Despre râul „de culoarea apusului de soare” se vorbește într-o postare a Direcției Bazinului de Resurse de Apă ale râurilor Prut și Siret, scrie molbuk.ua. Cerlena izvorăște de pe versanții sudici ai Podișului Hotinului, în apropiere de satul Nădăbăuți, la o altitudine de peste 319 metri deasupra nivelului mării. De acolo, își croiește drum prin raioanele Nistru și Cernăuți, descriind o curbă lină în formă de S — mai întâi spre sud-est, apoi aproape direct spre sud, iar în cursul inferior virează din nou spre est și se varsă în Prut, lângă localitatea Novo-Ivankivți (Făgădău).

Numele râului este unul dintre cele mai vechi din regiune. În limba ucraineană veche, cuvântul „cerlenyi” însemna roșu, purpuriu. Cel mai probabil, râul a primit acest nume datorită malurilor sale roșiatice și a apei tulburi de după ploi, care căpăta o nuanță caldă, argiloasă.

Hidronimul este atestat din secolul al XV-lea — ceea ce înseamnă că Cerlena are o istorie scrisă mai veche decât majoritatea satelor învecinate. Iar satul Cerlina, situat pe malurile sale, și-a primit numele de la râu, și nu invers.

Lungimea râului este de 39,5 km, iar suprafața bazinului de recepție este de 345 km². Râul este puternic regularizat, iar acest lucru îi influențează semnificativ caracterul. Din cauza gradului ridicat de arat al bazinului — terenuri agricole, pășuni, livezi — Cerlena reacționează foarte rapid la averse și, la fel de repede, seacă în perioadele de caniculă. Tocmai astfel de râuri suferă cel mai mult din cauza activității economice și sunt cel mai puțin protejate, deoarece rămân în afara atenției științei și a interesului public. Cu toate acestea, importanța lor este incontestabilă: ele alimentează râurile mari, susțin apele subterane, modelează peisajul și merită mai mult decât o simplă linie într-un ghid topografic.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În ajunul hramului bisericii, în satul Dimca a avut loc un eveniment solemn dedicat împlinirii a 580 de ani de la prima atestare documentară a satului. Sărbătoarea a adunat pe teritoriul Casei-muzeu „Olga Kobyleanska” localnici, oaspeți și colective artistice. Programul a inclus cântece populare ucrainene și românești, o scenetă teatralizată și spectacole ale copiilor, reflectând împletirea culturală multiseculară a tradițiilor din acest ținut.

Secretarul Consiliului de Orășel Hliboca, Olena Badiuk, a mulțumit, în numele consiliului, locuitorilor din Dimca pentru păstrarea cu grijă a istoriei,  tradițiilor autentice și a moștenirii culturale a satului. Ea a subliniat că tocmai datorită oamenilor care își prețuiesc satul și susțin inițiativele bune, Dimca rămâne un loc cu tradiții puternice și o atmosferă deosebită.

O parte specială a întâlnirii a fost înmânarea diplomelor  de mulțumire din partea Consiliului local. Apărătorii Ucrainei — Anatolie Fosea, Alexandru  Bruder și Vitalie Patraș — au primit distincții pentru curaj, devotament față de Ucraina și apărarea independenței acesteia. Pentru poziția civică activă și contribuția la păstrarea moștenirii culturale a satului, au fost premiați Dumitru Socol și Natalia Melnic. A fost apreciată și munca conștiincioasă și devotamentul față de comunitate i-a fost înmânată starostelui satului, Anjela Ioneac.

Organizatorii evenimentului au mulțumit tuturor celor care s-au implicat în pregătirea sărbătorii, în special angajaților Casei-muzeu „Olga Kobyleanska” și participanților la programul artistic.

Notă istorică: Numit, iniţial, Tisteneţu, satul Trestiana (Dimca de astăzi) este atestat în 6 iunie 1446, când Ştefan Vodă dăruia mănăstirii Neamţ biserica de la Trestiana şi de la Tereblecea (dar şi în hotarnica Mihucenilor, din aceeaşi dată), a doua menţiune documentară făcându-se în 8 decembrie 1454, când se stabilesc scutirile sătenilor din cele două sate, în favoarea călugărilor de la Neamţ.

