul cărții „Aur olimpic românesc”, Horia Alexandrescu, descrie astfel primii ani de viață a viitoarei campioane olimpice: „S-a născut la 8 august 1939 în ținuturile de basm ale Bucovinei, dar fetița aceea firavă n-avut nici când și nici cum să-și petreacă clipele de copilărie prin poieni scăldate de soare. Anii grei ai războiului și pierderea timpurie a părinților au obligat-o să vină la București, lângă bunicii care aveau să-i fie mamă și tată, crescând-o cu blândețe și bunătate, dar în sărăcia și nevoile acelor vremuri. O păpușă de cârpă, o casă rece, scuturată din temelii de suflul bombardamentelor, o străduță întunecoasă și o farfurie de pământ — mereu aceeași — sunt amintirile din copilărie ale Vioricăi”. Într-un interviu cu prilejul jubileului său de 80 de ani, doamna Viorica Viscopoleanu va confirma: „E așa de greu să-ți aduci aminte de zilele respective și de anii de atunci. M-au crescut bunicii pentru că mama a decedat când aveam 5 ani. A început războiul. Ni s-a spus să ne refugiem că se va termina repede și apoi vom putea reveni acasă. Dar nu s-a întâmplat lucrul acesta. Am trecut prin multe peripeții. Avioanele bombardau tot, iar eu cu bunicii am plecat spre București cu o căruță trasă de un cal. Am trăit momente care în zilele noastre sunt greu de închipuit”.
Viorica s-a întâlnit cu sportul la școală, la orele de educație fizică, apoi orientarea sa spre săritura în lungime s-a petrecut din întâmplare, sub ochii unui om antrenat să vadă talentul, Ion Vintilă. Dintr-o joacă, ea, care până atunci participase doar la curse de alergare, s-a încumetat la o săritură sub ochii antrenorului și de atunci, de la 17 ani, viața i s-a schimbat. Doi ani mai târziu avea să-l întâlnească pentru prima oară, într-un cantonament la Mamaia-sat, pe viitorul său soț, pe săritorul de triplu Octavian Viscopoleanu.
În anul 1964 atleta română Viorica Viscopoleanu a participat pentru prima oară la Jocurile Olimpice de la Tokyo unde s-a clasat pe locul 5. „Țin minte perfect acea zi, acel moment, își amintește doamna Viorica. Am bătut pe prag și am efectuat o săritură foarte, foarte bună. Au venit însă imediat arbitrii internaționali și au spus că este o săritură depășită. Atunci pista era de zgură, nu sintetică. Zgura era foarte umedă și de pe pantoful de atletism a căzut direct pe plastilină. S-a considerat că a fost o săritură depășită și așa am pierdut o medalie”.
La Jocurile Olimpice din 1968 din Mexic Viorica Viscopoleanu a obținut medalia de aur. A câștigat cu o diferență de 14 centimetri față de a doua clasată. „Am amintiri foarte frumoase din Mexico, recunoaște campioana olimpică. Toată pregătirea a decurs foarte bine, iar cu o săptămână înainte de întrecere am făcut un preconcurs, cu toate etapele: calificări, finală. În calificări am simțit o durere la piciorul de bătaie. M-am oprit și am început să plâng. M-am gândit că am muncit patru ani degeaba. Am mers în satul olimpic, unde l-am întâlnit pe fostul voleibalist Cherebețiu, care era medic. El m-a dus prin toate cabinetele puse la dispoziție de organizatori, am făcut tratamente și mi-am revenit cât de cât pentru a putea concura. Înainte de probă am discutat cu Ioan Soter și am făcut un plan: trebuia să sar foarte bine din prima, pentru a nu risca o recidivă la piciorul drept. Am intrat pe pistă foarte decisă, concentrată și am sărit din prima 6,82 metri. A fost ceva incredibil când am văzut tabela!”.
Antrenată de Ioan Soter, Viorica Viscopoleanu a fost de 10 ori campioană națională (1962-70, 1973). După retragerea din competiții, la 8 august 1975, ea a rămas activă în atletism ca antrenoare.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com