La 20 noiembrie, în preajma praznicului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, Şcoala românească din suburbia Horecea a Cernăuţiului va împlini 150 de ani. Aceste paralele au fost făcute de doamna directoare, Eugenia Facas, nu întâmplător. Or, şcoala şi biserica sunt „fortăreţele” limbii române în această parte a urbei de pe malul Prutului.
Nicolae Costaş, profesor de română în şcoala natală, îmbină în activitatea sa aceste două centre spirituale. Chiar în primii ani de muncă pe tărâm pedagogic, împreună cu alţi tineri din suburbie, solicitând ajutorul României, a reînnoit vechea biserică din lemn din cimitirul din localitate, iar cu timpul a ajuns şi dirijorul corului de la Biserica Înălţarea Domnului din Horecea. Exemplul lui l-au urmat şi alţi tineri pedagogi, care, de asemenea, se numără printre coriştii de la Biserică. Profesorul Nicolae Costaş este conştient de faptul că misiunea sa nu se limitează numai de a-i învăţa pe elevi să vorbească corect limba română, ci s-o iubească, căci în ea este scrisă istoria neamului. Jubileul de 150 de ani al Şcolii din Horecea, l-a încurajat pe Nicolae Costaş să cerceteze mai amănunţit istoria ei.
– Horecea, la 1774, când a început perioada de dominaţie austriacă, făcea parte din oraşul Cernăuţi, ea se întindea până la podul de pe strada Rusă, cuprinzând şi vechiul cimitir orăşenesc, unde este înmormântat Aron Pumnul şi multe alte personalităţi marcante ale neamului românesc din Bucovina, accentuează domnul Nicolae Costaş. Primul recensământ, întreprins atunci, arată că la Horecea trăiau 62 de familii – 48 de români, 13 de ruteni şi o familie de ruşi, probabil de lipoveni. Horecea era împărţită în câteva coturi: Horecea Urbană, Horecea Liudi (sau cum numim astăzi, Scutelea – populată de cei scutiţi de bir) şi Horecea Mănăstire. În 1910, spre sfârşitul dominaţiei austriece, la Horecea trăiau 728 de români, 78 de germani, 71 de ruteni, 80 de polonezi, care în marea lor majoritate erau meşteşugari.
Acum, să revenim la istoria şcolii noastre. Deschisă la 20 noiembrie 1872, ea avea trei clase româneşti. S-au înscris 176 de elevi. Opt elevi erau de credinţă romano-catolică, 3 – greco-catolică, 159 – ortodoxă, 6 – mozaică. 159 de elevi erau români, 6 ruteni şi 5 – poloni. Primul director a fost Mihai Pitei. Ceva mai târziu, la 25 octombrie 1885, la Scutelea s-a deschis o şcoală primară cu două clase. Era o şcoală mixtă – româno-ruteană (ucraineană). Aici învăţau 66 de elevi – 47 de români şi 19 ruteni. Diriginte era Teofil Reus.
Aceste şi alte date interesante le voi prezenta la festivităţile consacrate jubileului şcolii, a accentuat domnul profesor Nicolae Costaş.
– În momentul de faţă Şcoala nr. 13 cu limba română de predare are o altă denumire – Gimnaziul nr. 1 „Vector”. „Vector” înseamnă direcţie, iar direcţia activităţii noastre este perfecţionarea procesului de instruire şi educaţie a elevilor, argumentează doamna directoare, Eugenia Facas. Suntem 22 de cadre didactice, dintre care numai eu şi Nicolae Costaş suntem localnici, foşti elevi ai acestei şcoli. Această şcoală este viaţa mea: aici mi-am petrecut copilăria, aici am revenit, la vârsta de 19 ani, învăţătoare la clasele primare şi, iată cu 10 ani în urmă am fost numită în postul de director al şcolii.
În istoria sa de 150 de ani, Şcoala din Horecea a avut 12 directori. Cel mai mult – 38 de ani – s-a aflat în acest post Viorel Voronca – din 1961 până în 1999.
– Regretatul Viorel Voronca a fost mai mult decât un director, el îndeplinea neoficial şi funcţia de primar al suburbiei, căci la el veneau după sfaturi, susţinere şi ajutor mai toţi horecenii, îşi aminteşte doamna Eugenia Facas. Pe timpul lui a fost construită cea de a doua clădire a şcolii, iar prima clădire, centrală, e încă din 1872, adică are aceeaşi vechime ca şi instituţia de învăţământ pe care o găzduieşte.
În perioada 1960-1983 aici a funcţionat şi şcoala serală – învăţau tineri muncitori de la întreprinderile din oraş, care vroiau să obţină studii medii.
Eugenia Facas, cel de-al doisprezecelea director al Şcolii din Horecea, este prima femeie numită în acest post şi prima care conduce şcoala în aceste condiţii de forţă majoră: doi ani de pandemie şi mai mult de jumătate de an de război.
– Până nu demult am avut la şcoală refugiaţi şi numai bine au început elevii să se obişnuiască din nou cu frecventarea lecţiilor, că s-au abătut asupra ţării tiruri masive cu rachete şi suntem nevoiţi să trecem pentru un timp oarecare iarăşi la învăţământul online. De fapt, potrivit noilor cerinţe, la gimnaziul nostru este aplicată metoda mixtă: jumătate din numărul elevilor învaţă online, iar cealaltă jumătate – offline, căci şcoala nu dispune de adăpost antiaerian. Ne-a salvat un vecin, Nicolae Voronca, el propunându-ne subsolul casei sale pentru 50 de elevi. E şi aceasta o ieşire din situaţia creată.
În prezent avem 139 de elevi, 20 de elevi au plecat de la gimnaziul nostru la alte instituţii, unde învăţământul este offline. Părinţii vor ca odraslele lor să frecventeze lecţiile şi nu susţin întru totul metoda învăţământului la distanţă. Oricum, la distanţă ţinem lecţiile pentru 36 de copii de-ai noştri, care se află peste hotarele ţării, remarcă doamna Eugenia Facas.
Acestea sunt realităţile de astăzi, care nu se prea înscriu în atmosfera unui jubileu important cum este cel de 150 de ani al Şcolii româneşti din Horecea. Dar nici nu-l umbresc, fiindcă această instituţie de învăţământ a luminat şi luminează sufletele tuturor locuitorilor suburbiei. Cu atât mai mult că este planificată construirea aici a unei şcoli-grădiniţe moderne. Iar aceasta va fi o altă pagină a istoriei Şcolii din Horecea, începută la 20 noiembrie 1872.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com