Orașul Cernăuți dispune de 91 de centrale termice, dintre care cele patru mai mari asigură încălzirea pentru aproximativ 80% dintre consumatori, în special pe străzile Ruska și Pivdenno-Kilțeva (Inelul de Sud). Pe aceste centrale au fost montate unități de cogenerare cu o putere totală de 4,6 megawați: acestea produc electricitate din gaz, astfel încât centrala continuă să funcționeze chiar și fără curent în rețea, iar surplusul de electricitate este livrat în rețeaua electrică generală. Echipamentul a fost primit gratuit prin granturi GIZ și USAID, iar instalarea a fost plătită de consiliul local.

Despre stadiul de pregătire a relatat, la o conferință de presă din 16 octombrie, directorul Întreprinderii „Cernivțiteplokomunenergo”, Oleksandr Korciunov.

O mare parte depinde de celelalte 86 de centrale mai mici, pentru care generatoarele rămân o rezervă. Iarna trecută, acesta a fost un punct slab: generatoarele nu porneau întotdeauna din cauza acumulatorilor descărcați, a problemelor cu combustibilul și a gerului, iar ele pot funcționa doar o anumită perioadă de timp, nu non-stop. Anul acesta au fost instalate sisteme de pornire automată a rezervei, care ar trebui să pornească singure generatoarele imediat ce se ia curentul, fiind adăugați și acumulatori, precum și rezerve de combustibil. Korciunov nu exclude în totalitate dificultățile tehnice din cauza suprasolicitării echipamentului.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Transportatorii nu au depus încă documentele pentru majorarea tarifului. Când s-a adoptat ultima dată decizia privind noul tarif, costul combustibilului luat în calcul a fost de 91,7 grivne. Transportatorii au dreptul să depună documente pentru creșterea tarifului dacă prețul combustibilului este cu mai mult de 10% mai mare”, a explicat Alina Naslavska.

Reamintim că prețul biletului pentru transportul public cu autobuzul în Cernăuți a crescut începând cu 20 aprilie — de la 17 la 20 de grivne, din cauza creșterii bruște a prețului la combustibil. În iulie, se intenționa reducerea tarifului cu 1 grivnă, însă această inițiativă a fost anulată.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

În Corovia se prevede extinderea zonei rezidențiale. Mai exact, proiectul menționează zone de case individuale cu o suprafață totală de aproximativ 245 de hectare. În afară de aceasta, se propune crearea unui parc dendrologic de 6,5 hectare și amenajarea unor zone de plajă în preajma bazinelor acvatice. Dezvoltarea viitoare a satului trebuie să fie corelată cu necesitățile legate de drumuri, rețele inginerești și infrastructură socială. Aceasta este una dintre sarcinile planului complex care cuprinde orașul Cernăuți și ambele sate atașate.

În Cernauca se prevede ca 26% din teritoriul satului să fie alocat pentru zone de producție. Este vorba de o parcelă cu o suprafață de peste 31 de hectare destinată unei fabrici de producere a sucurilor. Totodată, ponderea teritoriilor naturale și peisagistice din sat este planificată să fie mărită de la 5% la 14%.

Primarul orașului Roman Kliciuk subliniază că dezvoltarea Coroviei și a Cernaucăi trebuie să includă accesul la instituțiile necesare și o legătură de transport corespunzătoare cu orașul. „Pentru noi este important ca satele atașate să nu rămână la periferia comunității. Planul complex trebuie să le ofere infrastructură socială – școli, grădinițe, ambulatorii, obiective culturale, precum și o conexiune comodă de transport cu Cernăuțiul”, a accentuat Kliciuk

Potrivit informațiilor primăriei, proiectul planului complex a trecut prin audieri publice. Obiecțiile și propunerile înaintate au fost înregistrate și transmise dezvoltatorului. Documentația este în curs de definitivare, urmând să treacă printr-o expertiză de stat. În cazul unui aviz pozitiv, proiectul va fi înaintat spre aprobare Consiliului Orășenesc.

