O treaptă a bucuriei

Falticeni-Monahia-Elena-Simionovici

Cu ceva timp în urmă, la o întâlnire de suflet cu iubitorii de cuvânt românesc, la Cernăuţi, am rostit câteva gânduri despre mireasma cuvintelor. La sfârşit s-a apropiat un domn distins, cu un zâmbet cald şi m-a asigurat de faptul că ceea ce spusesem eu, într-o străfulgerare de adâncă meditaţie, este un semn de aleasă preţuire a puterii cuvântului. Au trecut anii şi l-am tot zărit la întâlnirile literare de la Cernăuţi, aflând că se numeşte Mircea Lutic şi că este scriitor-poet.

Şi iată acum mi-a ajuns în mână o carte de versuri cu un titlu sugestiv pentru ceea ce aveam a citi „Umbra lacrimii” (Misto, Cernăuţi, 2016) şi cu o dedicaţie care mă îndemna la citire, dar şi la împărtăşirea unor gânduri. Îmbrăcate în haina elegantă a sonetului, poeziile chemau la citire şi recitire pentru a pătrunde bogăţia gândurilor poetului adânc cugetător, dar şi fin observator al lumii în care vieţuieşte.

Uneori versurile au expresia lapidară a aforismului, „Trăim ca să ne naştem din nou, în suflet pur”, alte ori sunt o adevărată mărturisire de credinţă îmbrăcată în hlamida strălucitoare a metaforei, „Când scriu în graiul meu de mir, româneşte,/O aură de paradis mă străbate,/ Sângele prin minuni de basm rătăceşte/ Şi versu-mi în palpitul inimi bate”. Puritatea sufletească a poetului ce-şi are rădăcinile în satul românesc Iordăneşti şi-n limba română este exprimată cu fineţe şi aleasă bucurie: „Când vin aici, între cei dragi din veac,/ Sufletul meu se-nalţă către stele,/ La casa părintească, în cerdac,/ Divinul în persoane câte trele/ Mă-ntâmpină cu revărsări de har/ Ca în lăcaşul sfânt, lângă altar”.

Cu versul final al sonetului este pregătit, parcă, îndemnul, discret strecurat, către trăire înaltă şi spre adânci valori spirituale ce se obţin şi prin trăirea Sfintei Liturghii: „În lăcaşul Domnului e-o tihnă de vis, priorină,/…Divinul altar se scaldă în irizări de lumină/ Şi, sub icoane, căţuile picură veşnicie”.

Alte ori îndemnul este explicit transmis de către poetul pentru care viaţa este deplină dacă e debarasată de multiplele preocupări mărunte. „Însoţitoare în viaţă fă-ţi chibzuinţa,/ Durează din ea către viitor o punte,/ Nu te da-n vânt întru cele mărunte,/ Cu dreptar de-nţelepciune măsoară-ţi fiinţa,/ Aşează-ţi pe cumpănă de-mpliniri conştiinţa –/ Şi Dumnezeu îţi va pune mirul pe frunte”.

Un om cu astfel de înalte precepte morale nu putea trece cu vederea, ca trăitor al cetăţii, şi realităţile triste ale lumii vremii sale. Acum tonul devine tăios, dar nu agresiv, doar consemnând cu amărăciune atitudini ale contemporanilor de care ar depinde binele neamului său.

„Dacă nu e în inima ta înzidit/ Cu tărie şi echiputere de mit/ Între patria mare şi patria mică,/Patriotismul nu va să-nsemne nimică”.

Cer răgaz şi aşezare a sufletului şi a minţii poeziile din acest volum. Cer întoarcere spre cele învăţate, pentru cine lea ştiut cândva, maxime latineşti şi ziceri din vorbirea românească a bătrânilor înţelepţi anonimi ai neamului. Cuvinte rare, armonioase, cu mireasmă arhaică, răsar aproape în fiecare sonet. Pentru unele e nevoie de dicţionar, dacă vor fi înscrise şi nu sunt cumva creaţia poetului, pentru altele sensul se dezvăluie lent recitind versurile. Încântă şi alintă graiul românesc, dar şi înalţă sufletul cititorului datorită erudiţiei autorului, dar şi credincioşiei sale fără emfază. Ne aflăm, cu aceste poezii, în faţa unui poet care „în imensitatea lumii acesteia de aparenţe şi taină, de umbră şi lumină” – Ernest Bernea – merge neşovăitor către locul de unde ţâşnesc izvoarele vieţii. Trăieşte neastâmpărul setei de absolut, nu se mulţumeşte cu starea de acum, cu lucrul dat, ci năzuieşte către altceva, către faţa adevărată a lucrurilor, către permanenţe. În gândirea poetului Mircea Lutic, depăşirea continuă este sensul luptei noastre.

Călătoria până în raza prezenţei divine este scopul vieţii noastre. În acest sens creaţia, poezia, este o treaptă a bucuriei.

Monahia Elena SIMIONOVICI

(Din Suceava pentru „Libertatea Cuvântului”

Lasă un răspuns