La 5 ianuarie 1859 adunarea electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, participant la Revoluția din 1848 și la lupta pentru Unirea Principatelor Moldovei și Valahiei.
La 24 ianuarie Alexandru Ioan Cuza este ale și domn al Munteniei (Valahiei) și astfel s-a înfăptuit unirea celor două țări române. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a desfășurat o activitate politică și diplomatică susținută întru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și de puterile garante, desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, realizate în ianuarie 1862, când Moldova și Valahia au format un stat unitar, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Alexandru Ioan Cuza a intrat în istorie ca „domnul Unirii”.
Alexandru Ioan Cuza s-a aflat în rândurile tinerilor revoluționari moldoveni, participanți la revoluția din 1848. Împreună cu alți revoluționari, el a fost arestat și urma să fie trimis în Turcia. Arestanții au fost salvați de soția lui Alexandru Ioan Cuza, Elena Cuza, care a intervenit pe lângă consulul englez Cunningham.
După eliberare Alexandru Ioan Cuza s-a refugiat la Viena, iar de acolo, prin Transilvania, a ajuns în Bucovina. Istoricii au confirmat faptul că în vara lui 1848 se aflau în Bucovina — și mai ales în Cernăuți — circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu. Aceștia au fost primiți de familia Hurmuzachi, care își avea conacul la Cernauca.
Din Cernăuţi, unde formează un comitet și adresează o proclamaţie tinerii revoluţionari publică, în august 1848, un nou program în 36 de puncte – „Dorinţele partidei naţionale”. În ele se cere autonomia Moldovei, egalitatea politică și civilă a tuturor cetăţenilor, învăţământ gratuit și unirea Moldovei cu Valahia, ceea ce s-a realizat la 5 ianuarie 1859.
(V.K)