La 26 mai 1488 a început construirea bisericii „Sfântul Gheorghe” de la Voroneţ, ctitorie a domnului Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt. Legenda spune că Ştefan cel Mare, în timpul unui război cu turcii, a venit la călugărul Daniel, la schitul său din Voroneţ şi i-a cerut sfatul. Câştigând bătălia împotriva turcilor, domnul Moldovei şi-a păstrat promisiunea făcută călugărului şi a construit o nouă biserică închinată Sfântului Gheorghe. Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi cartier al orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 kilometri de municipiul Suceava și la numai 4 kilometri de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme. De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș, a inițiat adăugarea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nici o deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire. Mănăstirea Voroneț a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004. De asemenea, lăcașul de cult este inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
La 26 mai 1926 a murit (la Paris) prozatorul român basarabean Leon Donici (numele la naştere Leonid Dobronravov), descendent pe linie maternă al cărturarului basarabean Alecu Donici. Leon Donici s-a născut la 5 iunie 1887, la Chişinău. A absolvit seminarul teologic din Chișinău și facultatea de drept din Iurevsk. Mama sa, Domnica Donici a fost fiica preotului Petru Donici, iar tatăl său, Mihail Dobronravov era secretar la Consistoria din capitala guberniei. Mama Domnica a devenit în a doua căsătorie doamna Rostovskaia și împreună cu soțul Aleksei Rostovski și copiii s-a mutat la Peterburg. Leon Donici a locuit până în anul 1918 la Petersburg, unde a fost prieten cu mulți scriitori de vază ruși și unii politicieni, cum ar fi Kerenski. A debutat în 1909 cu narațiunea „În căutarea veșnicului adevăr”, în revista „Svetoci”. A publicat câteva romane cu numele Leonid Dobronravov. În anul 1913 a văzut lumina tiparului romanul „Noul Seminar” în limba rusă, care până în 1918 a avut șapte ediții. Romanul s-a bucurat de un succes răsunător, fiind tradus în germană, franceză și engleză. În anul 1929, romanul „Noul seminar” a fost tradus de G. Ivanov în limba română și a fost publicat la Bucureşti, cu o prefață de Adrian Maniu. A revenit în țară, în Basarabia, care la acea dată se unise cu România, după revoluţia din octombrie. Una dintre cărțile de excepție a lui Donici este „Revoluţia rusă”, volum apărut la editura „Cultura națională” din București în anul 1923 – o cronică captivantă a evenimentelor din 1914-1918 din Rusia. În ultimii ani de viață a locuit la Paris, unde a și decedat. A fost înhumat la Chişinău, datorită lui Octavian Goga şi Nichifor Crainic, care i-au transportat trupul în patrie, unde au fost organizate funeralii naționale.
La 26 mai 1997, la București a încetat să bată inima poetului Cezar Baltag, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, numită și generație șaizecistă.
Cezar Baltag s-a născut la 26 iulie 1939 în satul Mălinești, județul Hotin (actualmente raionul Cernăuţi, regiunea Cernăuți). Tatăl său, Porfir Baltag, a fost preot la Biserica Sfânta Parascheva din Mălinești și s-a întipărit în memoria locuitorilor acestui sat basarabean din perioada interbelică drept un bun păstor. Bătrânii satului vorbeau cu mare respect despre fostul lor duhovnic, care a organizat și un mare cor bisericesc. Viitorul poet și militant împotriva stalinismului a apărut pe lume cu un an înainte de intrarea în Mălinești, precum și în întregul teritoriu de astăzi al regiunii Cernăuți, a „eliberatorilor”, care au instaurat regimul totalitar stalinist. Părintele Porfir Baltag și-a luat familia și s-a refugiat în Oltenia din România. Este semnificativ faptul că numai la Mălinești, și nicăieri în alte localități din ținutul nostru, se întâlnește atât de frecvent numele Cezar. Poate mălineștenii, în decursul a mai multor ani după 1940, sub influența amintirii frumoase despre duhovnicul Porfir, le dădeau feciorilor numele de Cezar.
Fiul preotului „dezrădăcinat” Porfir, Cezar Baltag a urmat liceul la Pitești, pe care l-a absolvit în 1955, și Facultatea de Filologie de la Universitatea din București (1955-1960). Însă, după absolvirea facultății, din cauza provenienței sale, a rămas fără lucru timp de trei ani. Poetul a trecut simultan printr-o ciocnire cu ideologia dominantă și un șoc al modernizării forțate, la care regimul comunist a supus societatea românească, la începutul anilor șaizeci. Activitatea sa literară a început cu concesii făcute realismului socialist, care se văd bine în primele două plachete, „Comuna de aur” (1960) și „Vis planetar” (1964), în care a plătit ideologiei un tribut mai însemnat decât colegul său Nichita Stănescu. Mai târziu, în retrospective de autor și în antologiile apărute în traducere, s-a distanțat el însuși de aceste două volume, din care a reținut numai câteva poezii. Talentul său poetic, atât cât putea fi întrezărit în aceste creații, a fost imediat remarcat de critica de întâmpinare din epocă. Cezar Baltag a început să caute un alt drum de-abia odată cu volumul al treilea, „Răsfrângeri” (1966), iar acest drum a fost ușor diferit de cel al majorității colegilor șaizeciști.
Cezar Baltag funcționează ca redactor la „Gazeta literară” (între anii 1960 — 1968), ca redactor-șef adjunct la „Luceafărul” (între anii 1968 — 1974), apoi ca redactor la „Viața românească”. În anul 1995, cu doi ani înainte de moartea sa subită, editează volumul „Chemarea numelui”, care, după cum afirmă critica literară, are toată prospețimea tinereții și calitatea rară de a submina orizontul de așteptare prin turnarea materiei dintotdeauna a lui Baltag sub învelișul unui cod similar celui postmodern.
Ca eseist Cezar Baltag se remarcă prin „Paradoxul semnelor” (1996), iar ca traducător din limba franceză prin traducerea unor vestite lucrări semnate de Mircea Eliade – „Istoria credințelor și ideilor religioase”, „Dicționar al religiilor”.
Deși nu atât de popular ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana, Cezar Baltag rămâne un poet de prim-plan al generației șaizeci, în absența căreia edificiul acesteia ar fi privat de o dimensiune fundamentală.
La 26 mai 2004 a decedat scriitorul, scenaristul, regizorul de cinema şi actorul ucrainean, Mykola Vingranovski. Mykola Vingranovski (1936-2004) a fost laureat al Premiului Naţional „T.Şevcenko”, precum şi al mai multor premii internaţionale. Fiind încă student, i s-a încredinţat un rol în filmul artistic „Povestea anilor de foc”, autorul scenariului fiind ilustrul Oleksandr Dovjenko. A activat la Studioul de filme „O. Dovjenko” din Kiev. În afară de scenarii pentru filme, Mykola Vingranovski a scris şi opere literare. Una din povestirile sale a fost tradusă în română de cernăuţeanul Mircea Lutic.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com