Cartierele rezidențiale, parcul și obiectivele de producție prevăzute în plan vor necesita o pregătire, decizii și finanțare separate. Simpla aprobare a documentului nu va însemna începerea construcției acestora.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În zilele noastre Seleatinul este un sat de munte liniștit, situat de-a lungul râului Suceava, fiind una dintre cele mai vechi așezări din Bucovina huțulă. A fost menționat pentru prima dată la 15 martie 1490, într-un hrisov al domnitorului moldovean Ștefan cel Mare: „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, de o fiinţă şi nedespărţiţi, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna o mulţime de biserici, precum „şi braniştea din jurul mănăstirii: Suceava cu toate izvoarele ei, începând hotarul acelei branişti de la obârşia Laurei, pe obcină până la Falcău, şi pe Falcău în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot, de acolo, pe obcină, până la obârşia Sadăului şi, pe obcină, până la obârşia Ruscăi şi la obârşia Seleatinei, iar de acolo, la Suceava, la Ţipot, de acolo la Pogonişte, apoi la casa lui Benea” şi aşa mai departe. Şi, desigur, „nimeni să nu îndrăznească, fără voia egumenului, să pescuiască în acea branişte, să pască vite şi să nu facă nici alt lucru”. În uricul acesta nu este menţionată nici o aşezare în cuprinsul braniştei mănăstireşti, ci doar nişte toponime.

Aflat pe malul stâng al râului Suceava, mai jos de Şipote, acolo de unde izvorăşte râul Putila, Seletin (Seleatin), fostă branişte a mănăstirii Putna, a fost colonizat cu huţani după 20 mai 1762, când egumenul Vartolomei arenda munţii unor „ruşi din Putila”.  În 1774, satul avea 22 familii huţăneşti, iar în 1784, 63 familii.

Biserica Naşterii Sfintei Marii din Seletin, construită în 1831, avea, în 1843, în Seletin şi în Plosca, 1.251 enoriaşi, paroh fiind Mihail Procopovici. În 1876, biserica deservea 1.638 de enoriaşi din satele şi cătunele Seletin, Plosca, Ulma, Krasnidil, Nessipitul şi Christie, paroh fiind Georgie Hnidei. Din 1864, funcţiona la Seletin o şcoală cu 4 clase.

1888: Devine sediu al unui district judecătoresc independent (judecătorie de ocol), având în subordine comunitățile Seletin, Șipot și Straja.

În 1890, Seletinul era un veritabil orăşel, în care evreii, ca şi românii, reprezentau un sfert din populaţia de 3.715 locuitori. Primar era Iuliu Cicane, paroh – Ilarion Gramatovici, iar învăţător – Andrei Ostaşec.

La începutul secolului XX, Seletin era un târg înfloritor, adesea comparat cu un mic oraș european. Aici funcționau peste 20 de filiale ale unor bănci europene, peste 20 de restaurante și hanuri, ateliere meșteșugărești și fabrici de cherestea.

În 1913 a fost construită o linie de cale ferată (inaugurată de constructorul K. Tauber) care lega Seletinul de rețeaua feroviară austro-ungară. Legendele locale spun că, prin legături succesive, localnicii puteau cumpăra bilete direct către Viena sau Paris. Linia a fost închisă definitiv în 1939.

Populația a crescut semnificativ (ajungând la un moment dat la câteva mii de locuitori). Pe lângă huțuli și români, s-a stabilit o importantă comunitate evreiască (aproximativ 40% din populație la nivelul anului 1910), dar și germani sau polonezi.

Între 1918 și 1940, Seletinul a făcut parte din Regatul României, fiind integrat în județul Rădăuți. Deși a rămas un punct de frontieră și un centru de exploatare a lemnului, importanța sa comercială a început să scadă treptat pe măsură ce vechile rute comerciale către Imperiul Austro-Ungar au fost modificate. La recensământul din 1930, localitatea înregistra o scădere a populației evreiești și o reconfigurare economică.

În 1940–1941 localitatea este anexată de Uniunea Sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.

După reintrarea trupelor germano-române în vara anului 1941, populația evreiască din Seletin a fost persecutată, iar în toamna aceluiași an, supraviețuitorii au fost deportați în Transnistria. Sinagogile și casele lor au fost ulterior distruse.

În 1944, localitatea Putila vecină a fost aproape complet distrusă în timpul luptelor. Din acest motiv, imediat după război, structurile administrative ale raionului sovietic Putila au fost mutate temporar la Seleatin, până în 1947.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (1630/1831) din Seleatin  este considerată una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Carpații Bucovinei. Potrivit tradiției locale, edificiul a fost ridicat integral fără niciun cui de fier. Biserica Greco-Catolică „Sfântul Vladimir”  din localitate a fost construit în 1848 și un alt monument de arhitectură religioasă din perioada austriacă.

