La 7 martie anul 322 î.e.n. a murit Aristotel, unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice. Aristotel (384 î.e.n.-322 î.e.n.) a fost clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o. Se poate cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca metafizica, logica formală, retorica, etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
La 7 martie 321 împăratul Constantin cel Mare decretează în Imperiul Roman ziua Soarelui (Duminica), zi de repaus săptămânal. „Toţi magistraţii şi populaţia care locuiește la oraşe să se odihnească în venerabila Zi a Soarelui (Dies Solis)”. Silvestru, episcopul Romei în timpul lui Constantin cel Mare, schimbă numele primei zile a săptămânii ( Dies Solis), denumind-o „Ziua Domnului”. La 366 Conciliul de la Laodicea decretează oficial transferarea sfinţeniei Sabatului asupra duminicii, zicând: „Creştinii să nu iudaizeze stând nelucrători Sâmbăta, ci să lucreze în ziua aceea… Şi dacă totuşi sunt găsiţi iudaizând, să fie anatema!”. În anul 386, Sinodul din Aquilea recunoaşte schimbarea oficială a lui „Dies Solis” (Ziua soarelui) în „Dies Dominica” (Ziua Domnului, duminica). Ieronim din Betleem, prin anul 400, scria: „Dacă ziua întâi e numită ziua soarelui de către păgâni, noi o admitem ca atare cu voie bună, fiindcă în această zi a apărut lumina şi a răsărit Soarele neprihănirii noastre”.
La 7 martie 1395 Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, și regele Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei şi Croaţiei, au încheiat la Braşov un tratat de cooperare militară antiotomană. Mircea cel Bătrân (1355-1418) a fost domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale. Mircea a fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de Severin şi în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 1395. În acelaşi an 1395, Baiazid I (zis și Ildârâm sau Fulgerul), a trecut Dunărea invadând Ţara Românească în fruntea unei forțe însemnate (circa 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (circa 12.000 de soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394), armata Țării Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așează în scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În ziua de 7 martie a anului 1471 a avut loc Bătălia de la Soci dintre domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462 – 1473, 1473 – 1475), şi cel al Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 – 1504), pentru Cetatea Chilia. Fără declararea războiului, Ştefan atacă Ţara Românească, în 7 martie 1471, începând astfel un „război cu Radu voievod la Soci”. Despre localizarea bătăliei au existat opinii diferite, dar în ultima vreme cei mai mulţi istorici sunt de părere că Socii se aflau în judeţul Râmnicu Sărat, la graniţa dintre cele două state. Confruntarea a fost puternică, moldovenii au „ucis dintre dânşii (munteni) mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi. A lăsat vii numai pe doi boieri mari, Mircea comis şi Stan logofăt”, după cum scriau cronicarii.
La 7 martie 1912 Roald Amundsen a anunțat descoperirea Polului Sud. Roald Engelbregt Gravning Amundsen (1872-1928) a fost un explorator norvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reușit să traverseze Pasajul de nord-vest. După ce a aflat ca americanii Robert Peary si Frederick Cook au atins Polul Nord, Amundsen a decis să ajungă la Polul Sud. Astfel, exploratorul norvegian s-a îmbarcat la bordul vasului „Fram” fără să precizeze care este ținta sa. Abia în momentul în care nava a acostat la Madeira, acesta și-a informat echipajul de direcția aleasă. Robert Falcon Scott era deja în drum spre Antarctica când norvegianul s-a gândit să-l concureze. De altfel, cursa celor doi spre Polul Sud a intrat în legendă pentru dramatismul ei. Amundsen și-a stabilit baza în Golful Balenelor, de unde a plecat în marea aventură la 19 octombrie 1911 însoțit de patru echipieri cu patru sănii și 52 de câini. El a fost nevoit să străbată o zona necunoscută până atunci, însă curajul și determinarea exploratorului au făcut ca la 14 decembrie steagul norvegian să fie arborat la Pol cu 35 de zile înainte de sosirea lui Scott. Anunțul atingerii Polului Sud a fost făcut pe 7 martie 1912 când echipajul a ajuns în Australia. Roald Amundsen s-a născut în 1872, în apropierea orașului Sarpsborg din sud-estul Norvegiei. Întreaga viață și-a dedicat-o explorării arctice, pasiune care i-a provocat de altfel moartea în iunie 1928 când a dispărut în timpul unei misiuni de salvare în Arctica.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com