Sfârșitul Romei va veni de la popoarele barbare expresiv personificate de poet prin zeul Odin al înțelepciunii dar și al războiului și Walhala, templu unde se află statuile eroilor popoarelor germanice. Dar nici noii cuceritori nu sunt nemuritori, rând pe rând vor cădea și barierele feudale reprezentare de poet prin căderea Bastiliei, simbol al revoluției franceze care apoi se va extinde în toată Europa.
După o trecere în revistă a istoriei omenirii cu ridicarea și decăderea marilor imperii, poetul are un moment de contemplare asupra măreției omului și mai ales a gândirii sale care îl ridică deasupra Universului și îl face stăpân a acestuia: „Sori se sting și cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a omului gândire să le măsure e-n stare…/ Cine-mi măsur-adâncimea dintr-un om?… nu dintr-un gând/ Neaprofundabil. Vană-a-nvățăturilor ghicire./ Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire,/ Cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ”.
Este mai mult decât fenomenal: cât geniu, câtă putere într-o mână de pământ. Oare câți ar putea face o asemenea comparație între micimea omului făcut din țărână și măreția sa creativă conferită de gândire, care îl asemuiește întregului Univers și chiar îl pune deasupra lui? O gândire filozofică de dimensiuni colosale pe care numai Eminescu era în stare s-o transpună în inegalabile sale versuri.
Poetul identifică izvorul înțelepciunii omului ca venind de la Dumnezeu, căruia omul s-a străduit să-i facă chipul și să și-l închipuie așa cum este. „Vai! În van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!/ Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire/ Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns”.
Din nou trebuie să ne înclinăm frunțile asupra măiestriei poetului de a ne înfățișa în cuvinte expresive divinitatea nevăzută, prin modul de manifestare în om: „Un gând puternic, dar nimic decât un gând”. Deci, nimic din toate celelalte nu o pot reprezenta, nici icoane, nici statui, nici așchii de lemn sfânt cu referire la sfânta cruce, totul se rezumă la un singur cuvânt Gândul = Cuvântul, prin care omul devine stăpân al lumii și al Universului.
Meditația poetului devine astfel zguduitoare. El ajunge la concluzia că prin acea înțelepciune Dumnezeu a creat lumea și i-a scris de la începuturi întreaga ei evoluție, care nu se mai poate schimba. Devenit partizan al destinului hotărât dinainte de divinitate, Eminescu aduce în prim plan sublima contemplație cu privire la sfârșitul lumii din Apocalipsa lui Ioan, dar pe care poetul o exprimă într-un mod cu totul original: „Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire”. Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele ei: „…Nimeni soarele n-oprește să apuie-n murgul serei,/Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării,/Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt/…Soarele divin ce-apune varsă ultimele-i raze/Pe-a istoriei câmpie mult iubită și se lasă/ În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic”.
Deșertăciune a deșertăciunilor este totul. Acesta pare a fi mesajul final al poetului după reflecția pe care o face asupra nemărginirii gândirii omului supusă însă uneia cu mult mai profunde, mult mai nemărginită, care de fapt conduce lumea făcând să fie în van tot ce face omul care, cu toată puterea gândului său nu poate schimba planul divin: „Și idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic”.
De la meditația primară a raportului om-Dumnezeu poetul ajunge și el la finalitatea redată de Ioan în Apocalipsa, cu deosebirea că Evanghelistul precizează că Pământul cel vechi nu va mai fi, în vreme ce Eminescu, prefigurând același sfârșit al sistemului nostru planetar, face trimitere la soare care se va afunda în haos, în întunericul din care Dumnezeu a făcut lumea. Spre deosebire de alte dăți, când soarele coboară liniștit la asfințit, de astă dată astrul luminii o va face definitiv, imensitatea cosmogonică în care se va dezintegra fiind văzută ca un ocean de întuneric care acum va deveni inamic, și nu gazda primitoare care a fost înainte. Ideea sfârșitului planetar și chiar universal îi pune neîndoios întrebarea cui îi va folosi acea veșnicie spre care accede omul și ce a făcut el cu toată puterea pe care a avut-o. O întrebare la care poetul a dat răspuns prin o operă nemuritoare realizată într-o viață atât de scurtă: „Moartea-ntindă peste lume uriașele-i aripe:/Întunericul e haina îngropatelor risipe./ Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic./ Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie/ Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? Nimic”.
