Eminescu și mitul dacic (II)

17 01 F 1

Dacia devine astfel o imensă sală verde care se pregătește pentru petrecerea zeilor care au ca invitați elementele cosmogonice ale naturii, luna și soarele: „Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare./Părul lor cel alb lucește, barba-n brâu li curge mare”.

Zeii sunt înfățișați de poet asemenea oamenilor, petrec, beau și se veselesc, ei fiind descriși asemenea marilor preoți ai dacilor, cu părul alb și barba ce le curge până la brâu. Numai Eminescu putea să alăture două cuvinte total antagonice, haine întunecate albe, care conferă o viziune stranie îmbrăcămintei pe care o purtau zeii. Ele vin în contrast cu cele ale Dochiei, identificată aici cu luna, a cărei haină cosmică este cusută numai-n stele, iar Păru-i lung de aur galben e-mpletit în cozi pe spate. Cu ochii ei căprui zeița se uită la cerescu-i mândru frate/ Și de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins.

17 01 F 2

Stăpână peste elementele naturii, folosind instrumente de cântat ale vechilor daci, doinind din frunză, „zeița cheamă zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă,/ Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz în bate lin”. Trecutul se unește cu viitorul, asistăm la o fabuloasă legătură care se face prin zeița dacilor Dochia cu epoca medievală, când zimbrul devine simbolul Moldovei. Și pe frunți ea îl sărută, de rămân steme pe ele. Iar, după ce se asigură că dacii nu vor pieri odată cu moartea fratelui ei regele Decebal, „zeița urcă negrul-munte, pe șuvoaiele de stele,/ Lin alunecă ș-alene drumul cerului senin”. Vedem cum poarta stelară o răpește pe zeiță pentru a-i oferi nemurirea în lumea fascinantă a zeilor, dar nu oricum, ci pe șuvoaiele de stele care separă cele două lumi o altă viziune fantasmagorică a poetului asupra pământului dacilor și a legăturii sale cu eternitatea, cu Raiul Ceresc.

Prăpădul roman, care s-a apropiat și pune în pericol acea lume mirifică și sacră din Carpați îl îndeamnă pe Zamolxis să sară în ajutor, aducând cu el oastea zeilor Daciei, iar zeul, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, Mișcă caii lui de fulger și-a lui car. Călări pe bouri, a lui oaste luminoasă îl urma din răsărit.

17 01 F 3

În imaginația poetului bătălia pentru acest pământ sacru se dă în două planuri, cea dintre Decebal și Traian și cea dintre zeii dacilor și cei ai romanilor: „Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă,/Zeus de nori-aducătorul urcă bolta maiestoasă,/Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe ațintit;/Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste,/Însuși el a urbei semne le ridică înspre oaste,/Și de-antica lui turbare tremur norii de granit”.

Zeu și Adam, din ale cărui coaste au fost făcuți dacii, Zamolxis sare în ajutor urmașilor săi, dar în cele di urmă romanii vor cuceri vatra dacilor și atunci, „zeii daci ajung la mare, ce deschide-a ei portale,/ Se reped pe trepte–nalte și cobor în sure hale”. Până și marea va plânge a Daciei cădere și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios.

Cucerirea pământului Daciei nu înseamnă și sfârșitul ei. Sacralitatea va rămâne, și de ea romanii nu se vor putea atinge. Sarmisegetuza, de care știm că a fost arsă de daci pentru a nu lăsa ca secretele aflate în templele lor să ajungă pe mâinile dușmanilor, rămâne veșnic în imaginația poetului prin semnificația divină pe care o avea: „Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă,/Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă,/ Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colți”.

În această atmosferă feerică, plină de sacralitate, pe locurile unde a fost Sarmisegetuza apar nemuritorii daci, care acum sunt asemenea zeilor, contopindu-se totodată cu elementele naturii din Dacia străveche, pe care au iubit-o și pentru care și-au dat viața: „Și prin arcuri îndoite la lumini de roșii torții,/ Adunați văzu cezarul la cumplita mas-a morții:/ Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi și-n muri”.

