Unele aspecte ale Foametei din anii 1946-1947 din regiunea Cernăuți

16062772_401

În fiecare an, la finele lunii noiembrie, în Ucraina se desfăşoară acţiuni de comemorare a victimelor Foametei din anii 1932-1933, care a secerat milioane de vieţi omeneşti. Ţinutul nostru n-a fost supus acestei mari tragedii, organizate de către liderii fostului imperiu sovietic. Regiunea Cernăuţi a trecut prin Foametea din anii 1946-1947, care a rămas ca o rană veşnic sângerândă în istoria meleagului mioritic de la poalele Carpaţilor.

Care au fost premizele acestei tragedii? De la bun început e necesar de menţionat faptul că la 1 ianuarie 1941, numărul populaţiei din actuala regiune Cernăuţi atingea cifra de 875 mii de locuitori. Se ştie că în anul 1941, în ţinut au avut loc două deportări în masă ale oamenilor de diferite naţionalităţi, incluşi de către autorităţile dictaturii staliniste în categoria „duşmanilor poporului”. Spre taigalele siberiene şi stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eşaloanele morţii cu peste 20 de mii de vinovaţi fără vină, majoritatea cărora a rămas să-şi doarmă somnul de veci în neagra stră­ inătate.

Odată cu declanşarea operaţiunilor militare, bărbaţii care aveau dreptul să ţină arma în mâini, sunt înrolaţi în unităţile de luptă şi trimişi pe front. Mulţi au căzut pe câmpurile de luptă.

Astfel, populaţia regiunii Cernăuţi s-a micşorat în perioada anilor 1941-1944 cu mai bine de 300 mii de oameni, fiindcă la 1 ianuarie 1945 ea constituia 565 mii de locuitori. Satele au rămas fără braţele apte de muncă, deoarece numărul bărbaţilor a scăzut cu 64 la sută, adică au trecut în nemurire aproape trei sferturi din numărul bărbaţilor, indicat la 1 ianuarie 1941. Loturile de pământ au ajuns în seama bătrânilor, femeilor şi a copiilor, care le vor prelucra după putinţa por, cu mari greutăţi, fiindcă numărul cailor sa micşorat cu 37 la sută. Desigur, roada adunată în aceste condiţii simţitor scade. T

rebuie menţionat şi faptul că anul 1945 constituie punctul culminant al molimei de tifos care bântuia în ţinutul nostru şi care a secerat peste 27 mii de suflete.

O influenţă negativă asupra recoltei din primii ani postbelici au exercitat şi condiţiile climaterice complicate. Toamna anului 1945 nu s-a bucurat de ploi abundente, necesare pentru fertilitatea solului. Iarna, care a urmat, a coborât pe meleagurile noastre cu puţină zăpadă. Primăvara n-a adus mult aşteptata schimbare spre mai bine. în decursul celor şapte luni ale anului 1946, au căzut doar 17 centimetri de precipitaţii atmosferice, ceea ce a constituit numai 42 de procente din norma necesară. Recolta adunată în regiune oscila între 2,5 şi 3,5 centnere de cereale la hectar.

O parte din recolta adunată gospodăriile ţărăneşti erau nevoite s-o predea statului, fiindcă în ţinut domnea sistemul cotelor obligatorii de livrare a cerealelor către stat, introdus de puterea sovietică. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu datorită măsurilor drastice, aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Persoana, care din diverse motive nu putea să acopere cantităţile stabilite şi să le predea statului sub formă de cote, era încadrată din punct de vedere juridic în categoria „sabotorilor”, fiind acuzată de subminarea economiei naţionale şi aspru pedepsită cu închisoarea de la un an până la 10 ani, cu amendă, cu sechestrarea bunurilor imobile din gospodărie. Bunăoară, Pampuş Dumitru al lui Mihai, născut în 1910, în localitatea Boian, azi raionul Noua Suliţă, român. în 1946, trebuia să predea statului 1.946 kilograme de grâu, iar în 1947 — 1.135 de kilograme de grâu, 300 kilograme de cartofi şi 126 kilograme de fân. Este deferit justiţiei, în timpul procesului de judecată, ţăranul a declarat că în 1946 a fost secetă, pământul n-a rodit şi n-a avut posibilitate să achite statului cota indicată. în 1947 a avut material semincer numai pentru un hectar din cele cinci hectare şi jumătate de pământ care erau în posesia lui, adunând de pe acest hectar doar un centner de porumb. Declaraţia românului n-a fost luată în considerare de către judecător şi ţăranul va fi condamnat, pe data de 18 decembrie 1947, la cinci ani închisoare.

În anul 1947, pentru neachitarea la timp a cotelor obligatorii, organelor judiciare au fost înaintate 6.355 de dosare penale. Toţi inculpaţii au împărtăşit destinul lui Dumitru Pampuş.

Oamenii au rămas fără mijloace de existenţă, fiind lăsaţi în voia sorţii. A început marea tragedie a ţinutului nostru, nimicirea în masă a populaţiei prin înfometare.

Maria Sucevan din satul Dumeni, raionul Noua Suliţă, mărturiseşte: „Mi-am adus aminte cum în toamna anului 1946, în ograda noastră au dat năvală doi îm puterniciţi ruşi, cărora lumea le spunea „striboci”. Erau însoţiţi de Andrei Lupoi, un om din satul nostru. Aceşti trei „eroi” ne-au luat toţi cartofii, tot grâul şi tot porumbul. Tata n-a putut suporta o asemenea tâlhărie şi pentru că s-a opus, a fost bătut crunt şi lăsat lat în mijlocul ogră­ zii. Mama şi noi, cei patru copii, plângeam în hohote.

Foametea nu s-a lăsat mult aşteptată. Mama aproape că nu punea în gură nimic, dându-ne nouă ceea ce mai găsea prin casă, ca să ne scoată cumva din iarnă. Dar nu a putut sărmana rezista şi la 13 ianuarie 1947 a închis ochii, lăsându-ne fără mângâiere. A doua victimă a foametei organizate de „eliberatori” şi de regimul instaurat de ei, a fost Liuba, surioara mea de trei anişori, care s-a stins din viaţă în luna iunie a aceluiaşi an. Doamne, să nu mai vadă nimeni şi nici să nu mai ştie cum mor copiii de foame!

Într-o zi Liuba mi-a spus:

— Eu mă culc şi nu ştiu dacă mă voi trezi, dar tu să nu mă uiţi. Eu m-am culcat pe alt pat şi am leşinat de foame. Puteam şi eu lesne muri, dar Dumnezeu mi-a dat zile ca să pot, în cele din urmă, mărturisi prin câte am trecut noi şi tot neamul nostru din Basarabia şi din Bucovina în timpul Foametei din 1946-1947.

Numai Bunul Dumnezei ştie câte zile am fost leşinată şi de cât timp a murit surioara mea Liuba, care începuse să se descompună în patul în care a decedat. Nu pot şti de unde şi cum a aflat felceriţa Lidia Cuciuc, care a venit în sat odată cu „eliberatorii”, s-a măritat la noi, şi a rămas să trăiască şi să lucreze unde sa oprit. Ea a venit cu căruţa şi cu sanitarii să strângă cadavrele, căci se temea să nu izbucnească vreo epidemie. Surioara a fost dusă la cimitir, iar eu — la spitalul din Noua Suliţă”.

În timpul Foametei din anii 1946-1947, în regiunea Cernăuţi, conform unor date oficiale, au murit peste 17 mii de oameni.

Petru GRIOR, directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

Добавить комментарий