Seleatin deține titlul oficial de cel mai „furtunos” loc din Ucraina. Aici se înregistrează o medie de 45 de zile cu furtuni și descărcări electrice pe an. Tot aici a fost înregistrată cea mai lungă furtună din istoria Ucrainei, care a durat 37 de ore (între 10 și 12 iunie 1948).

Astăzi, Seleatin este reședința CT Seleatin, păstrând farmecul unui sat montan izolat, dar cu un trecut istoric de importanță regională.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

când trupele austriece ocupau orașul Cernăuți, acesta nu era decât un mic târg provincial, situat foarte favorabil la răscrucea unor importante drumuri comerciale, dar cu o populație de doar câteva mii de oameni.

În perioada 1850-1910, Cernăuțiul a cunoscut o creștere semnificativă a populației, atât ca rezultat al dezvoltării sale economice, cât și al stabilirii unor comunități străine în oraș. Astfel, dacă în 1850, orașul avea o populație de aproximativ 20.000 de oameni, până în 1910 numărul locuitorilor crește de patru ori, ajungând la 87.000. Pe lângă români și germani, mai locuiau aici evrei (cu o comunitate numeroasă), ruteni, polonezi și armeni, făcând din Cernăuți un oraș multietnic și multiconfesional, cu o pondere semnificativă de străini. Nu este de mirare, așadar, că orașul bucovinean a căpătat un aer cosmopolit și a devenit un centru cultural important, căruia i s-a acordat, în 1875, onoarea de a deveni cel mai nou centru universitar al Imperiului Austro-Ungar, la 9 ani după ce devenise oficial și capitală de provincie (când Bucovina primește, în sfârșit, statutul de provincie autonomă în cadrul imperiului).

Un rol fundamental în dezvoltarea orașului în această perioadă l-a avut polonezul Anton Kochanowski, care a ocupat funcția de primar timp de 26 de ani, între 1866-1874, iar apoi din nou în 1887-1905. Sub administrația sa, în Cernăuți s-a modernizat sistemul de canalizare și sistemul public de transport (prin achiziționarea de tramvaie electrice) și s-au construit mai multe uzine și centrale pentru alimentarea orașului. Kochanowski are, așadar, meritul de a fi contribuit enorm la schimbarea la față a orașului, astfel încât, la începutul secolului XX, Cernăuțiul era recunoscut drept un adevărat oraș central-european, primind numele de „Mica Vienă”.

Din cronica istorică a orașului Cernăuți vom evidenția următoarele date:

• 8 octombrie 1408 – Prima atestare documentară a Cernăuțiului, într-un hrisov emis de domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun.
• Secolul al XVI-lea – Orașul intră treptat sub influență și control otoman, rămânând totodată parte integrantă a Țării Moldovei.
• 1774 – 1918 (Perioada Habsburgică) – Imperiul Habsburgic ocupă Bucovina (1774), iar Cernăuțiul se dezvoltă rapid, transformându-se într-un important centru cultural și arhitectural supranumit „Mica Vienă”.
• 1783 și 1786: Împăratul Iosif al II-lea vizitează Cernăuțiul.
• 1828: Împăratul Franz I al Austriei și Împăratul Alexandru I al Rusiei se întâlnesc la Cernăuți, înaintea unei întruniri în cadrul Congresului Sfintei Alianțe.
• 1864: Cernăuți devine capitala provinciei autonome Bucovina și obține statutul de autonomie publică locală. Tot atunci se organizează primele alegeri pentru postul de primar, câștigate de Jakob Petrowicz (de origine armeano-polonez).
• 1866: Este inaugurată linia de cale ferată Cernăuți-Lemberg (Liov), care leagă capitala bucovineană de Viena. Anton Kochanowski este ales primar.
• 1875: Este înființată Universitatea din Cernăuți, prin decret al Împăratului Franz Iosif. La început, universitatea avea trei facultăți: drept, filosofie și teologie ortodoxă.
• 1898: Vizita Regelui Carol I al României la Cernăuți.
• 28 noiembrie 1918 – Consiliul Național al Bucovinei hotărăște Unirea cu România, deschizând perioada interbelică românească.
• 28 iunie 1940 – Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov și a ultimatumului sovietic, URSS ocupă Cernăuțiul și nordul Bucovinei.
• 1941 – 1944 – Orașul revine temporar în componența României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (după Bătălia de la Cernăuți din iulie 1941).
• 1944 – Armata Roșie reocupă orașul, care este integrat în RSS Ucraineană (Uniunea Sovietică).
• 1991 – Odată cu destrămarea URSS, Cernăuțiul devine parte a Ucrainei independente.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Însă orașul a răspuns cu un ecou neașteptat de puternic: un videoclip cu flori pe fundalul unei clădiri istorice a făcut ocolul rețelelor de socializare și a adunat 2,5 milioane de vizualizări, scrie BUK Media.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În postare se menționează că iluminatul va fi permanent, iar compoziția luminoasă se va schimba de la apusul soarelui până în timpul nopții. Aceasta a fost elaborată de compania care a realizat instalația audiovizuală de pe fațada Universității Naționale din Cernăuți cu ocazia Zilei Orașului. Proiectul a fost finanțat de mecenați.

