Dumitru Hrinciuc
Trei frunze de fag
Un val dintr-un timp
sfâşiat de frământuri
l-a rupt pe om de vatră
şi l-a dus precum toamna
ucisă de vânturi,
şi stă el acolo acum,
duce frunza cea moartă.
Şi inima-i plânge
amarnic muşcată
de-un dor înrăit.
Cu ce să-l ogoaie?
nu ştie.
Stâlcit de-o durere
adâncă şi neagră,
se gândeşte şi-mi scrie:
„Prietene drag,
sunt foarte bogat,
dar cumplit de sărac:
n-am cu căldura-i
sub tălpile mele
natalul meleag.
Din dorul sălbatec,
ce inima-mi rupe
să scad, prietene drag,
nu pot cu nimic…
La pădurea din deal
te rog ca să mergi
trei frunze de fag
să-mi pui într-un plic…”.
