UNIREA PRINCIPATELOR (I)

24 ianuarie 1859 Mica Unire – Unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza

Un moment cu mari reverberații în istoria noastră este 24 ianuarie, zi simbolică în procesul de refacere a Daciei milenare care s-a destrămat în urma cuceririi romane. Un prim pas în această direcție a fost făcut de carpi și costoboci, dacii din părțile de răsărit, cunoscute mai târziu sub numele de Moldova, care, după moartea împăratului Traian în anul 117 d. Hr, au atacat castrele din Dacia Romană, noul împărat Hadrian fiind la un pas să se retragă peste Dunăre. Ceva mai târziu, dacul Galerius Maximianus, ajuns împărat la Roma (305-311), a vrut să refacă Imperiul dac al marelui rege Burebista, fiind oprit de moartea prematură, și suspectă după mine, care a deschis drum unui alt get, Constantin cel Mare, socotit drept deschizător de drum al creștinismului, ambii ridicând câte un impresionant arc de triumf ale căror personaje principale sunt dacii. Un omagiu adus unui popor căruia până și dușmanii i-au recunoscut măreția.

Invaziile popoarelor barbare care au năvălit din Asia au găsit ca loc de trecere pământul Daciei străbune, de unde apoi s-au împrăștiat în toată Europa. Plecarea trupelor și autorităților romane din Dacia a dus cel mult la descentralizarea organizării statale centralizate realizare de Traian și ceilalți împărați care i-au urmat, păstrându-se în mod firesc formele autohtone de organizare și administrare locală, care au continuat să funcționeze și în perioada rezistenței în fața barbarilor care se făcea fie prin apărare, fie prin retragerea în munți și în pădurile abundente de pe pământul vechii Dacii. La fel a fost și pe teritoriile care nu au fost ocupate de romani, desprinse din regatul lui Decebal, rămase mai departe în administrarea unor regi daci locali care mai târziu și-au luat numele de voievozi. Așa se explică conviețuirea cu nenumăratele popoare migratoare și chiar conlucrarea cu unele din ele prin constituirea unor formațiuni statale mai puternice cum a fost țaratul vlaho-bulgar, etc.

Nereușind să se unească din cauza ambițiilor voievozilor locali, dacii din depresiunea intracarpatică cunoscută mai târziu sub numele de Transilvania, după numeroase lupte de rezistență, ajung sub suzeranitatea ungurilor veniți din Asia și stabiliți în Câmpia Panonică, unde au înființat Regatul maghiar în anul 1000 d.Hr. Tot ei au reușit să supună și Țara Românească, dar Voievodul Basarab I obține o mare victorie asupra oștilor maghiare conduse de regele Carol Robert de Anjou în bine cunoscuta bătălie de la Posada din 9-12 noiembrie 1330.

Un moment crucial în istoria dacilor din răsărit a fost invazia mongolilor din jurul anului 1241, care au ajuns până în Pannonia. Aceștia au înlocuit stăpânirea de un veac a cumanilor asupra unor teritorii din Moldova și Țara Românească cu un nou veac de stăpânire mongolă, voievozii din aceste teritorii fiind vasali hanului tătar. Pentru a crea o barieră în fața invaziilor tătărești, regele maghiar Laslău, după cum ne spune cronicarul Grigore Ureche, îl trimite pe Dragoș, un voievod din Maramureș, care va înființa în preajma hotarelor Transilvaniei o marcă de apărare cu capitala la Baia. Potrivit legendei, aceasta va primi numele de Moldova, după cățelușa lui Dragoș care a murit la o vânătoare de zimbri.

24 01 F 2

Urmașul lui Dragoș va fi alungat de un alt voievod din Maramureș, pe nume Bogdan, care a intrat în conflict cu regele Ungariei. Fiind primit cu brațele deschise de boierii moldoveni, cum își spuneau urmașii vechilor carpi, oameni ai munților și tari ca piatra în înțelesul termenului, Bogdan a pus bazele statului medieval Moldova, care încă pe atunci a repurtat o mare victorie împotriva oștilor regelui maghiar Ludovic I de Anjou, urmașul învinsului de la Posada.

Deși dacii au continuat să trăiască în cele trei entități statale cunoscute, Moldova, Țara Românească și Transilvania, de-a lungul istoriei lor întâlnim nenumărate momente și mai ales căi de refacere a unității Daciei străvechi, între ele fiind căsătoriile mixte și impunerea de voievozi credincioși în țările românești vecine. Menționăm în acest sens acțiunile întreprinse de voievozi ca Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Vasile Lupu. Titlul de Re de Dacia primi9t de Ștefan cel Mare este un nou pas spre aducerea laolaltă a celor trei țări române. Acțiunile acestor mari voievozi au culminat cu marea unire realizată de Mihai Viteazul în anul 1600, moment care aduce cu el împlinirea idealurilor de libertate ale urmașilor lui Decebal și ale dregătorilor lui care au ales să-și dea viață decât să se plece în fața cotropitorilor romani. Știm că voievodul a sfârșit din viață fiind ucis mișelește în august 1601 de oamenii generalului Basta, sfârșindu-se astfel și visul de refacere a unității vecilor daci.

