Într-unul din recentele sale articole politologul român Dan Dungaciu scrie că miza crizei din Ucraina este alungarea SUA din Estul Europei de către Germania şi Rusia, de aici rezultă şi unele presupuneri privind o eventuală înţelegere ruso-germană informală, care include şi subiectul crizei ucrainene.
De fapt, ideea domnului Dungaciu nu este una nouă. În noiembrie 2013, până la evenimentele sângeroase de la Euromaidan, politologul ucrainean Dmitri Djanghirov, a comunicat că Putin şi Merkel sunt gata să semneze un nou Pact Molotov-Ribbentrop. Această idee a fost insistent promovată de unii experţi politici şi jurnalişti de la Kiev care au rămas până la urmă în minoritate.
În momentul de faţă, ipotezele privind un scenariu conspirativ al evenimentelor din Ucraina sunt receptate cu mari dificultăţi de către populaţie, pentru că ideea respectivă subminează încrederea ucrainenilor în vectorul integrării europene, iar zdruncinarea idealurilor politice determină haos, frustrare şi instabilitate.
Pentru a înţelege situaţia din Ucraina trebuie menţionat faptul că societatea ucraineană continuă să trăiască în dihotomii şi clivaje (aceasta mai ales după Euromaidan): bun-rău, eficient-neeficient, prieten-duşman. Dacă Rusia este un stat agresor, atunci, potrivit legii de război – UE este prieten; dacă Rusia reprezintă istoria şi conservatismul, atunci Europa – performanţa, modernitatea şi stabilitatea. Rusia şi UE în memoria colectivă a ucrainenilor nu sunt prieteni.
Luând în calcul marele nivel de reducţionism al conştiinţei sociale, orice prietenie informală ruso-germană şi stabilirea unor planuri de împărţire a sferelor de influenţă în Estul Europei este în primul rând în interesul Rusiei, deoarece publicarea acestor planuri poate să destabilizeze în mod direct societatea ucraineană şi s-o dezorienteze, vecinul UE (Ucraina) devenind mai uşor de manipulat de către Rusia. Povestea respectivă s-ar asemăna cu cazul ipotetic când mireasa află în preajma nunţii că mirele este căsătorit – frustrarea, dezorientarea, instabilitatea sunt reacţii explicabile în acest context.
Analiştii politici de la Kiev sunt din ce în ce mai sceptici faţă de adevăratele intenţii ale UE. Liderul Partidului Radical al Ucrainei, Oleg Leaşko, a comunicat că acordurile de la Minsk vor determina dezbinarea ţării şi nu coincid cu interesele naţionale ale Kievului. Leaşko a comunicat că tot aşa cum 70 de ani în urmă liderii Germaniei, Franţei şi altor ţări au găsit de cuviinţă să negocieze cu agresorul, în momentul de faţă statele europene cred că războiul va fi oprit cu ajutorul unor teritorii aparte ale Ucrainei „dăruite ruşilor”. Leaşko compară acordurile de la Minsk cu acordul de la Munchen din 1938, adăugând că încheierea unui nou Pact Molotov-Ribbentrop nu este un lucru fantastic.
De fapt, excluderea SUA din acest joc geopolitic este în interesul atât a Rusiei, cât şi a Germaniei. Angela Merkel face paşi siguri pe calea unei politici externe independente de UE. Din acest punct de vedere, luând în calcul teoriile conspirative apărute, negocierile de la Minsk sunt o adevărată farsă, în care totul a fost stabilit din timp (la nivelul ruso-german), însă era nevoie şi de o vizibilitate mediatică, care a şi fost asigurată.
Sociologic vorbind, Merkel nu numai că se poate trezi cu o politică independentă faţă de UE (pe care deja o dezvoltă), dar şi cu o Ucraină decepţionată şi dezorientată. Se sare dintr-o extremitate în alta, însă, să menţionăm, aşa a început şi cel de al Doilea Război Mondial.
Marin GHERMAN, politolog