Partea Otomană demult visa să pătrundă în inima Europei, să stăpânească şi Polonia. Calea spre ea trecea prin teritoriul Moldovei. Anume pe teritoriul moldav şi avuse loc cele două mari bătălii din primul sfert al veacului al XVII-lea: la Ţuţora, în 1620, şi la Hotin, în 1621. Dacă în prima bătălie oastea polonă a fost înfrântă, în cea de a doua, de sub zidurile cetăţii Hotinului, polonezii, ajutaţi de cazacii zaporojeni, în frunte cu hatmanul Petro Sagaidacinyi, l-a impus pe tânărul şi ambiţiosul sultan, Osman, să încheie pace.
De la acele evenimente s-au scurs 400 de ani, dată marcată acum în regiunea Cernăuţi, la Hotin. Evenimentele din 1621 despre războiul de la Hotin au fost descrise pe larg de cronicarul moldav Miron Costin.
…La 3 septembrie, în tabăra leşească a venit un sol din partea vizirului. Turcii cereau prin el pace. Polonezii, la rândul lor, au trimis solie la turci, dar tratativele au început să se tărăgăneze. În ziua a cincea a lui septembrie oastea turcească a pus stăpânire pe podul peste Nistru şi a trecut de cealaltă parte a râului. Apoi a atacat poziţiile leşilor. Aceştia au ţinut piept năvalei, dar n-au avut puteri să-i alunge pe turci. „Slăbise leşii de hrană, citim în letopiseţ, să scornise boli între oşteni şi mai vârtos murea caii de-o boală ce era în cai. Feciorul craiului Vladislav zăcea bolnav şi Chodkiewicz hatmanu era aşa, din care boală au şi murit acolo la Hotin Chodkiewicz, septembrie paisprezece, omu între leşi vestitu de lucrurile războaielor”. În locul lui a devenit hatman Liubomirski.
Turcii, văzând că inamicul e demoralizat din cauza morţii lui Chodkiewicz, au întreprins la 15 septembrie un atac puternic cu gândul să ocupe una din cele patru porţi ale cetăţii, şi anume poarta Lituaniei. A fost pusă în funcţiune toată artileria şi valuri de foc cădeau peste poziţiile leşilor şi ale cazacilor. Aceştia, însă, s-au apărat vitejeşte. Turcii nu s-au ales cu nimic şi a doua zi au trecut Nistrul de cealaltă parte şi de dimineaţă până-n seară artileria lor n-a tăcut. Se părea că jertfele din partea inamicului sunt destul de mari, dar, după cum afirmă cronicarul nostru, în „toată ziua ceea numai unu neamţu au ucis, la corturile feciorului craiului. Şi tot în acea zi au trecut Nistru şi sultanul Osman şi a mers de-a văzut Cameniţa. Scrie letopiseţul leşesc că sultanul a zis despre cetatea Cameniţei: „Dumnezeu a făcut această cetate şi Dumnezeu va lua-o”.
Aceste cuvinte proroceşti puteau fi spuse şi la adresa cetăţii Hotinului. Sultanul Osman spera, totuşi, că va reuşi s-o cucerească, să-i nimicească pe leşi şi cazaci. Ultimii i-au pregătit sultanului câteva „surprize nocturne”. În nopţile următoare ei s-au năpustit asupra taberei turceşti şi s-au ales cu o pradă bună, iar turcii – cu pierderi mari.
Trebuie să spunem că sultanul avea o oarecare frică de cazaci, fiindcă era imposibil să prevezi acţiunile acestora. De aceea a poruncit tătarilor aşa: cine va aduce un cap de cazac, va primi câte 50 ughi de aur. Tătarilor atâta le-a trebuit. Au început să „vâneze” în Ţara leşească ţărani, le tăiau capetele şi se prezentau cu ele în faţa sultanului, care le dădea ceea ce le promise. „Înaintea corturilor împărăteşti, scrie Miron Costin, stăteau grămezi întregi de capete, cu nume de cazaci”.
Campania militară istovitoare şi îndelungată i-a făcut pe turci să-şi piardă încetul cu încetul credinţa în victorie. Istovită peste măsură era şi armata leşească, pe care o mai păştea un pericol de moarte: erau pe sfârşite muniţiile, se termina şi rezerva de hrană. E meritul noului hatman Liubomirski, care a reuşit să iasă nu numai cu obrazul curat, dar şi victorios din asemenea împrejurări.