În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici.  O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Trestiana (sau Dimca), comună rurală, districtul Siret, aşezată între comunele Hliboca şi Mihuceni, pe pârâul Hotovăţ, afluent al Sire­tului. Suprafaţa: 7,51 kmp; populaţia: 785 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară comunică cu comunele învecinate sus menţionate, precum şi cu drumul princip. Siret-Cernăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă; ţine de biserica parohială din Mihuceni. Această comună este menţionată într-un hrisov al lui Bogdan Vodă, cu data de 2 Februarie 1508. Probabil că, mai târziu, a fost distrusă, căci, la 1776, era numai moşie, cu citeva case, în posesia mănăstirii Barnovschi. În această localitate, s-au găsit unelte de piatră din epoca neolitică. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 603 hectare pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 9 hectare 50 ari grădini, 26 hectare imaşuri, 34 hectare păduri” (Date din „Povestea așezărilor bucovinene”).

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Cu acest prilej, în biblioteca sătească a avut loc o oră de informaţie pentru tinerii cititori despre legenda, obiceiurile, locurile istorice a satului natal,. Ei au vizionat diferite fragmente din istoria localităţii, am privit poze la care puteam face comparații cum s-a schimbat sătucul nostru şi oamenii lui.

Timpul trece şi toate rămân o istorie, chiar şi activitatea de astăzi…

În bibliotecă este amenajată o expoziție cu diferite date istorice despre Culiceni, unde astăzi tânăra generație a aflat multe lucruri interesante pe care o să le memorizeze pentru a transmite la alte generaţii.

În satul meu natal îmi sunt părinții,

Buneii, ce cu drag m-au învățat

Povești și poezii, dar și colinde

Ce la Crăciun eu pe la case am cântat.

Aici am mulți prieteni și știu multe jocuri,

Aici e casa ce m-așteaptă orișicând.

Știu că în lume sunt și mai frumoase locuri,

Dar satul meu e unul pe pământ! – citim în postarea bibliotecarei Tatiana Andrus.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Berestea încă nu-și are o monografie solidă, nu dispune de un muzeu al satului, datele istorice principale fiind selectate în unele lucrări aparte. În anul 2008, Cristina Palamari, fiind încă studentă la filologie la Universitatea din Cernăuți, a scos de sub tipar cartea „În satu-n care m-am născut”, cu o notiță istorică despre Berestea. Ceva mai târziu, slăvitul fiu al satului, Mircea Moldovan, care locuiește în Soroca, a scris o carte autobiografică – „Drumul vieții”. El, fiind inginer constructor de drumuri, a construit mai multe autostrăzi în Moldova, a ctitorit și o biserică în ținutul Sorocii, n-a uitat drumul spre satul natal. Mircea Moldovan a îmbinat reușit cercetarea arborelui genealogic al neamului său cu istoria Berestei, citând unele documente din arhive. Intenționează să se ocupe mai profund de istoria Berestei Radu Cociurca, starostele satului, și fiul său, Alexandru, ambii istorici de profesie.

Această vatră românească din Țara de Sus a Moldovei, atestată cu un an înainte de urcarea pe tron a legendarului voievod Ștefan cel Mare are o denumire slavă. Berestea provine de la ulm („berest” în limba slavă) – copac foarte răspândit prin aceste locuri.

În documentele unui recensământ de la finele secolului al XVIII-lea satul Berestea este prezentat cu o sută și ceva de locuitori, cele mai răspândite nume de familie fiind Tomuleț, Codreanu, Moldovan, Steț, Bocancea. Se știe că în 1735 a fost construită biserica din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Aici, de-a lungul veacurilor și până la mijlocul anilor 90 ai secolului al XX-lea, când a fost ridicat noul locaș de închinare, erau botezați fiii și fiicele satului, tinerii se cununau, erau oficiate și alte ritualuri creștinești. În iarna anului 1838, preotul din Berestea a fost invitat la Cristinești, satul vecin, pentru a-l boteza pe viitorul scriitor enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Învățământul din Berestea datează din anul 1882. Copiii învățau pe la casele gospodarilor, fiindcă lipsea o clădire specială. În perioada interbelică, în anul 1938, a început construcția școlii cu două săli de clasă. Ea a fost dată în exploatare în 1940. Abia în 1971 a fost deschisă noua școală cu două etaje. Mai târziu, în centrul satului a fost ridicată și clădirea cu două etaje a grădiniței de copii și începută construcția unei noi case de cultură. Dar au sosit timpuri grele, a fost desființată gospodăria agricolă colectivă și lucrările pe șantier s-au oprit. Peste câțiva ani, când s-a spulberat orice speranță că ele vor fi reluate, au apărut din nou constructorii, dar pentru a demola pereții.

