76 de ani ne despart de momentul încheierii celui de-al Doilea Război Mondial în Europa. Este durata medie a unei vieţi omeneşti. Foarte puţini dintre acei, care în floarea vârstei au fost luaţi pe front şi au avut norocul de a se întoarce acasă, la munca paşnică, mai sunt acum în viaţă…
La Tărăsăuţi, sat din Valea Prutului, dintre foştii combatanţi au rămas doar trei, cel mai în vârstă dintre ei fiind Gheorghe Bezuşca. În august el va împlini 107 ani. Scriitorul şi publicistul Grigore Crigan, originar din această pitorească localitate, a propus publicaţiei online „Libertatea Cuvântului” un articol despre destinul lui Gheorghe Bezuşca.
Deţinutul nr. 14.811
Cine a spus că oamenii înşişi îşi croiesc soarta şi nu o primesc aşa cum le-o aduce timpul? Atunci, când Tărăsăuţii s-au văzut cu pârjolul mondial la prag, o bună parte dintre sătenii mai tinei – unii dintre ei abia împliniseră şaptesprezece ani! – au fost mobilizaţi în Armata Roşie şi duşi undeva la graniţa cu Polonia, să ţină piept duşmanului.
Canonadele şi bombardamentele se ţineau lanţ şi îi împresurau din toate părţile. Armata se retrăgea în grabă şi în situaţia aceea era anevoie să afle unde o fi linia frontului.
Probabil, că în ajunul războiului, lângă frontiera cu Polonia fuseseră concentrate numeroase trupe sovietice, aşa că în preajma Drogobyciului era o forfoteală şi o agitaţie de muşuroi răscolit până în temelie. Aglomeraţia ceea de oameni, animale şi tehnică militară se transforma într-un adevărat iad atunci când apăreau avioanele germane, care semănau în jur prăpăd şi moarte.
Printre trupele ce se retrăgeau erau şi tărăsăuţenii mobilizaţi la 23 iunie. Împreună cu alte mii de oameni mişunau şi nouăsuliţenii pe acolo fără nici un folos până ce au prins a căuta şi ei să afle care le este rostul. Nişte ofiţeri i-au sfătuit să se ducă şi ei undeva, poate chiar şi acasă, numai să nu împiedice lumea.
Pe platformele unui tren din gara Drogobyciului se încărcau tancuri pentru a nu rămânea, pe semne, în încercuire. În coadă au mai adăugat două vagoane de marfă ticsite cu ostaşii nouăsuliţeni, care au fost sfătuiţi să-şi caute de treabă. Într-unul din cele două vagoane se afla şi Gheorghe al lui Vasile al lui Toma, pe numele de familie Bezuşca. Era tânăr, avea vreo 27 de ani şi făcuse serviciul militar în armata română. Se ţinea alături de consăteni, neştiind ce îl aşteaptă.
Înaintau cu greu, trenul fiind supus întruna bombardamentelor din aer. În câteva rânduri a fost lovită de bombe calea ferată, de aceea au trebuit s-o repare. Urcând şi coborând, şi-au dat seama că la uşile vagoanelor stau postate santinele. Ceva nu le era clar, dar nu prea dădeau atenţie acestui fapt, deoarece desele canonade din spate şi din faţă, exploziile bombelor ce se auzeau din toate părţile erau mai de temut.
Cu multe peripeţii au ajuns în apropierea oraşului Ternopol. Semaforul era închis. Tăcerea de mormânt ce domnea la acea margine de oraş nu prevestea nimic bun. Cele două locomotive din fruntea trenului lor au prins a fluiera insistent pentru a li se deschide drumul. N-a urmat nici o reacţie, de parcă în gara de la Ternopol nu rămase nici un om viu. Atunci trenul a început a înainta încet, continuând să fluiere necontenit. Pe neaşteptate dinspre gară se auzi o bubuitură, însoţită de o explozie neobişnuită. Un proiectil nimeri chiar în prima locomotivă ce făcu să se oprească trenul în loc. Ce a urmat poate fi comparat cu un adevărat infern, pentru că în ajun Ternopolul fusese ocupat de nemţi şi eşalonul cu tancuri şi cu cele două vagoane era de acum aşteptat. Nemţii aveau teama ca tancurile să nu fie descărcate şi atunci ele deveneau o forţă groaznică. De aceea garnitura de tren ce venea dinspre asfinţit a fost întâmpinată cu zeci de guri de foc, tunurile fiind de diferite calibre. Tirul acela nestingherit de nimeni a durat ore la rând, cam până la miezul nopţii.
