La 6 iulie 1600 Mihai Viteazul se intitulează într-un hrisov „domn al ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”, confirmând, documentar, prima unire politică a celor trei ţări române (unirea efectivă fusese realizată la sfârşitul lunii mai 1600). Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutațiile petrecute în conștiința românească. Domnitorul care a reușit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei țări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipsește cu desăvârșire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea și chiar mai târziu. Realitatea istorică este mult mai nuanțată decât cea cunoscută de publicul larg. Mihai Viteazul a fost domn al Ţării Româneşti în perioada 1593-1599, între octombrie 1599 și iunie 1600 a fost stăpânitor al Țării Românești și al Ardealului, în perioada iunie 1600 – septembrie 1600 a fost stăpânitor al Țării Românești, al Ardealului și Moldovei, adunate împreună sub „unirea personală” a lui Mihai, în cazul Moldovei îl înscăunează de fapt pe fiul său, între septembrie 1600 – noiembrie 1600 a fost domn al Țării Românești, între februarie 1601- august 1601 a fost comandant militar în slujba Imperiului Habsburgic. Deși istoria asociată cu Mihai Viteazul este cunoscută publicului larg drept „unire”, termenul este dus prea departe. În realitate, toate cele trei țări își păstrează instituțiile de conducere de dinainte. Mihai nu „unifică” nici armatele.
La 6 iulie 1883, la vârsta de numai 29 de ani, s-a stins din viață genialul compozitor român, Ciprian Porumbescu, autorul nemuritoarei „Balade”. Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853, în localitatea bucovineană Șipotele Sucevei, în familia preotului ortodox Iraclie Porumbescu, încurajat să scrie opere literare de însuși Vasile Alecsandri, în timpul aflării poetului la Cernăuți. Numele lor de familie era Golembiowski, ceea ce în traducere înseamnă „porumbel”. În 1881 numele de familie a fost schimbat în Porumbescu.
Din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de educație muzicală continuă și completă. A început studiul muzicii la Suceava și Cernăuți. În anul 1871 Ciprian Porumbescu participă la festivitățile consacrate împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu și alții. El uimește mulțimea prezentă cu minunatul său cântec la vioară.
Obținând o bursă, Ciprian Porumbescu își continuă studiile la Conservatorul din Viena. În capitala Imperiului Austriac îl frecventează pe compozitorul bucovinean, Eusebiu Mandicevschi, care îl ajută să se perfecționeze în teoria muzicii. La Viena Ciprian Porumbescu dirijează corul Societății Studențești „România Jună”. În anul 1880 editează colecția de douăzeci de piese corale și cântece la unison, reunite în „Colecțiune de cântece sociale pentru studenții români”.
După perioada vieneză a urmat cea mai frumoasă etapă a vieții tânărului compozitor. Printre piesele compuse atunci se evidențiază „Balada pentru vioară și orchestră”, una dintre puținele lucrări românești ale secolului al XIX-lea care se bucură de mare popularitate în continuare, stilizând elemente ale doinei, baladei și romanței, înmănunchindu-le într-o piesă instrumentală romantică, expresivă, de mare lirism. „Balada” lui Ciprian Porumbescu este autentic românească, pură, sinceră, răscolitoare. Este imposibil ca, la auzul sunetelor ei sfâșietoare, venite dintr-o tristețe atemporală, să nu te emoționezi profund.
La 11 martie 1882 are loc premiera operetei sale „Crai nou” (prima operetă românească, având premiera la Brașov, în Sala Festivă a Gimnaziului Românesc), piesă în două acte, scrisă pe textul poeziei poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens impune reluarea spectacolului în 12 și 23 martie, pe aceeași scenă. În același an opereta este montată și la Oravița.
Ciprian Porumbescu a fost arestat și ținut în închisoarea din Cernăuți pentru activitatea sa politică, timp în care a scris piesele sale cele mai valoroase. Printre lucrările sale se numără „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Gaudeamus igitur”, „Odă ostașilor români” etc.
Ciprian Porumbescu se stinge din viață în casa de la Stupca (azi Ciprian Porumbescu) în prezența tatălui său și a surorii sale, Mărioara, pe data de 6 iunie 1883, la 29 de ani, fiind bolnav de tuberculoză. Se presupune că boala i se trage de la celula rece a închisorii din Cernăuți. A fost înmormântat în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru.
Întreaga sa creație muzicală se încadrează în sfera curentului romantic, manifestând în totalitate elemente tehnice și de expresivitate ale acestuia. În lucrările sale Ciprian Porumbescu inserează tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afișează o serie de trăiri personale, gânduri și idei, ce doar în acest mod pot fi auzite.
Numele lui Ciprian Porumbescu a fost eternizat și la Cernăuți, orașul în care și-a făcut studiile, a activat și a condus corul Societății „Arboroasa”. A fost inaugurată placa comemorativă „Ciprian Porumbescu”, iar o stradă nouă din suburbia românească Horecea îi poartă numele.
La 6 iulie 1940 a avut loc incidentul armat de la Putna. A fost o acțiune militară desfășurată în zona Mănăstirii Putna de Grupul de Cavalerie 25 Cercetare din Divizia 25 Infanterie și de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflate sub comanda căpitanului Ioan Tobă, împotriva unei subunități sovietice care depășise linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Făcută cu intenția de a include teritoriul aferent lăcașului de cult în teritoriul RSS Ucrainene, intrarea militarilor Armatei Roșii pe teritoriul aflat la sud de linia noii granițe sovieto-române a primit o ripostă militară individuală, care a fost dezavuată ulterior la modul oficial de autoritățile române. În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, acțiunea respectivă și-a adus contribuția la menținerea teritoriul disputat în interiorul noii granițe a Regatului României.
La 6 iulie 1979 se stinge din viaţă George Lesnea, poet și traducător român. George Lesnea (pseudonim al lui George Glod, 1902-1979) a lucrat ca tipograf, funcționar la tipografii și edituri, bibliotecar la Baroul Iași și redactor la „Iașul literar». George Lesnea a început prin a traduce din Henrik Ibsen (1923) și din Heinrich Heine (1927), dar, cunoscând limba rusă, s-a orientat spre autori ruși. Primul poet rus din care a tradus George Lesnea a fost Mihail Lermontov, din care a publicat un grupaj de versuri, în 1923 în „Tribuna ceferistă”, apoi Stanțe în „Adevărul literar și artistic”, 1927, și „Gândul nostru”, 1927. A continuat cu Serghei Esenin în 1932, ale cărui versuri traduse în română au apărut în marile reviste ale timpului: „Viața Românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Însemnări ieșene”, „Iașul literar”. Traducerile lui George Lesnea au făcut din Esenin un fel de Coșbuc al românilor, traduceri „perfecte” cu rime și ritmuri care nu sunt decât parțial specifice poeziei lui Esenin în original. În 1946 Lesnea a fost premiat pentru traduceri din Aleksandr Puşkin. Din 1951, revistele „Iașul nou” și „Viața Românească” au început să publice fragmente din romanul în versuri „Evgheni Oneghin” în versiunea lui George Lesnea.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com