În schimb, constructorii particulari au și acum de lucru.  Gospodarii din sat, dar mai ales tinerii, muncind peste hotare, nu-și pierd speranța că vor reveni la locurile natale. De aceea apar noi și frumoase case pe vatra satului. Din cauza migrațiilor brațelor de muncă a scăzut numărul elevilor la școala din Berestea. Pentru a salva situația învățământului, Gimnaziul din Berestea a devenit filială a Liceului din satul vecin Dinăuți.

Să credem că este o soluție temporară și vremurile se vor schimba spre bine, odată cu instaurarea păcii. Berestea iarăși își va aduna fiii și fiicele la cea mai mare sărbătoare a satului – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului. Acest praznic creștin mai este numit și „Paștele verii”.

Prin a sa Adormire Sfânta Fecioară

Bob de veșnicie în suflet ne-a adus.

Eternă clipă în asfințit de vară

Din frumusețile de fire mai presus.

Satul meu se-nchină la a ei icoană,

Din Ghetsimani venit-a înger păzitor,

Care-i pune încet, nevăzut pe rană

Cuvânt de început, rostit de Creator.

În Paștele verii satul reînvie

Cu ființa pâinii din rodul cel bogat.

Murmură întruna din adânc de glie

Cristalina apă care ne-a botezat.

Cu pecetea vetrei toți pornim în lume,

Cu foșnet ne petrece ulmul secular,

Frunza-i oscilează cu al nostru nume

De-l scutură Clio – o face în zadar.

E un univers menitul loc sub soare,

E un vis din Paradisul imaginar.

Stăpâna noastră de viață începătoare,

Însoțește-ne-o pân’ la ultimul hotar.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com  

Cu această ocazie aducem un omagiu înaintașilor noștri, celor care au contribuit la dezvoltarea satului și au păstrat vie identitatea acestei comunități. În același timp, privim cu încredere spre viitor, dorindu-ne ca Berestea să rămână un loc al unității, prosperității și al respectului pentru moștenirea primită.

Cu această frumoasă ocazie, transmit cele mai sincere felicitări tuturor locuitorilor, fiilor satului aflați acasă sau departe de meleagurile natale, precum și tuturor celor care poartă în suflet dragostea pentru Berestea.

Radu COCIURCA,

starostele satului Berestea, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Unul dintre ei a fost Gheorghe Timiș, deputat în parlamentul de la Viena pe vremea Austro-Ungariei. Un alt descendent din familia Timișenilor, cantorul Vasile Timiș a alcătuit primele pagini ale unei mini-monografii. Satul  Cupca are 2 monografii publicate: cea istorică, scrisă de regretatul docnor inginer, stabilit cu traiul la Brașov, neuitatul Petre Ciobanu, iar cea modernă, scrisă de fostul director al celor două școli din Cupca, regretatul Domețian Cucuruz, trecut în eternitate nu cu mult timp în urmă, ambele având titlul „Cupca, un sat din Bucovina”. Despre satul Cupca, au mai scris regretata Mariana Gurza, din Timișoara, a cărei mamă a fost originară din acest sat. Fostul avocat și ziarist Vasile Plăvan a publicat cartea „Boabe de lacrimi”, reeditată tot de regretata Mariana Gurza. Fiul satului, economistul Vasile Timiș, stabilit cu traiul la Timișoara,  a donat clopotele pentru noua biserică a satului. Mai mulți foști directori și profesori, ale celor două școli, și-au adus contribuția la dezvoltarea și înflorirea spirituală a vetrei strămoșești.

Absolventul  școlii din Cupca, (azi liceu), Constantin Ungurean, este doctor în științe istorice, autor al câtorva cărți din istoria Bucovinei, stabilit cu traiul în Suceava, România. Fostul director și profesor al acestei școli, Grigore Timiș, descendent din familia Timișenilor, a fost și deputat în Parlamentul Ucrainei.

O pagină frumoasă au lăsat în urma lor folclorista locală Magdalina Morar, autoarea cărții „Viața trece, amintirile rămân”, (pregătită de tipar după trecerea ei în eternitate de subsemnata). Un bun cunoscător al tradițiilor populare, legate de anumite ritualuri, așa ca: nunta, cumătria, urăturile, colindele etc. a fost și fostul cantor Viorel Timiș, fiul lui Vasile Timiș, de care vorbeam mai sus. Un folclorist al satului a fost și Vasile Ungurean.  Soția sa, octogenara Felicia Ungurean, a pictat în tinerețe tablori pe sticlă. Câteva avem și în muzeul nostru.

