„PRIN CÂNTEC MĂ ÎNGRIJESC DE SUFLET”

Screenshot_4

În curtea gospodarilor Marin și Stela Gheorghiță din Voloca, raionul Hliboca, sunt două case: cea bătrânească, din lemn și cu „gang”, și cea nouă, cu etaj, după cum e „obiceiul arhitectonic” în această localitate a oamenilor înstăriți. „Știți, vorba cântecului: „Casa părintească nu se vinde”… Într-adevăr, nu se vinde, căci este ceva scump, ea ne leagă de începutul vieții, de copilărie. „Dar nici nu se dărâmă”, mi-am zis într-o zi și am reparat-o, am gătit-o ca pe o păpușă. Totul e vopsit și mobilat ca pe timpuri, intrăm în ea ca în muzeu. Ca muzeu le-o lăsăm și urmașilor. Numai un lucru am schimbat: am dat jos șindrila și am acoperit-o cu tablă”, povestește domnul Marin.

Două case într-o curte – ca trecutul și prezentul vieții unui om…

Amintirile ce deschid mereu ușa trecutului

– Fiind un elev sârguincios, după absolvirea școlii din sat în anul 1966, m-am dus să-mi continui studiile tocmai la Tiraspol, revine imaginar la acea vară a speranțelor și a celor mai îndrăznețe vise tinerești domnul Marin. Vărul meu, Gheorghe Glopina, m-a însoțit până acolo, mi-a lăsat zece ruble și a plecat. Pe atunci, ca să intri la o instituție de învățământ superior, trebuia să susții bine patru examene în decursul a trei săptămâni. Am calculat că pentru atâta timp cele zece ruble nicidecum nu-mi ajung, fiindcă din ele mai trebuia să las patru ruble și ceva pentru biletul la întoarcere. Am susținut două examene și, temându-mă să nu rămân fără nici o copeică, m-am întors acasă…

Dar, destinul îi pregătise alte examene cu mult mai serioase.

– Am fost luat în armată și comandantul, observând că repede pot găsi limbă comună cu oricine, m-a avansat în grad, afirmă domnul Marin.

Arta de a lucra cu oamenii a fost însușită de el treptat. Pentru ca să ajungă să-i conducă pe subalterni, o perioadă de timp a stat la volanul autospecialei de transportare a gazului.

– Era o muncă foarte grea pentru șoferi. Cisterna cu gaz se împlea până la 85 procente, așa cer regulile de securitate pentru a evita explozia. Transportam gaz în stare lichidă și când încetineam viteza sau frânam, simțeam mișcarea gazului în cisternă. Responsabilitate – nu glumă! Într-un schimb parcurgeam sute de kilometri și veneam acasă atât de obosit, de parcă toată ziua trăgeam la plug. Iar pe timp de iarnă nu ieșeam din garaj până nu primeam de la serviciile speciale date despre starea drumurilor. Dar uneori aceste comunicări nu corespundeau stării reale și eram nevoit să staționez la o margine de drum până ce muncitorii rutieri își făceau datoria. Iată de ce în parcul auto al Întreprinderii de gaz din Cernăuți rămâneau să lucreze cei mai experimentați șoferi, constată domnul Marin Gheorghiță.

Între timp, voloceanul a fost trimis să învețe fără frecvenţă la Colegiul de transport din Harkiv și i s-a încredințat conducerea parcului auto.

– Să conduci un colectiv e ca și cum teai afla la volanul autospecialei, trebuie să fii mereu precaut și să respecți regulile. Pentru un șofer acestea sunt regulile de circulație, pentru un conducător, chiar de rang mai mic – regulile omeniei. Am cerut de la șoferi și muncitori să fie disciplinați și am obținut aceasta printr-un cuvânt sincer și bun. Oamenii m-au înțeles și m-au respectat întotdeauna.

Iată așa și-a încheiat biografia de muncă de circa 40 de ani domnul Marin Gheorghiță din Voloca.

Ziua de ieri nu se uită, căci fără de ea lipsește încrederea în ziua de azi și perspectiva zilei de mâine.

– Pot spune că am un destin frumos, constată domnul Marin, ajuns în al 70- lea Prier al vieții sale. Nu-mi idealizez trecutul, dar pe timpurile noastre specialiștii erau bine pregătiți. Serviciul nostru cerea o examinare permanentă. Dacă nu susțineai testele prima dată, a doua oară trebuiai să scoți bani din buzunar și să acoperi cheltuielile. Acum specialiștii sunt pregătiți în grabă mare, într-un timp foarte scurt și se uită de responsabilitate. Într-o bună zi veni la mine un tânăr consătean, preocupat de pregătirile de nuntă, și mă rugă să-l ajut. S-a dus cu mașina la stația de alimentare cu gaz, muncitorii de acolo au făcut ceva şi nu puteau închide robinetele și de frica exploziei au fugit în păduricea de alături, lăsând totul baltă. Ce era să fac? Am alergat încolo, am închis robinetele și am alimentat cu gaz mașina viitorului mire. După aceasta au apărut și muncitorii și se mirau cum de nu m-am temut și am evitat explozia.

„Când trece pragul bisericii, omul se primenește”

Un gospodar ca Marin Gheorghiță își găsește ocupație și după ieșirea la pensie. Împreună cu soția Stela, care și ea a fost muncitoare la oraș, poartă grijile casei. Fiica Natalia împreună cu soțul Gheorghe sunt plecați peste hotare, iar în seama bunicilor a rămas nepoțelul Daniel.

– Am lucrat la Uzina „Graviton” din Cernăuți, sudam cu fire de aur microschemele, iar acum brodez cu mărgele, cos catrințe pe care le îmbracă fetele din Voloca în zi de sărbătoare, povestește doamna Stela.

În tinerețe ea a cântat pe scena Casei de cultură din sat, acum e rândul soțului să cânte.

– De zece ani de când sunt la pensie cânt în corul bisericesc, ba chiar am fost ales și starostele lui. Iată așa, prin cântec mă îngrijesc de suflet, spune domnul Marin. Avem un cor minunat de bărbați. E o tradiție mai veche a Volocii. De Sfintele Paști se vor împlini 85 de ani de la crearea acestui cor. Avem coriști tineri și în vârstă și un dirijor talentat – domnul Ion Bodnar. Deseori se apropie de mine băietani și se cer să fie înscriși în cor. Îi îndemn să vină și nu uit să le amintesc să îmbrace în haine de sărbătoare, căci omul se primenește când trece pragul bisericii…

Duminica trecută, starostele corului de la Biserica Sfântul Nicolae din Voloca, domnul Marin Gheorghiță, a fost omagiat în fața altarului cu prilejul jubileului său de 70 de primăveri. Părintele paroh și protopopul raionului Hliboca, Ion Gorda, i-a înmânat o icoană – un cadou deosebit. În fața ei soții Marin și Stela Gheorghiță vor șopti zilnic cele mai sacre rugăciuni, căci trăiesc cu Dumnezeu în suflet.

Vasile CARLAŞCIUC

Screenshot_3 Screenshot_2 Screenshot_1

Lasă un răspuns