Tătarii au adus vestea că la Lvov sosise însuşi craiul Poloniei. Osman chiar a doua zi a trimis solie la polonezi să ducă tratative de pace. „După multă frământătură, citim în letopiseţul lui Miron Costin, au stat şi au ales pace, septembrie 29”. Tratatul semnat prevedea ca între Polonia şi Turcia să nu fie înainte ciocniri armate. Tătarilor li s-a interzis să calce hotarele Poloniei şi să jefuiască populaţia ei. Leşii, de asemenea, au fost obligaţi ca „în Moldova cu oşti să nu mai umble”. Cetatea Hotinului a trecut din nou în posesia moldovenilor. Abia în a treia zi după încheierea păcii sultanul a părăsit cu oştirile sale Hotinul. „Ieşisă toată oastea leşească la câmpu şi petrecându bulucurile turceşti, îşi lua ziua bună…”. În a patra zi de pace „au ieşit şi leşii din şanţurile sale cu cazacii, lăsând cetatea Hotinului în seama lui Radului-vodă, domnul muntenescu”, îşi încheie pagina de letopiseţ Miron Costin.
S-au întors leşii în ţara lor mândri că au câştigat războiul şi bucuroşi că în această luptă grea i-au avut alături pe cazaci, cărora le-au promis multe. Acum puteau să nu-şi bată capul de înfăptuirea celor promise, căci de cazaci nu mai aveau nevoie. Petro Sagaidacinyi a înţeles că a fost amăgit. La începutul anului următor el s-a stins din viaţă. Se spune că a grăbit moartea rana primită în tabăra tătarilor de lângă Hotin.
Se crede că sub zidurile cetăţii Hotinului a fost rănit şi tânărul Petru Movilă, iar hatmanul Chodkiewicz i-a fost tutore. Fiul fostului domnitor al Moldovei, Simion Movilă, Petru, a participat şi la Bătălia de la Ţuţora, din 1620, unde hatmanul Zolkiewski, tutore al său, şi-a pierdut viaţa. Însăşi Petru Movilă a scăpat prin minune de urmărire, reuşind să treacă Nistrul şi să refugieze în Polonia. În campania din 1621, după cum se arată într-un jurnalul anonim, principele moldovean a avut misiunea de a a-i opri de ostaşii poloni de la jefuirea populaţiei băştinaşe, a moldovenilor. Biografii slăvitului mitropolit al Kievului, Petru Movilă, afirmă că după Bătălia de la Hotin el s-a dezis de intenţiile de a pretinde la tronul Moldovei, alegând calea de slujire altarului. După cum scrie istoricul Arcadii Jukovski, bucovineanul care a ajuns profesor la Sorbona, Bătălia de la Hotin n-a însemnat „o cale a Damascului” pentru tânărul Petru Movilă. El s-a dezis conştient de ambiţiile de a fi domnitor al Moldovei, chiar dacă avea o susţinere foarte mare în Polonia, şi tot conştient s-a călugărit. Se presupune că la această decizie a contribuit şi tratarea la mănăstirea de la Krehiv, de lângă Lvov, a rănii primite de Petru Movilă în timpul luptelor de la Hotin…
A răsuflat cu uşurinţă şi Europa. Poarta Otomană nu mai avea putere să cucerească noi teritorii. La Ţarigrad se croiau alte planuri, mai puţin periculoase. Şi dacă ele, zidurile cetăţii Hotinului, au salvat o Europă, n-au putut salva o ţară, ţara Moldovei. Ea a rămas şi mai departe supusă sabiei turceşti şi voinţei sultanului. Acesta l-a mazilit pe Alexandru-vodă, deoarece în preajma războiului „n-a avut grijă nici de poduri, nici de conace”. Şi, în genere, de pe urma celor două războaie dintre turci şi leşi, Moldova a avut mult de suferit. După cum observă Nicolae Iorga, aceste războaie se purtase cu multă pagubă pentru noi, pe pământul Moldovei. Cei învinşi au blestemat aceste războaie şi locul unde s-au dat ele, adică pământul moldav. După înfrângerea leşilor la Ţuţora (1620) un cronicar polon scria: „Mai bine s-ar fi cufundat în pământ ţara aceea a Moldovei, înainte de a intra noi în ea”. Deci, unora – triumf, iar altora – tragedie.
Vasile CARLAŞCIUC
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com