Gospodina Margalina Alerguș brodează cămăși în stil național.  A brodat cămăși și pentru unii soliști de muzică populară. Tot cămăși brodează și o altă gospodină din sat, Vera Morar. O țesătoare iscusită este și Floarea Alerguș, un meșteșug mai rar întâlnit acum. Un bun tâmplar este și gospodarul Vasile Alerguș, face din lemn niște lucruri de valoare.

Despre sat, biserică, școală au mai publicate câteva cărți (autoare – subsemnata). Poezii și mici bucăți de proză au publicat și publică membri cenaclului literar „Lămâița” , atât în presa tipărită, cât și online.

Obiceiurile, datinile, tradițiile satului Cupca sunt păstrate și transmise din generație în generație. Ca de exemplu, cele legate de sărbătorile de iarnă. Nicăieri în Bucovina, nu s-a mai păstrat acest obicei. De Crăciun, de exemplu, se colindă tocmai trei zile la rând. În prima seară de ajun, colindă copiii, a doua și a treia, tinerii și maturii. Colindele sunt lungi, tărăgănate, cu specific local. La Sfintele Paști, s-a păstrat obiceiul „Toaca”, adică ciocnirea ouălor roșii și încondeiate. Îmbrăcați în haine naționale, cupcenii își urează „Hristos a Înviat”, unul altuia, ciocnind, urându-și un Paște fericit. Mai ales în marțea Paștelui, se adună multă lume în curtea bisericii.

Biserica veche este considerată monument de cult. Clopotnița veche, casa parohială, cât și mormântul unui mare înaintaș Ivan Cupcici, se află în vecinătate. Se presupune, deși este doar o versie, că denumirea satului ar proveni de la numele acestui boier.  Alături se înalță biserica cea mare, construită prin sârguința cupcenilor cu peste trei decenii în urmă. Despre cele două biserici din Cupca este publicată și o broșură. Avem câteva capeluțe de toată frumusețea, mici lăcașuri de cult, care sunt în toate satele din această parte a Bucovinei. Cea de lângă biserică este și locul unde sunt pomeniți cupcenii ce s-au jertfit și au suferit în vremurile de grea urgie: deportați, judecați, dezmoșteniți, duși pe meleaguri străine.

Cele două școli, azi licee, grădinița de copii, muzeul istorico-etnografic, aflat în incinta Liceului din Cupca, oficiul poștal, dispensarul, magazinele, restaurantul „Elegant”, depozitul cu materiale de construcții, casele mai vechi și mai noi, fântânile, gardurile, porțile, locurile de relaxare și odihnă, toate acestea întregesc aspectul acestui sat bucovinean.

Portul național, cântecele, dansurile, graiul cu dialect specific, credința, sărbătorile tradiționale, creștine și laice, natura fermecătoare dau satului un aspect deosebit.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară la Liceul din Cupca, autoare de cărți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Astăzi, principala noastră dorință este una singură pentru toți – un cer pașnic. Mulțumim apărătorilor noștri pentru posibilitatea de a trăi și de a munci pe pământul natal”.

În această zi,  în sala mică a Centrului de Cultură și Agrement a avut loc o întâlnire deosebită, plină de căldură, recunoștință și credință de neclintit. Protagonistele evenimentului au fost brodezele locale, care au creat chevronuri amulete pentru apărătorii noștri.

Primarul Maria Nikorici s-a adresat meșterelor cu cuvinte de profund respect, menționând că munca brodezelor este un front tăcut, dar extrem de puternic: „Fiecare cruciuliță de pe chevron este credința voastră în soldat, este dragostea voastră pentru pământul natal. Vă mulțumesc pentru faptul că mâinile voastre de aur creează protecție pentru apărătorii noștri”.

De asemenea, în această zi importantă pentru orașul Noua Suliță, la Liceul nr. 1 a fost dezvelită o placă memorială în cinstea lui Mircea Zvarici.  Aceasta este deja a șaptea placă comemorativă instalată la intrarea în liceu în cinstea absolvenților-eroi căzuți la datorie. Viața sa tânără a soldatului Mircea Zvarici (el avea 33 de ani)  s-a frânt în plină ascensiune, dar fapta sa de vitejie va rămâne scrisă pe veci în istoria comunității  și a întregului stat.

