La 1 septembrie 1944 s-a stins din viață Liviu Rebreanu, scriitor și dramaturg, creator al romanului românesc modern.
Operele de referință ale lui Liviu Rebreanu (născut la 27 noiembrie 1885) sunt romanele „Ion”, „Pădurea spânzuraților”, „Adam și Eva”, „Răscoala”. Apariţia lui Liviu Rebreanu în literatura română a însemnat un moment de răspântie. Reprezentând epicul pur, Liviu Rebreanu marchează o nouă fază a realismului românesc. Istoricul literar, Tudor Vianu, remarca: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu , nu înfiripase o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul şi dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez şi rus”.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Liviu Rebreanu a debutat la 1 noiembrie 1909, cu povestirea „Codrea” în revista „Luceafărul” de la Sibiu, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu. În aceeași revistă Liviu Rebreanu a mai publicat și alte nuvele. Nuvelele lui Liviu Rebreanu nu erau inferioare celor contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu şi Sadoveanu. Ele aduceau în literatura vremii o lume nouă, ţărănimea şi mica-burghezie a satelor şi târgurilor din nordul Transilvaniei, aflate în stăpânirea Imperiului austro-ungar.
Primul Război Mondial a inspirat lui Liviu Rebreanu trei din cele mai caracteristice și mai solide nuvele ale sale, publicate într-un volum aparte în 1921. Prima, „Hora morţii”, studiază soluţia tragică pe care războiul o aduce în viaţa oamenilor simpli, combătuţi de conflicte sociale adânci.
Nuvela „Catastrofa” pune problema intelectualului burghez într-un stat plurinaţional, silit să lupte pe front împotriva fraţilor de aceeaşi naţiune. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltată de Liviu Rebreanu în romanul „Pădurea spânzuraţilor”. Cea de-a treia nuvelă din ciclul de război, „Iţic Ştrul, dezertor”, tratează soarta soldatului evreu în armata română în timpul războiului.
Liviu Rebreanu a scris romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, punând problematica țărănească în centrul atenției lumii literare prin romanul setei de pământ „Ion”. Este una din primele capodopere ale analizei psihologice în literatura română.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul „Răscoala”, supranumit de George Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, „Pădurea spânzuraților” a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său, locotenent în Armata austro-ungară, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta de pe front, din Armata austro-ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial.
Liviu Rebreanu a revenit asupra amintirilor din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune germană, romanul „Război și pace” de Lev Tolstoi. În traducerea lui, revista „Țara noastră” a publicat poemul „Moartea șoimanului” de Maksim Gorki. A scris nuvela „Mâna”, sub influența lecturilor din creația lui Anton Pavlovici Cehov.
În aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare. La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică”. La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat în Cimitirul Bellu din București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com