Ecoul măcelului de la Lunca, din ianuarie 1941, s-a răspândit repede în ţinut. Cei rămaşi acasă au aflat despre marea tragedie de la ţăranii din localităţile herţene, mobilizaţi pentru a săpa gropi, în care au fost aruncaţi morţii. Ce proporţii trebuia să atingă teroarea dezlănţuită de regimul totalitar comunist, ca după 10 zile, către frontiera instalată de sovietici la finele cireşarului istoric, să se îndrepte al doilea grup de oameni, îndrumaţi de Vasile Moldovan, secretarul Consiliului Sătesc Mahala, raionul Noua Suliţă?.. Înseamnă că locuitorii meleagurilor voievodale au băut paharul suferinţelor până la fund şi povara era atât de grea, încât răbdarea devenea insuportabilă. Persecuţiile nu mai aveau sfârşit. Dorul de libertate era atât de mare, încât nu-l putea opri nici moartea. Fulgii cădeau ca nişte stele, luminând calea pământenilor, mânaţi de realitatea crudă a evenimentelor petrecute în ţinutul mioritic în primul an de dictatură bolşevică.
„Ţăcănit de mitraliere, explozii de grenade, lătrat de câini, gemetele celor răniţi şi… petele de sânge care se transformau în bălţi pe zăpada dintre gardurile de sârmă ghimpată ce aduseseră înstrăinarea şi tragedia”. Noaptea s-a transformat într-un infern. Nu se ştie numărul şi lista martirilor căzuţi la Lunca, în luna februarie 1941, fiindcă românii seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS „n-au fost identificaţi”. Despre aceasta se menţionează într-un document din 28 martie 1941, semnat de către căpitanul Kurakov, pe atunci locţiitor al comandantului amintitului detaşament de grăniceri, păstrat în Arhiva Direcţiei Ministerului Afacerilor Interne al Ucrainei din regiunea Cernăuţi. În urma cercetărilor întreprinse s-a descoperit că în acea noapte infernală, lângă satul Lunca, a murit tânărul Hostiuc Florea al lui Ilie, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922, în localitatea Mahala, fostul judeţ Cernăuţi al României.
Cei căzuţi sunt aruncaţi în patru gropi comune, rămânând să-şi doarmă somnul veşnic în Lunca Prutului şi în Valea Plângerii, unde se nasc legendele şi cântă doinele, unde plâng izvoarele şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele. Aici visează părinţii şi freamătă glia strămoşească. În anul 1942, când în ţinutul mioritic activau organele administrative româneşti, au fost întreprinse acţiuni de deshumare a martirilor. Sunt scoase rămăşiţele pământeşti ale osândiţilor numai dintr-o groapă comună, fiindcă celelalte trei erau înnămolite. Osemintele celor deshumaţi vor fi aduse în satul Mahala din raionul Noua Suliţă şi înmormântaţi creştineşte. Aici ei s-au născut şi de aici au trecut în nemurire.
În ziua de 8 februarie 1941 vor fi arestate 42 de persoane de origine română şi un ucrainean. În mâinile staliniştilor nimeresc 42 de bărbaţi şi o femeie. În numărul întemniţaţilor au intrat 41 de ţărani, un muncitor şi un funcţionar. 35 de oameni aveau studii primare, 2 – studii medii, 4 – studii medii incomplete, iar 2 martiri nu ştiau carte. În cazematele bolşevice au fost închişi 42 de osândiţi, născuţi în localitatea Mahala, raionul Noua Suliţă, şi un martir, Gheorghe Găină, care a văzut lumina zilei în oraşul Cernăuţi.
Pe data de 14 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev declară sentinţa în privinţa participanţilor la evenimentul sângeros din luna februarie. Sunt condamnaţi la moarte mahalenii: Balan Dumitru al lui Nicolae, născut în 1912; Bujeniţa Ion al lui Toader, născut în 1912; Costan Dumitru al lui Ion, născut în 1907; Doroş Vasile al lui Ion, născut în 1898; Iremie Vasile al lui Mihai, născut în 1923; Magdalin Martin al lui Constantin, născut în 1914; Maiorschi Mihai al lui Onufrie, născut în 1900; Moldovan Vasile al lui Ion, născut în 1913; Nandriş Dumitru al lui Ilie, născut în 1920; Petriuc Toader al lui Ion, născut în 1899; Purici Nicolae al lui Constantin, născut în 1897. Tot la moarte a fost condamnat şi cernăuţeanul Găină Gheorghe al lui Ion, născut în 1920. E posibil că osemintele lor se află în Cimitirul Vechi din oraşul Cernăuţi, unde îşi dorm somnul veşnic cei 400 de martiri ai neamului, executaţi de către organele sovietice de represalii în iunie 1941.
Ceilalţi martiri au primit câte 10 ani de detenţie, fiind întemniţaţi în lagărele staliniste de muncă corecţională din fosta Uniune Sovietică, unde au murit: Bujeniţa Vasile al lui Simion, născut în 1920; Burcovschi Constantin al lui Ion, născut în 1919; Cernăuţan Vasile al lui Ion, născut în 1924; Cova Nicolae al lui Condrat, născut în 1909; Dascaliuc Ştefan al lui Florea, născut în 1901; Grigorciuc Victor al lui Ştefan, născut în 1921; Lencoste Gheorghe al lui Alexandru, născut în 1920; Magdalin Ilie al lui Constantin, născut în 1904; Mosoriucă Constantin al lui Ion, născut în 1920; Vasiliniuc Ion al lui Ilie, născut în 1922; Zapotinschi Ion al lui Dumitru, născut în 1920.
După masacrele sângeroase de la Lunca, din lunile ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria plină de durere a actualei regiuni Cernăuţi ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, au început deportările în masă ale rudelor „trădătorilor patriei socialiste”.
Pentru GRIOR
pentru „Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com