La finele acestui Mărţişor, Ion RUSU ar fi împlinit 80 de ani. Soarta i-a prins Mărţişorul vieţii pe o ramură a unui pom din livada din preajma casei părinteşti — din Nicoreni, sat mare şi pitoresc din apropierea Bălţilor. Aici a învăţat omenia, spiritul gospodăresc şi înţelepciunea săteanului. Îi plăcea să scrie şi, când îşi făcea serviciul militar la Cernăuţi, i-a observat această „îndeletnicire a tinereţii” Anatol Dobreanski, lector universitar, şi l-a îndemnat să susţină examenele la Facultatea de Filologie. Ion Rusu n-a ratat această şansă şi din cazarmă a trecut în aulele Universităţii cernăuţene.
Atunci, în anii 60, a fost printre puţinii absolvenţi români ai Facultăţii de Filologie, care a activat şi la audiovizual, şi în presa scrisă. A fost primul crainic la Televiziunea cernăuţeană în limba română, apoi, când în 1967 a fost creat ziarul „Zorile Bucovinei” a fost invitat în noul colectiv de creaţie. La un an, în 1968, Ion Rusu semnează prima cerere de a fi primit la lucru la Redacţia principală în limba română a Postului de radio Ucraina Internaţional, creată la Kiev. A activat în această redacţie, cu o întrerupere mică, până la pensionare.
La finele anilor 80-începutul anilor 90, când a început cu adevărat renaşterea cultural-naţională, Ion Rusu, purtând pe umăr reportofonul greu de 7 kilograme şi în mâini microfonul, putea fi văzut la toate acţiunile principale, organizate de Societatea „Mihai Eminescu”, iar în dimineaţa zilei următoare era deja pe peronul autogării din Cernăuţi, transmiţând prin şoferii autobuzelor pelicula cu imprimările făcute la Cernăuţi, pentru Radio Moldova. Erau clipe majore ale trezirii conştiinţei de neam şi Ion Rusu le-a trăit din plin.
El a fost şi printre primii, care a abordat problema deschiderii unei şcoli româneşti în centrul Cernăuţiului, şi s-a încadrat cu trup şi suflet în această activitate. Pentru el una dintre cele mai fericite zile din viaţă a fost cea din 1 septembrie 1991 când şi-a deschis larg uşile noua şcoală românească din centrul Cernăuţiului — Şcoala medie nr. 29, devenită Gimnaziul nr. 6. Era nespus de fericit şi sufletul îi radia de bucurie şi prin faptul că a contribuit la înfiinţarea şcolii, şi că şi-a adus aici fiica să înveţe în limba română. Împreună cu buchetul de flori a luat cu sine şi legendarul reportofon „R-6”, de care nu s-a despărţit până nu a depus cerere de pensionare. Şi-a făcut cinstit datoria şi de părinte, şi de român, şi de jurnalist profesionist.
Amintindu-ne cu gânduri senine, cu sentimente calde şi luminoase despre cel care a fost Ion Rusu.
Vasile CARLAȘCIUC