Epoca domniilor fanariote în Țările Române va bloca pe moment acțiunile militanților acestui înalt ideal. El va reveni și se va revigora sub impulsul revoluției din 1848, al cărei mare merit îl reprezintă formarea unei elite românești care va milita atât pentru eliberarea națională cât și pentru unitatea celor trei țări românești. Desigur că în naivitatea și în speranța lor că vor obține mai ușor sprijinul Apusului revoluționarii pașoptiști vor uita de strămoșii daci și vor accentua asupra latinității și a descinderii noastre din Roma, deși sunt dovezi că lucrurile stau cu totul altfel. Totuși, ei au avut un rol important în realizarea unui curent de opinie favorabil unirii, mai ales la unele curți europene. Un prim pas a fost făcut chiar la 01.01.1848 când prin o convenție moldo-munteană se desființează vama între cele două țări, cu excepția sării.

Războiul Crimeii (1853-1856) readuce în prim plan ideea unirii, aceasta fiind susținută de Napoleon III, împăratul Franței interesat de slăbirea imperiului țarist și a celui habsburgic. În capitalele marilor puteri europene au loc acțiuni pro unioniste între care se remarcă: expunerea programului politic în publicații ca România viitoare (Paris, 1853), Junimea română (1851), Republica română (Paris, 1851, Bruxelles 1853), memorii adresate împăratului Napoleon III și premierului britanic, organizarea la Paris a unui Comitet cu deviza: Dreptate! Fraternitate! Unitate, afilierea la Comitetul Central Democratic European cu sediul la Londra, care pregătea o nouă revoluție, intervenții la personalități europene marcante, etc. Cum astfel de acțiuni nu se puteau realiza fără bani, remarcăm contribuția marelui om politic I. C. Brătianu prin vânzarea unei moșii a soției sale. Ce deosebire față de politicienii de azi!!! Oare câți din ei sunt dispuși să-și folosească averea pentru promovarea intereselor naționale?

Războiul Crimeii aduce o modificare a statutului celor două țări române care, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, vor trece sub stăpânirea comună a Imperiului Otoman și a Congresului Marilor Puteri. Sub auspiciile acestuia începe pregătirea unirii. Potrivit acestui Tratat, în cele două Principate urmau să se organizeze Divane ad-hoc care să se pronunțe asupra viitorului acestora.

Divanurile ad-hoc organizate în Țara Românească s-au pronunțat de la început pentru unire. În Moldova lucrurile au fost mai complicate. Aici s-au resimțit mai mult influența imperiilor vecine, țarist și austriac, care au rupt bucăți însemnate din trupul ei, așa cum a fost lăsat de marele Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, și care în mod evident au acționat împotriva unirii. Urmare a implicării lor, alegerile pentru Divanul ad-hoc vor fi falsificate, dând câștig partidei antiunioniste condusă de boierul Nicolae Istrati. Caimacanul Nicolae Vogoride, care avea promisiunea Porții Otomane să devină voievod al Moldovei dacă nu dă câștig celor ce susțineau unirea, a procedat la falsificarea listelor electorale, lucru care nu ar trebui să ne sperie, pentru că se petrece frecvent și în zilele noastre. Numai că acum alte interese și puteri străine se găsesc în spatele falsificatorilor… Istoria lumii se rotește, imperiile se duc și vin altele, vorba lui Eminescu în Memento mori…

Caimacanul este dat în vileag chiar de soția sa Ecaterina Vogoride (în paranteză fiind spus amantă a lui Al.I. Cuza), care predă unioniștilor o parte din corespondența purtată de caimacan cu rudele sale din Constantinopol, care îi promit tronul Moldovei dacă va împiedica unirea acesteia cu Țara Românească. Prin grija lui Costache Negri, aceste scrisori vor fi publicate în ziarul L’Etoile d’Orient din Bruxelles și au condus la ruperea temporară a relațiilor cu Poarta a unor state europene, între care Franța, Prusia, Rusia și Sardinia. Ca urmare a intervenției lor, alegerile din Moldova au fost anulate.

24 01 F 3

Andrei BREABĂN,

scriitor din Suceava

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Добавить комментарий