(Cronică poetică despre Arcadie Suceveanu)
Profesorul deşteptării noastre
Iubitul Poet şi Profesor al deșteptării noastre, cu care studenții de origine română au pornit, în 1969, pe calea renașterii naționale şi despre care, Arcadie Suceveanu menționează că „vorbirea lui se înscrie în părți de vorbire/ pe pereţii şcolii din sat/ se-ncrustează armonios în lemnul catedrei”, s-a născut în toamnă, în toamna de aramă, în „a fagilor albi şi a brazilor mică ţară de sus”, cu „coline şi plaiuri şi creste-n plutire senină”, la şes, pe un „meleag coborând de la munte spre dealuri”, unde „brazii subţiri de atâta-nălţime rămân sub dimia zăpezilor” şi unde „îngheţat e în cremene glasul de fluier”, care a fost „doinaş nelipsit primăverii şi verii şi toamnei”. Când şi-a făcut apariția în această miraculoasă lume, într-o Ţară de basm, mândră şi liberă, deschizând geana în catifelatul primilor zori, cânta frumos pădurea, pădurea din Carpați, sporind „verdelui crud veșnicia”.
Scumpul vlăstar al distinșilor răzeși a fost crescut şi educat într-un cadru de legendă, doină şi baladă, de credință, de tradiție şi de înalt patriotism. El s-a aflat într-un mediu rural, în mijlocul oamenilor cu dorul de libertate permanent aprins în piept, între obiceiurile şi datinile strămoșești, între bunici şi părinți cu dragoste de biserică, de natură, de tot ce-i românesc. În istorica baștină natală se păstra cu sfințenie firul dăinuirii neamului pe acest picior de plai mioritic: „Hai, Ioane,-n sus pe-un fir de apă dulce/ Spre așezări în salbă vechiul Carapciu,/ Ropcea pomenită-n scrisul lui Neculce…/ Să-ncercăm pe unde-i neamul încă viu”.
Icoana locului natal, binecuvântat de Domnul; Siretul cu lunca lui frumoasă de smerite şi fascinante sălcii plângătoare, unde-şi găseau adăpost păsările călătoare, venite de la capătul lumii, în apa căruia cerul fără margini îşi privește şi potrivește fruntea sa albastră; câmpiile întinse, deasupra cărora plutesc nourii răzleți, ca niște bucăți de pâine; au rămas pentru totdeauna în sufletul zbuciumat al Poetului: „Râul meu de-acasă, licăr din șuvițe/ Ca pe-o frunză-ntinse firave nervuri,/ Largă mărturie-a strămoșeștii vițe,/ Susur din mâhnirea plânselor păduri”.
Vasile Leviţchi, care a stat la leagănul renașterii culturii noastre naționale în perioada postbelică, sovietică, perioadă pătrunsă de un obscurantism nestăvilit şi nesfârșite fărădelegi comuniste, „făcea parte din acea generație încărcată de dorința creației şi a constituirii unei culturi noi, care să legitimeze trecutul glorios al tradiției milenare de existență națională”. Aceste calități nobile s-au revărsat ca un fluviu adânc, în care pulsa necontenita spiritualitate a neamului, în timpul lecțiilor sale în cadrul Universității de Stat din Cernăuți. Studenții, care îi sorbeau permanent nectarul erudiției, îl înconjurau cu o mare dragoste şi o profundă admirație. Profesorul le vorbea studenților cernăuţeni despre Patria părinților şi buneilor săi cu cele mai curate şi frumoase cuvinte: „Tu, baștina mea, dorul şi leagănul meu”. O iubea cu toate fibrele țesutului său omenesc, cu fiecare globulă de sânge. El știa că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor pornirilor sale. „Din stepă trage vânt de ispitire/ Şi mulți Ioni își uită seminția,/ Nepăsători plutind ca păpădia/ Prin ticăloasa noastră ivănire”.
În cei câțiva ani de activitate rodnică în amfiteatrul Universității cernăuţene a educat o întreagă pleiadă de tineri, cuprinși de sentimentul renașterii naționale. Pentru ei Patria istorică a devenit, datorită acestui Cărturar de frunte al neamului, o prezentă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spații. România s-a transformat în durata iubirii, în continua priveghere la căpătâiul marilor întrebări existențiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla dincolo de sârma ghimpată, studenții au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradițiilor eroice, al virtuților inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenței la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleași idealuri, aceleași interese generale, ține de domeniul firescului. Pentru acești tineri, cuvintele Profesorului s-au transformat în literă de evanghelie: „Părinte, adu-mi neamul mai acasă,/ Adună-mi-l între fruntarii drepte,/ Că prea au smuls din vița lui aleasă./ Spre vetre rătăciți să se-ndrepte,/ Despovărați de așteptări cu anii…/ Şi fă să ne-înțeleagă şi dușmanii”.
Marele Om de cultură a lăsat urme adânci în sufletul discipolilor săi şi în pământul vetrei străbune. Asemenea pașoptistului Aron Pumnul, El a mișcat sufletele studenților cernăuţeni, răspândind în juru-i sentimente de dragoste faţă de neamul românesc, de trecutul său istoric şi de marea comoară a limbii române, trezind în rândurile tineretului conştiinţa demnităţii naţionale, dezvoltând iubirea de ţară, de datina strămoșească. Lecţiile lui Vasile Leviţchi au rămas pentru acei, care au avut fericirea să asiste la ele, un adevărat model de analiză științifică a valorilor tezaurului de creație românească, arătând contribuția acestui tezaur la îmbogățirea patrimoniului universal. Putea fi oare pe placul autorităților comuniste din perioada sovietică de stagnare un Profesor universitar, care îşi ținea legea străbunilor şi sufletul nevândute?.. Putea fi văzut cu ochi buni de către diriguitorii sovietici ai ținutului mioritic un Poet, care va spune: „Tribut de sânge dă într-una glia/ Şi setea o am vrea de primenire,/ Bem vin de mătrăgună în neştire/ Şi-i zeamă de cucută străinia”?.. Când a ajuns „la marginea veleatului” său şi a pornit spre nemurire, s-a adresat cu evlavie „codrului-adâncului”, ca el să închine un gând bun „şi celor pe care îi iert…”.
Petru GRIOR
În imagine: studenţii Arcadie Suceveanu şi Ilie Luceac, împreună cu profesorii-poeţi Vasile Leviţchi şi Grigore Bostan.
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com