La 26 mai 1997, la București a încetat să bată inima poetului Cezar Baltag, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, numită și generație șaizecistă.
Cezar Baltag s-a născut la 26 iulie 1939 în satul Mălinești, județul Hotin (actualmente raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți). Tatăl său, Porfir Baltag, a fost preot la Biserica Sfânta Parascheva din Mălinești și s-a întipărit în memoria locuitorilor acestui sat basarabean din perioada interbelică drept un bun păstor. Bătrânii satului vorbeau cu mare respect despre fostul lor duhovnic, care a organizat și un mare cor bisericesc. Viitorul poet și militant împotriva stalinismului a apărut pe lume cu un an înainte de intrarea în Mălinești, precum și în întregul teritoriu de astăzi al regiunii Cernăuți, a „eliberatorilor”, care au instaurat regimul totalitar stalinist. Părintele Porfir Baltag și-a luat familia și s-a refugiat în Oltenia din România. Este semnificativ faptul că numai la Mălinești, și nicăieri în alte localități din ținutul nostru, se întâlnește atât de frecvent numele Cezar. Poate mălineștenii, în decursul a mai multor ani după 1940, sub influența amintirii frumoase despre duhovnicul Porfir, le dădeau feciorilor numele de Cezar.
Fiul preotului „dezrădăcinat” Porfir, Cezar Baltag a urmat liceul la Pitești, pe care l-a absolvit în 1955, și Facultatea de Filologie de la Universitatea din București (1955-1960). Însă, după absolvirea facultății, din cauza provenienței sale, a rămas fără lucru timp de trei ani. Poetul a trecut simultan printr-o ciocnire cu ideologia dominantă și un șoc al modernizării forțate, la care regimul comunist a supus societatea românească, la începutul anilor șaizeci. Activitatea sa literară a început cu concesii făcute realismului socialist, care se văd bine în primele două plachete, „Comuna de aur” (1960) și „Vis planetar” (1964), în care a plătit ideologiei un tribut mai însemnat decât colegul său Nichita Stănescu. Mai târziu, în retrospective de autor și în antologiile apărute în traducere, s-a distanțat el însuși de aceste două volume, din care a reținut numai câteva poezii. Talentul său poetic, atât cât putea fi întrezărit în aceste creații, a fost imediat remarcat de critica de întâmpinare din epocă. Cezar Baltag a început să caute un alt drum de-abia odată cu volumul al treilea, „Răsfrângeri” (1966), iar acest drum a fost ușor diferit de cel al majorității colegilor șaizeciști.
Cezar Baltag funcționează ca redactor la „Gazeta literară” (între anii 1960 — 1968), ca redactor-șef adjunct la „Luceafărul” (între anii 1968 — 1974), apoi ca redactor la „Viața românească”. În anul 1995, cu doi ani înainte de moartea sa subită, editează volumul „Chemarea numelui”, care, după cum afirmă critica literară, are toată prospețimea tinereții și calitatea rară de a submina orizontul de așteptare prin turnarea materiei dintotdeauna a lui Baltag sub învelișul unui cod similar celui postmodern.
Ca eseist Cezar Baltag se remarcă prin „Paradoxul semnelor” (1996), iar ca traducător din limba franceză prin traducerea unor vestite lucrări semnate de Mircea Eliade – „Istoria credințelor și ideilor religioase”, „Dicționar al religiilor”.
Deși nu atât de popular ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana, Cezar Baltag rămâne un poet de prim-plan al generației șaizeci, în absența căreia edificiul acesteia ar fi privat de o dimensiune fundamentală.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
