Ion al lui Lazăr Moraru, care a venit pe lume la 1899, în satul Cupca din Bucovina, este încătuşat de reprezentanţii regimului stalinist în ziua de 15 aprilie 1941. Ţăranul român, cu studii medii, în suflet cu dorul libertăţii, porneşte spre Patria strămoşilor săi, la începutul lunii lui Prier. Bolşevicii au oprit coloana numeroasă de oameni paşnici cu foc de mitralieră. Cupceanul reuşeşte să se ascundă în pădurea din apropiere, însă va fi hăituit de către copoii sovietici timp de 15 zile. Ferecat în lanţuri, se îndreaptă, în vagoane zăbrelite, în direcţia Siberiei, unde va închide ochii pentru totdeauna pe data de 20 mai 1942. În lagărul de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk au fost ultimele suspine ale martirului, pornit pe calea veşniciei.
Pe data de 11 iunie 1941, „troika operativă” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea referitoare la deportarea în locurile îndepărtate şi pline de suferinţă ale fostei Uniuni Sovietice a familiei numeroase Diaconu din Godineştii Herţei. Drept motiv pentru ridicarea acestor români a servit faptul că, chipurile, ei erau „rude cu un trădător al patriei” socialiste. Capul familiei, Alexandru al lui Toader Diaconu, a văzut pentru prima dată lumina soarelui în 1893. A absolvit şcoala primară şi se ocupa cu prelucrarea celor 5 hectare de pământ, care aparţineau ţăranului. Soţia sa, Agripina, s-a născut la 1894, în aceeaşi mândră localitate din judeţul Dorohoi al României. În acel însângerat Cireşar, împreună cu părinţii, vor urca în vagonul pentru vite al „eliberatorilor” cinci copii. Fiica Victoria avea 16 ani. A doua fiică, Anica, era de 13 ani. Fiul Toader împlinise 12 ani. Al doilea fiu, Vasile, avea 10 ani. Mezinul, Ilie, împlinise 7 anişori. Trenul morţii, care a pornit din gara feroviară din Noua Suliţă, în ziua de 14 iunie 1941, a parcurs săptămâni în şir, ducându-i în blestemata Siberie, care „trece în taiga”. În regiunea Tiumen a Federaţiei Ruse, departe de glia străbună, au rămas rămăşiţele pământeşti ale mamei, Agripina a lui Vasile Diaconu. Ea a trecut în lumea celor drepţi pe data de 14 noiembrie 1944. Tot în acele ţinuturi blestemate au murit fiii Ilie şi Vasile. Primul s-a înălţat la ceruri în ziua de 24 mai 1942, iar al doilea a părăsit această lume la 1 mai 1948.
Peste două zile, la 26 mai 1942, în Republica Komi, se stinge din viaţă Frăsina a lui Petru Mosorică din satul-martir Mahala. Ea a văzut primul răsărit de soare la 1896. Pe data de 26 aprilie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că era şi ea „rudă cu un trădător al patriei”. Din celulele comuniste ale ţinutului îngheţului veşnic, plină de boli şi chinuri grele, a pornit mândra bucovineancă spre zările albastre ale Universului, suspinând pe drumul nemuririi în limba mamei, limba mamei izvorâtă din pământuri moldovene.
Tot în aceeaşi zi plină de suferinţe, alt român, Gheorghe al lui Iordache Loghin, născut la 1890, în frumoasa localitate Igeşti, trecea în împărăţia cerului. Arestat de către iscoadele sovietice pe data de 5 aprilie 1941, este învinuit de „agitaţie antisovietică” şi transferat în lagărul morţii din regiunea Sverdlovsk, unde şi-a găsit mormântul. „Pomeneşte, Doamne, în marea Ta îndurare pe robii Tăi, deportaţi în pustii Siberii!”.
Petru GRIOR
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com