La 17 mai 1395, cu 625 de ani în urmă, a avut loc Bătălia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești. Victoria repurtată l-a glorificat pe domnitorul Mircea cel Bătrân, iar cu 486 de ani mai târziu, la începutul lui Florar, poetul național al românilor, Mihai Eminescu, inspirat de acest strălucit moment istoric, publica renumita „Scrisoarea a treia”.
Bătălia de la Rovine este prima mare confruntare armată între români şi otomani, desfăşurată în contextul expansiunii otomane în Balcani. În 1393 oştile otomane, conduse de sultanul Bayezid I Ildîrîm (1389 – 1402), cuceresc ţaratul bulgar de Târnovo. Ca urmare, otomanii ajung în vecinătatea directă a Ţării Româneşti, pe toată linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, şi în Dobrogea. Campania otomană în Ţara Românească, soldată cu înfruntarea de la Rovine, a avut probabil un caracter de pedepsire, atât din cauza sprijinirii de către Mircea a rezistenţei sârbilor, la Kosovopolje (1389), cât şi a alungării garnizoanei otomane din Karinovasî (azi Karnobat, la sud de Munţii Balcani), în primăvara anului 1394, când domnul român a fost încurajat în acţiunea sa de conflictul existent între Bayezid şi unii emiri seldjukizi din Asia Mică. Ca răspuns, Bayezid întreprinde o amplă campanie la nordul Dunării, cu efective militare de peste 40 000 de oameni. Mircea cel Bătrân dispunea de o oaste mult inferioară ca număr, estimată la circa 10 000 de ostaşi.
În privinţa datării, localizării şi deznodământului luptei de la Rovine, istoricii au păreri diferite, deoarece izvoarele existente (cronici turceşti, sârbeşti şi bizantine) menţionează două date la care ar fi putut avea loc bătălia — 10 octombrie 1394 (pe baza cronicilor sârbeşti), respectiv, 17 mai 1395 (izvoare bizantine), şi două locaţii posibile: râul Argeş, respectiv, râul Jiu. Posibil să aibă mai multă dreptate istoricii care susţin ca dată a desfăşurării bătăliei ziua de 17 mai 1395, pe baza unor izvoare despre o „rovină” (loc mlăştinos), toponim nelocalizat. În privinţa deznodământului bătăliei, punctul de vedere tradiţional al istoriografiei româneşti, care susţinea că a fost o victorie categorică a românilor.
Cronicile nu oferă prea multe informații istorice cu privire la desfășurarea bătăliei. Ele susțin că Mircea cel Bătrân i-a așteptat pe turci pregătit la Rovine, săpând o rețea de șanțuri de apărare de unde, în siguranță, arcașii au tras salvă după salvă de săgeți, încât „soarele nu se mai putea vedea de mulțimea lor”, astfel că toate atacurile armatei otomane au fost respinse de ploi de săgeți și de contraatacuri de infanterie și cavalerie conduse de Mircea însuși. Lupta se crede a se fi oprit la apusul soarelui.
Profitând de absența lui Mircea, Vlad (Uzurpatorul) îi ia tronul cu ajutorul unor boieri trădători. Bayezid, deși fugise trecând deja Dunărea pe la Turnu Măgurele, reușește rapid să-și regrupeze soldații rămași și să strângă alte câteva corpuri de oaste turcești și bulgărești. Se repede în ajutorul lui Vlad Uzurpatorul. Mircea se trezește amenințat din nord de către Vlad Uzurpatorul, iar din sud de Bayezid. Încearcă să oprească înaintarea turcilor pe Argeș, lângă Pitești, dar ariergarda lui este învinsă. Cu soldații rămași a reușit să fugă în Transilvania. Va reveni însă curând în țară, îndepărtându-l pe Vlad Uzurpatorul și continuându-și politica antiotomană.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com