Biserica Inimii lui Iisus este una dintre cele trei clădiri neogotice din Ucraina. Ea a fost construită în 1894, perioadă în care neogotica era populară în arhitectură – reprezentând o întoarcere originală la arhitectura Evului Mediu Înalt. Lăcașul are tavane cu arce frânte, coloane masive și forme care par să se înalțe spre cer.

În perioada sovietică, în lăcaș a funcționat Arhiva regională, clădirea fiind împărțită în mai multe etaje. Când biserica a fost restituită comunității religioase, aceste etaje au fost demolate, însă interiorul edificiului fusese deja aproape în întregime distrus. Începând din anul 2010, Biserica Preasfintei Inimi a lui Iisus aparține comunității religioase romano-catolice. Aceasta a fost returnată comunității prin decizia Consiliului Regional. Din anii 2010 și până în prezent, lucrările de restaurare a lăcașului sunt în desfășurare. În acest scop se adună donații, fiind căutate și surse de finanțare de la binefăcători.

Biserica a fost inclusă pe lista monumentelor din Ucraina pentru a căror restaurare au fost alocate fonduri în 2026. Este vorba despre aproximativ 4 milioane de grivne din partea Poloniei, în cadrul programului de ocrotire a patrimoniului cultural de peste hotare.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Reprezentațiile instalației de artă audiovizuală s-a desfășurat pe parcursul a trei seri – pe 2, 3 și 4 octombrie.

Înaintea primei proiecții, în Sala Șevcenko a Universității Naționale „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți, a avut loc prezentarea conceptului „Codul Cernăuțiului”. Echipa proiectului a prezentat ideea instalației de artă audiovizuală, principalele sale imagini și semnificațiile integrate în componentele vizuale și muzicale ale show-ului, se menționează în postarea pe Facebook a Universității Naționale din Cernăuți.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

–Domnule Antonie Moisei, ați manifestat interes față de cercetările în domeniul istoriei și etnografiei, fiind încă elev la Școala medie din Tărăsăuți. Pe atunci tatăl Dumneavoastră, Arcadie Moisei, era profesor de istorie și autorul unor lucrări despre  istoria satului natal, precum și despre istoria învățământului în fostul raion Noua Suliță. Ați urmat Facultatea de Istorie a Universității Naționale „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți, aspirantura, ați devenit doctor în științe istorice (la vârsta de 23 de ani), iar la vârsta de 29 de ani ați susținut teza de doctor habilitat cu tema obiceiurilor și tradițiilor sărbătorilor calendaristice la populația est-romană din Bucovina. Erați cel mai tânăr doctor habilitat din Ucraina. Ați adunat material din circa 300 de localități din întregul areal bucovinean. În prezent sunteți autorul a circa 350 de lucrări științifice, inclusiv 14 monografii editate în Ucraina și România, redactor-șef al 1l unei reviste internaționale, și lucrați la o nouă monografie importantă pentru istoria orașului Cernăuți. Despre ce este vorba?

–Sunt preocupat de istoria suburbiei Roșa a Cernăuțiului, populată în mare parte de români. În perioada administrării austriece a Bucovinei și în cea interbelică aici exista și o comunitate de germani. Cercetările sunt efectuate în cadrul unui proiect european – Proiectul interdisciplinar „RESTORY” al Programului Comisiei Europene „Orizont-Europa”. El a fost propus la finele anului 2023, în anul 2024 a fost aprobat și urmează să fie realizat pe parcursul a trei ani. La finele anului curent sau la începutul anului 2027 trebuie să-mi apară monografia în două limbi – ucraineană și engleză – despre istoria suburbiei Roșa.  În momentul de față ea este gata în proporție de 95 la sută. La Programul „Orizont-Europa” participă 20 de parteneri, adică oameni de știință, din 15 țări. Cercetările noastre sunt consacrate reconstrucției memoriei culturale și identității sociale ale comunităților locale pe calea analizei surselor textuale și orale. Din acest punct de vedere vechea suburbie Roșa a Cernăuțiului prezintă o valoare științifică și Comisia Europeană mi-a dat undă verde.