17 01 F 4

Reproducerea dacilor pe Columna ridicată din porunca lui Traian îi aduce zilnic acestuia imaginea măreților eroi care au luptat vitejește pentru apărarea pământului lor. Drept recunoaștere a curajului strămoșilor săi daci cum i-a numit chiar el, împăratul a pus să se facă peste 200 statui de daci din marmură albă de Carrara și porfir roșu de Egipt, materiale din care se lucrau doar statui de zei și de împărați, cu care a umplut Forul său din Roma. Măreția dacilor care au murit pentru a-și apăra pământul și libertatea este asemuită acelor statui de dimensiuni impresionante: „Duci-s nalți ca brazi de munte, tari ca și săpați din stâncă./ Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă,?/Pe-a lor umeri spânzur roșii piei de tigru și de leu,/ Tari la braț și drepți la suflet și pieptoși, cu spete late,/ Coifuri ca granit de negre au pe frunte așezate/ Și-a lor plete lungi și negre pe-umeri cad de semizeu”.

O descriere fabuloasă făcută de poet strămoșilor daci care, după moartea lor eroică prind viață prin acele uriașe statui, unele albe, altele în parte roșii de la acel porfir de Egipt, dacii fiind înfățișați ca niște biruitori și nicidecum sclavi, cum încearcă unii să insinueze. Imaginea lor este ingenios transferată de poet în momentul morții pentru a marca dârzenia și curajul cu care au primit sfârșitul. După o scenă de pe Columna lui Traian acești bravi eroi, la fel ca regele lor, au ales să-și ia viața singuri decât să cadă prinși în mâna dușmanilor. Acea scenă îi prezintă cum beau otravă din niște cupe și cad apoi la pământ. Imaginea morții dacilor, care îi va face nemuritori potrivit credinței zamolxiene în nemurire, este zugrăvită de poet în imagini de o frumusețe aparte:

„Cupele țeste de dușman albe, netede, uscate,/În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate/ Și cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit;/ Vor mai bine-o moarte crudă decât o viață sclavă/ Toarnă-n țestele mărețe vin și peste el otravă,/ Și-n tăcerea sânt-a nopții ei ciocnesc, vorbesc și râd/ Râd și râsul însenină adâncita lor paloare./Se sting una câte una faclele mirositoare,/ De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podește/Sala. Toți, toți pân-la unul. Unul încă tot trăiește,/Arde sfânta lui coroană, fulger ochii lui audaci”.

Iar acela care mai trăiește este chiar nemuritorul rege Decebal, surprins de poet în mirifica lume de basm pe care a descris-o înainte. Deși s-a sinucis și el tăindu-și gâtul cu sica, moartea îi conferă nemurire alături de zei: „Decebal (palid ca murul văruit în nopți cu lună)/ Se arată în fereastră și-și întinde alba mână/Moartă din hlamida neagră ce-l acoperă pe el./ El vorbește, Și profetic glasu-i seculii pătrunde:/Sufletu-i naintea morții lumineaz-a vremii unde,/ Gândul lui o prorocire, vorba lui mărgăritar/ Și-l aude valea-adâncă și l-aud stelele multe./De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte,/Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar”.  Cumplitul blestem a regelui Decebal care avea să se împlinească peste câteva veacuri este înfățișat și el prin vorbele poetului: „Vai vouă romani puternici! Umbră, pulbere și spuză/ Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,/ Vremi veni vor când nepoții n-or pricepe pe părinți/ Cât de naltă vi-i mărirea tot așa de-adânc-căderea./ Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,/ Îmbăta-se-vor nebunii dispera-vor cei cuminți”.

17 01 F 5

Andrei BREABĂN,

scriitor din Suceava

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Добавить комментарий