Mult râvnita libertate se afla în „ţara din zare”
În această străveche aşezare bucovineană, unde se afla sediul Secţiei Raionale Hliboca a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, băştinaşii, purtând prapurii şi crucile cu chipul Mântuitorului pe ele, scoase din lăcaşurile sfinte, intonau Imnul României, scandând „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască mareşalul dezrobitor!”. Vocea oamenilor ajungea până la pădurea din Dumbrava Roşie, „de unde spiritul marelui Ştefan îi privea cu dragoste şi îi încuraja”.
Reprezentanţii organelor represive din raion, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu sufletele pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei băştinaşe, au refuzat să primească cererile oamenilor. Dar românii, care de-a lungul mileniilor au înfruntat cu bărbăţie şi eroism toate vitregiile vecinilor, păstrându-şi şi afirmându-şi fiinţa naţională, n-au renunţat.
Supăraţi şi indignaţi de această fărădelege, urmaşii legendarului Decebal, mândri şi dornici de libertate, asemenea strămoşilor lor, au început să scandeze că nu mai doresc să trăiască în „raiul” bolşevic, unde birurile, pe care trebuie să le plătească ţăranii, sunt imposibil de suportat şi unde teroarea era ridicată la rangul de principiu.
Părăsind Hliboca, băştinaşii s-au îndreptat către Suceveni, planificând ca, din centrul acestei localităţi, să pornească cu toţii spre frontiera sovieto-română, sperând în înduplecarea autorităţilor staliniste.
Însă, în vatra satului Suceveni au apărut câţiva ofiţeri şi soldaţi sovietici, care au început a parlamenta cu lumea adunată, sfătuindu-i pe ţărani să se întoarcă la casele lor. Totodată, bolşevicii doreau să câştige timp pentru mobilizarea forţelor necesare, capabile să oprească mulţimea. Românii, hotărâţi să ducă la bun sfârşit pornirea lor, n-au ascultat de vorbele staliniştilor, apucând calea spre mult râvnita libertate, care se afla în „ţara din zare”, după cum va spune în 2008, în timpul manifestărilor comemorative din Poiana Varniţei (Fântâna Albă), profesorul şi poetul Romeo Săndulescu, fostul Consul General al României la Cernăuţi. Băştinaşii meleagurilor voievodale ştiau că în Patria lor istorică străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei, se aude sunetul de dimineaţă al grâului de aur, romaniţa prezice viitorul destinului tău; îngrijorate de visurile tale, izvoarele plâng spuzite de dor. În această fermecătoare ţară lucesc ochii inului înflorit şi cad boabele de rouă ca nişte lacrimi. Ei doreau să ajungă în lumea unui trecut glorios al tradiţiei milenare de existenţă naţională.
În Poiana Varniţei a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce
La un colţ al pădurii din Suceveni, convoiul băştinaşilor a fost somat de un grup de soldaţi sovietici care, pentru a intimida mulţimea, au tras o salvă în aer. Acest avertisment n-a exercitat nicio influenţă asupra oamenilor. Ei şi-au continuat drumul spre frontieră. Pe teritoriul satului Fântâna Albă din fostul raion Hliboca, lângă cantonul Varniţa, la o depărtare de doi kilometri de hotarul instalat la finele Cireşarului 1940, coloana de oameni paşnici a fost oprită de grănicerii stalinişti, proptiţi la marginea codrului secular. La semnalul comandantului, responsabil de efectuarea acestei operaţiuni, au pornit să ţăcănească din trei părţi mitralierele bolşevicilor, secerând rândurile conaţionalilor. Rafalele focului ucigător al mitralierelor se contopea cu vaietele muribunzilor, cu vocile pline de durere ale răniţilor, cu bocetele femeilor şi cu strigătele sfâşietoare ale copiilor, cu răcnetele infernale ale satrapilor stalinişti şi cu sângele martirilor, care curgea din belşug, acoperind glia strămoşească.
În acea zi, în Poiana Varniţei, a lăcrimat Mântuitorul, răstignit pe cruce. Mureau cu dorul de Ţară în inimi fiii şi fiicele neamului. Au căzut, cu sufletul neîmpăcat, în floarea vârstei, românii.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com