Am înregistrat amintirile locuitorilor locali, am adunat fotografii și documente de familie, am fixat toponimele vechi. Apoi am comparat aceste materiale cu documente de arhivă și hărți. Am studiat o mulțime de materiale din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți. Am examinat circa 150 de dosare de arhivă despre Roșa. Am lucrat în muzeul Gimnaziului nr. 10  – vestita școală românească de la Roșa considerată una dintre cele mai vechi din Cernăuți. Am descoperit amplasarea unei vechi biserici de lemn și consider aceasta drept o noutate științifică.

–Apropo, în noiembrie 2026 va fi marcat jubileul de 210 ani al școlii românești de la Roșa, actualmente Gimnaziul nr.10. Când în 2016 a fost sărbătorit bicentenarul școlii, absolventul ei, istoricul Teofil Rendiuc, împreună cu fosta directoare Domnica Svejinsca, au scris o carte despre istoria acestei instituții de învățământ, pe care, sunt sigur, că ați ținut-o în mână. În ea este și un capitol despre istoria suburbiei. În afară de aceasta, regretatul scriitor și istoric Dumitru Covalciuc în ultimii ani ai vieții sale a lucrat la o monografie a suburbiei Roșa, care, din păcate, a rămas în manuscris. Prin urmare, monografia Dumneavoastră, care va generaliza cercetările efectuate pe parcursul a trei ani, va trezi un mare interes atât în mediul științific, cât și în cel al cititorilor de rând.

– Împreună cu echipa ne-am concentrat pe cercetarea toponimicului „Roșa”, deoarece acesta a fost un mister o lungă perioadă de timp. Nici măcar bătrânii nu știau de unde provine. Cele mai răspândite versiuni populare legau Roșa de cuvântul ucrainean „roșcia” ce înseamnă „crâng” sau de cuvântul românesc „roșu”. Existau, de asemenea, legende despre Poiana Roșie, o bătălie sângeroasă și vânătorul Roșa.

În literatura științifică toponimicul era explicat prin cuvântul „rozsoha” în sensul de ramificație sau răscruce. Însă toate aceste versiuni nu au fost confirmate documentar. Diaconul Bisericii de la Roșa și-a amintit că auzise de la bătrâni despre râulețul Roșișa, amintit în sursele scrise de la începutul secolului al XX-lea.  Potrivit amintirilor lor, râulețul ajungea pe alocuri la unu-doi metri lățime în timpul ploilor și aproape că seca în perioadele de secetă. Am început să caut mai departe informații și am găsit surse care au confirmat acest lucru. Este vorba despre trei cărți vechi din secolul XIX – începutul secolului XX și documente ale Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți din anii 1942–1944.

Într-una din cărți am descoperit numele râului „Roșișa”. Am obținut o dovadă scrisă a formei istorice a hidronimului, apropiată de denumirile vechi ale localității în sine. Noile materiale au demonstrat că inițial numele l-a purtat râul Roșișa, care își avea începutul printre porțiunile defrișate ale Pădurii Țețina. De la acesta a primit denumirea localitatea formată de-a lungul cursului apei.

Cea mai veche formă cunoscută, Ruschiza, este atestată într-un hrisov moldovenesc din 1760. În recensământul Cnezatului Moldovei din 1772–1773 întâlnim Roșoșa. În documentele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea au fost descoperite, de asemenea, formele Roșușa, Roșișa, Roschusch. În perioada austriacă, vechiul nume s-a scurtat la Rosch, de la care a apărut Roșa modernă.

Am întocmit o hartă-schemă a izvoarelor și albiei râulețului Roșișa. Pe aceasta au fost marcate două izvoare principale în apropierea Muntelui Țețina: unul – lângă străzile Ivankivska și Kramatorska, al doilea – lângă Kramatorska, dinspre Vașkivska. După unirea acestor pârâiașe, albia curgea în direcția străzilor Kronștadtska și Timiriazev, intersecta Vijnyțka și se îndrepta spre Clocucica, în care se vărsa în apropierea zonei străzii Kyselivska.