Imediat, după primele obuze, ostaşii au dat în lături santinelele şi s-au împrăştiat ca potârnichile în toate părţile. Atunci Gheorghe Bezuşca a fost rănit la cap, atins uşor de o schijă.
Dimineaţa nemţii i-au înconjurat şi i-au făcut prizonieri. Astfel a nimerit împreună cu consătenii săi într-un lagăr din Galiţia. Dintr-un motiv greu de explicat acum ei au spus cu toţii că sunt ucraineni. Au crezut că aşa va fi mai bine. Dar, din acel lagăr din Ucraina de Asfinţit au fost trimişi în lagărul de concentrare Neuhammer din Germania, în care se aflau vreo 60 mii de prizonieri sovietici. Sub cerul liber, alimentaţi mizerabil, mai ales după ce a bântuit printre ei un timp oarecare tifosul exantematic, mulţi n-au ajuns să mai vadă lumina soarelui. La Neuhammer au început să declare că sunt moldoveni, români, crezând că vor fi trataţi altfel.
După luni de zile au fost duşi în lagărul de la Landsdorf. În total cei treisprezece tărăsăuţeni s-au aflat în cele două lagăre de concentrare doi ani şi jumătate, supravieţuind ca printr-o minune, la fel cum datorită unei întâmplări fericite au şi scăpat de acolo. Într-o bună zi a venit în baraca lor să-şi ia rămas bun un sergent român, care numai el unu ştia cum nimerise acolo. Pleca acasă! A fost îndată înconjurat şi întrebat de toată lumea ce a făcut pentru ca să fie lăsat să plece acasă. El i-a sfătuit să ticluiască o scrisoare consulului român de la Berlin şi el o va expedia. Un biet creştin originar din Noua Suliţă, cu multă ştiinţă de carte de altfel, a compus acea scrisoare cu atâta suflet şi durere, încât atunci când le-a citit-o au lăcrimat cu toţii.
La opt zile după plecarea sergentului care expediase scrisoarea, au fost puşi în libertate. A fi puşi în libertate e un fel de a spune, căci în realitate au fost duşi în lagărele din Vaslui şi Bârlad, apoi în Transnistria. Numai după o odisee îndelungată a nimerit acasă între ai săi.
La sfârşitul lunii martie în Tărăsăuţi a intrat Armata Roşie şi alte rânduri de săteni au fost mobilizaţi şi duşi la Murom din regiunea Gorki, pe unde mulţi îşi dorm somnul de veci după ce au decedat istoviţi de foame şi de boli. Prin decembrie 1944 Gheorghe Bezuşca nimereşte pe frontul din Polonia. Pe la 13-14 ianuarie 1945 participă la eliberarea Varşoviei de sub ocupaţia fascistă.
Cele mai negre amintiri îi sunt legate de Odra – o apă adâncă, nu prea largă, dar foarte rapidă. Ostaşii au trecut-o cu multe victime. La opt kilometri dincolo de Odra, în timpul unui tir de artilerie, explozia unui obuz l-a acoperit cu un strat gros de pământ, contuzionându-l şi zdruncinându-i şira spinării. A rămas în viaţă numai datorită camarazilor, care l-au scos repede de sub stratul acela de pământ şi l-au dus undeva în spatele frontului. Când s-a terminat războiul se afla în spital, unde a stat încă mult timp pentru a-şi reface sănătatea.
S-a însănătoşit cu greu. Întors acasă, a muncit mereu şi asta l-a făcut, probabil, să uite de durerile din şira spinării. Peste 27 de ani a lucrat în colhoz. Şi-a pus la cale cei doi copii, are casă şi totul ce trebuie pe lângă casă…
Gheorghe Bezuşca, fiind deţinut în lagărele germane, a avut numărul 14.811. Până acum ştie cifra aceasta pe de rost şi o pronunţă în limba germană…
Grigore CRIGAN
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com