Cu toată neputința omului de a-și depăși micimea îngrădită de păcatul primordial, care i-a adus și moartea, meditația poetului revine la pământul sacru al dacilor părăsit de zeii lor, dar unde acum: Zmeii-și fac din câte-un munte uriașele lor palate. În acea țară mirifică ne spune poetul că „E un lac cu apă vie într-un șes încântător./ Cine bea din el nu moare… O, aș bea, să văd anume/ C-a venit domnia morții, sfărâmând bătrâna lume/ Stele cad și în cădere alte lumi rup cu lovire; Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască/ Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească/ Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat”.
Fantastic, nu? Ajungând la concluzia că viața este ciclică, fapt ce îi conferă veșnicia, poetul speră să asiste la sfârșitul acestei lumi nădăjduind că omenirea luând-o pe altă cale va sfărâma zăgazurile răului care a adus păcatul și nu se va mai ajunge la nesfârșitele războaie care au zguduit și continuă să zguduie lumea în care trăiește. El consideră ca firească acea evoluție a Universului prin care stele cad ca altele să ia viață și să apară noi lumi, unde omul o va lua de la început, conturând imaginea mirifică a pământului înmormântat, dar care în fapt asigură veșnicia. Este aceeași viziune din Apocalipsa lui Ioan, pe care poetul se vede că o cunoștea foarte bine, dându-i însă noi și inimaginabile dimensiuni. Potrivit Evanghelistului înainte ca Pământul cel vechi să dispară va reveni Hristos, care va salva ce se mai poate din viața de pe planeta noastră. Cea mai veche și mai profundă prefigurare a continuității vieții și a omului de pe Pământ, o imagine cosmogonică asupra nemuririi lumii, a omului care se trage din Adam.
Imaginea Pământului înmormântat îi va trezi din nou gânduri sumbre. Pe moment el este zguduit de inutilitatea geniului său. Peste acel tablou al morții terestre poetul își exprimă dezamăgit întrebarea: „Dar la ce să beau din lacul ce dă viață nesfârșită,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repetită?”.
Poetul este revoltat și refuză pe moment să bea din apa veșniciei ca astfel s-o ia de la început fie aici pe Pământ într-un nou ciclu de evoluție, fie pe o altă planetă unde știe că istoria lumii se va repeta. O teorie interesantă asupra mântuirii omului prin repetabilitatea sa cosmică până la sfârșitul Universului. Concept filozofic pe care îl exprimă la fel de emoționant în alte poeme pline de gândirea de inspirație kantiană a poetului, dar cu rezonanțe care numai lui îi aparțin, între ele fiind: „Venere și Madonă”, „Luceafărul” sau „La steaua”.
Revenind la dacismul lui Eminescu, pe care unii îl exagerează în timp ce alții nu-i acordă atenție, trebuie să remarcăm faptul că poetul era bine informat cu privire la strămoșii noștri cărora le-a acordat respectul pe care îl meritau și din care consideră că ne tragem. Lumea mirifică și sacră a vechilor daci reprezentată azi prin Dochia înfiptă spre veșnicie în piatra munților Ceahlău l-a fascinat pe poet toată viața, dedicâdu-i o parte din scrierile sale.
Poeziile consacrate dacilor, între care acel poem memorabil de 217 strofe „Memento Mori”, exprimă recunoștința poetului față de strămoșii săi și admirația pentru faptele lor. Văzând în glia țării un pământ mirific și sacru primit de la zei, Eminescu aduce elogii dacilor care și-au dat viața pentru a-l apăra, dar totodată face legătura între ei și descălecători care au pus bazele țărilor române care vor duce mai departe tradiția înaintașilor. În felul acesta poetul constată continuitatea dacilor în aria intracarpatică descrisă ca un tărâm divin militând pentru originea dacică a poporului român, din care face parte și el. Pentru Eminescu vatra strămoșească va rămâne mai departe la fel de sacră ca pe vremea când zeii coborau de cer, acum ea fiind vizitată de îngeri, așa cum poetul se exprimă în frumoasele sale versuri din poezia Ce-ți doresc eu ție dulce Românie:
„Îngerul iubirii, îngerul de pace,/Pe altarul Vestei tainic surâzând,/Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/Când cu lampa-i zboară lumea luminând,/El pe sânu-i vergin încă să coboare,/Guste fericirea raiului ceresc,/Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,/Dulce Românie, asta ți-o doresc”.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com