Harta ajută la vizualizarea legăturii râulețului cu relieful local, străzile și crângurile vechi. Astfel de cercetări nu au mai fost efectuate de nimeni până acum, așa că nimeni nu știa despre acest lucru. Așadar, este evident că versiunea noastră privind originea numelui Roșa, care este legată de râulețul Roșișa, nu este o simplă ipoteză, ci o confirmare documentară a unui fapt. Suntem foarte bucuroși de acest rezultat și dorim ca cernăuțenii să cunoască istoria Roșei.

– Ce ne permite să legăm denumirea anume de defrișarea pădurii?

– Pe hărțile cadastrale și silvice din secolul al XIX-lea apar mai multe toponime care indică terenuri curățate de pădure: Arsura – loc ars, Sekatura – pădure tăiată și transformată în teren agricol, Tiribiz – teren curățat prin defrișare și scoaterea rădăcinilor, iar Poiana / Pojeni – poiană, poieni. Majoritatea acestor locuri se aflau lângă izvoarele pârâului Roșișa sau de-a lungul cursului său. Ele reflectă principalele metode de curățare a pădurii Țețina – arderea, tăierea și defrișarea – și susțin sensul inițial al toponimului: „loc curățat sau defrișat, unde înainte era pădure”.

–Cea de a doua descoperire, pe care ați făcut-o în timpul expedițiilor, se referă la o veche biserică de lemn, care a existat în suburbia Roșa…

–În această privință călăuze ne-au fost atât documentele de arhivă, cât și lucrările științifice și relatările orale ale unor localnici. Locul bisericii de lemn, despre care este vorba, se afla la o margine a Roșei. Ea a fost ridicată în anii 1767-1768. În perioada moldavă bisericile erau construite pe mijloacele modeste ale comunităților locale și aveau o formă arhitectonică simplă. Această biserică de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a fost descrisă amănunțit de istoricul și clericul Dimitrie Dan  în anii 20 ai secolului trecut. De la biserica de lemn s-a păstrat fundamentul și parțial pereții.  Ni le-au arătat localnicii. Am în vedere și stâlpii de la poarta bisericii, baza din beton pe care a fost ridicată o cruce din lemn. Acolo se sfințea apa de Bobotează. Am ținut în mână și documentele din 15 septembrie 1894 privind începutul construcției noii biserici din piatră în suburbia Roșa cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sighillia (certificatul) din  22 octombrie 1900 privind sfințirea acestei biserici.

–Dispuneți de un material științific și istoric foarte bogat despre suburbia Roșa, precum și despre străvechea cetate Țețina, despre unele artefacte găsite în timpul expedițiilor. La ele ne vom referi în cadrul unui alt interviu. Vă dorim să finalizați cu succes proiectul european și să editați monografia despre care ați relatat.

–Vă mulțumesc pentru interesul manifestat față de istoria vetrelor noastre strămoșești.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Ziua Orașului este sărbătorită în mod tradițional în primul weekend din octombrie. Data este legată de hrisovul domnitorului moldovean Alexandru cel Bun din 8 octombrie 1408, în care Cernăuțiul este menționat pentru prima dată în sursele scrise.

Anul acesta a fost întocmit un program festiv bogat. În centru, producătorii locali își prezintă produsele alături de creatori de produse artizanale și reprezentanți ai afacerilor conduse de veterani. Alături, în Piața Teatrală s-a desfășurat Chernivtsi Invest Forum 2026.

Pe treptele primăriei a avut loc un concert cu participarea colectivelor de copii din instituțiile de cultură ale comunității. Iar în Piața Integrității, seara a avut loc un mare concert cu participarea unor cunoscuți artiști ucraineni – Tina Karol și YAKTAK.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Și, iată, la 18 ani după ce Tamara Severniuk a dăruit Cernăuțiului și cernăuțenilor acest volum, cu ocazia aniversării  ordinare a primei atestări a urbei de pe malul Prutului, poetei i s-a conferit titlul onorific de Cetățeană de Onoare a orașului Cernăuți. Pe contul său de Facebook Tamara Severniuk a notat: „Sunt încântată… Primarul orașului Roman Kliciuk  m-a felicitat cu ocazia Zilei orașului și a distincției „Cetățean de Onoare al orașului Cernăuți», mi-a înmânat însemnul prețios și eșarfa comemorativă, făcându-mi o vizită la domiciliu… Am avut emoții mari”.

O felicităm pe poeta Tamara Severniuk cu ocazia noii distincții, urându-i sănătate și noi realizări de creație.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Fiecare dintre aceste persoane este unită prin dragostea față de Cernăuți, devotamentul față de cauza lor și dorința de a ne face orașul mai bun”, a menționat primarul.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com