Din istorie se știe că la 8 iunie 1456, în uricul lui Sin de Hotin satul Nouă Suliţe, numit, ulterior, Nova Seliţa, şi-a căpătat denumirea de la numărul de pedestrași ridicați pentru oastea domnească, respectiv, 9 suliţe. O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin. În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

Două veacuri și jumătate Noua Suliță, care făcea parte din Țara Moldovei, s-a aflat sub stăpânirea turcească, iar în 1774, în rezultatul Războiului ruso-turc din 1768-1774, ea a devenit punct de frontieră și a fost împărțită în două: partea de apus a trecut la Austria, iar cea de est – la Rusia. Granița între cele două imperii trecea pe râulețul Rochitneanca, înveșnicit în stema de azi a orașului. În 1918 orașul Noua Suliță, care a primit acest statut încă în anii 40 ai secolului al XIX-lea, s-a pomenit, la intersecția a trei imperii. Localnicii afirmau: cântatul cocoșilor din suburbia Seliște se auzea în trei imperii. Această apropiere a și determinat istoria furtunoasă a ținutului din Valea Prutului în secolul al XX-lea, aflat sub câr­mu­irea a patru admi­nistrații.

În prezent, în rezultatul ultimei reforme administrative în Ucraina Independentă,  Noua Suliță este centrul Comunității Teritoriale cu aceiași denumire, care întrunește 13 localități.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.luberti.com

Noua Suliţă nu este Bucureşti, dar în zilele eminesciene florile la monumentul Poetului nu lipsesc. În orice zi a anului bustul poetului, situat la intrare în Parcul orășenesc, lângă cea mai importantă intersecție de străzi, se înscrie măreț în peisajul cotidian al Nouă Suliței.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Mic, primitor și foarte verde — Storojinețul din Bucovina surprinde nu prin monumente grandioase, ci prin atmosfera de liniște, arhitectura veche austriacă și unul dintre cele mai frumoase parcuri dendrologice din regiune. Este un oraș în care merită să te oprești măcar pentru o zi.

Storojineț este un oraș cu o istorie de peste jumătate de mileniu, situat pe malul stâng al râului Siret, la poalele Carpaților Bucovineni.

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1448, într-un hrisov al domnitorului moldovean Roman al II-lea. La acea vreme, Storojinețul servea drept punct de pază (strajă), fapt care, cel mai probabil, a dat și numele orașului. În secolul al XV-lea, orașul făcea parte din Principatul Moldovei și este menționat în documente din vremea lui Ștefan cel Mare. Ulterior, acesta s-a dezvoltat sub influența diverselor culturi și state, devenind în secolul al XIX-lea un important centru administrativ.

Un rol deosebit în dezvoltarea orașului l-au jucat familiile influente, în special familia Flondor, care deținea practic jumătate din Storojineț și dicta viața politică și socială a acestuia.

Orașul este adesea numit cel mai verde din Bucovina — aici, fiecărui locuitor îi revin peste 40 m² de spații verzi. Deși nu deține monumente medievale vechi, Storojinețul atrage prin îmbinarea armonioasă a naturii cu arhitectura de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Parcul Dendrologic din Storojineț este mândria principală a orașului. A fost înființat în anul 1912 de familia Orenstein, pe locul unei păduri naturale. Astăzi, este unul dintre cele mai pitorești parcuri din Bucovina și un monument al naturii de importanță națională.

Conacul Orenstein (Palatul Flondor) este situat chiar în incinta parcului dendrologic. Inițial, aici s-a aflat moșia familiei Flondor (1880), ulterior fiind reconstruit de noii proprietari — familia Orenstein.  Clădirea, cu turnulețul său și acoperișul din țiglă, arată ca un conac european clasic.

Clădirea primăriei, construit în anul 1905, este considerată simbolul orașului, Este una dintre cele mai frumoase primării din Bucovina, după cea din Cernăuți.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

Serghei HACMAN,

istoric, originar din s. Ostrița

Imagini de autor

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

De-a lungul secolelor, satul nostru a crescut și s-a dezvoltat datorită hărniciei, unității și dragostei oamenilor față de pământul natal. Astăzi, Dinăuți nu este doar o pagină de istorie, ci un sat viu, unit și muncitor, cu oameni buni și care cred și făuresc un viitor destoinic, pe măsura străduinței lor.

Doresc tuturor consătenilor  pace, sănătate, bunăstare și încredere în ziua de mâine. Fie ca în fiecare casă să domnească armonia și căldura sufletească, iar satul nostru drag să înflorească în continuare și să se mândrească cu oamenii săi. La mulți ani, Dinăuți!

Radu ȘTEFLIUC,

starostele satului Dinăuți, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com