Berestea încă nu-și are o monografie solidă, nu dispune de un muzeu al satului, datele istorice principale fiind selectate în unele lucrări aparte. În anul 2008, Cristina Palamari, fiind încă studentă la filologie la Universitatea din Cernăuți, a scos de sub tipar cartea „În satu-n care m-am născut”, cu o notiță istorică despre Berestea. Ceva mai târziu, slăvitul fiu al satului, Mircea Moldovan, care locuiește în Soroca, a scris o carte autobiografică – „Drumul vieții”. El, fiind inginer constructor de drumuri, a construit mai multe autostrăzi în Moldova, a ctitorit și o biserică în ținutul Sorocii, n-a uitat drumul spre satul natal. Mircea Moldovan a îmbinat reușit cercetarea arborelui genealogic al neamului său cu istoria Berestei, citând unele documente din arhive. Intenționează să se ocupe mai profund de istoria Berestei Radu Cociurca, starostele satului, și fiul său, Alexandru, ambii istorici de profesie.

Această vatră românească din Țara de Sus a Moldovei, atestată cu un an înainte de urcarea pe tron a legendarului voievod Ștefan cel Mare are o denumire slavă. Berestea provine de la ulm („berest” în limba slavă) – copac foarte răspândit prin aceste locuri.

În documentele unui recensământ de la finele secolului al XVIII-lea satul Berestea este prezentat cu o sută și ceva de locuitori, cele mai răspândite nume de familie fiind Tomuleț, Codreanu, Moldovan, Steț, Bocancea. Se știe că în 1735 a fost construită biserica din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Aici, de-a lungul veacurilor și până la mijlocul anilor 90 ai secolului al XX-lea, când a fost ridicat noul locaș de închinare, erau botezați fiii și fiicele satului, tinerii se cununau, erau oficiate și alte ritualuri creștinești. În iarna anului 1838, preotul din Berestea a fost invitat la Cristinești, satul vecin, pentru a-l boteza pe viitorul scriitor enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Învățământul din Berestea datează din anul 1882. Copiii învățau pe la casele gospodarilor, fiindcă lipsea o clădire specială. În perioada interbelică, în anul 1938, a început construcția școlii cu două săli de clasă. Ea a fost dată în exploatare în 1940. Abia în 1971 a fost deschisă noua școală cu două etaje. Mai târziu, în centrul satului a fost ridicată și clădirea cu două etaje a grădiniței de copii și începută construcția unei noi case de cultură. Dar au sosit timpuri grele, a fost desființată gospodăria agricolă colectivă și lucrările pe șantier s-au oprit. Peste câțiva ani, când s-a spulberat orice speranță că ele vor fi reluate, au apărut din nou constructorii, dar pentru a demola pereții.

În schimb, constructorii particulari au și acum de lucru.  Gospodarii din sat, dar mai ales tinerii, muncind peste hotare, nu-și pierd speranța că vor reveni la locurile natale. De aceea apar noi și frumoase case pe vatra satului. Din cauza migrațiilor brațelor de muncă a scăzut numărul elevilor la școala din Berestea. Pentru a salva situația învățământului, Gimnaziul din Berestea a devenit filială a Liceului din satul vecin Dinăuți.

Să credem că este o soluție temporară și vremurile se vor schimba spre bine, odată cu instaurarea păcii. Berestea iarăși își va aduna fiii și fiicele la cea mai mare sărbătoare a satului – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului. Acest praznic creștin mai este numit și „Paștele verii”.

Prin a sa Adormire Sfânta Fecioară

Bob de veșnicie în suflet ne-a adus.

Eternă clipă în asfințit de vară

Din frumusețile de fire mai presus.

Satul meu se-nchină la a ei icoană,

Din Ghetsimani venit-a înger păzitor,

Care-i pune încet, nevăzut pe rană

Cuvânt de început, rostit de Creator.

În Paștele verii satul reînvie

Cu ființa pâinii din rodul cel bogat.

Murmură întruna din adânc de glie

Cristalina apă care ne-a botezat.

Cu pecetea vetrei toți pornim în lume,

Cu foșnet ne petrece ulmul secular,

Frunza-i oscilează cu al nostru nume

De-l scutură Clio – o face în zadar.

E un univers menitul loc sub soare,

E un vis din Paradisul imaginar.

Stăpâna noastră de viață începătoare,

Însoțește-ne-o pân’ la ultimul hotar.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com  

Cu această ocazie aducem un omagiu înaintașilor noștri, celor care au contribuit la dezvoltarea satului și au păstrat vie identitatea acestei comunități. În același timp, privim cu încredere spre viitor, dorindu-ne ca Berestea să rămână un loc al unității, prosperității și al respectului pentru moștenirea primită.

Cu această frumoasă ocazie, transmit cele mai sincere felicitări tuturor locuitorilor, fiilor satului aflați acasă sau departe de meleagurile natale, precum și tuturor celor care poartă în suflet dragostea pentru Berestea.

Radu COCIURCA,

starostele satului Berestea, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Unul dintre ei a fost Gheorghe Timiș, deputat în parlamentul de la Viena pe vremea Austro-Ungariei. Un alt descendent din familia Timișenilor, cantorul Vasile Timiș a alcătuit primele pagini ale unei mini-monografii. Satul  Cupca are 2 monografii publicate: cea istorică, scrisă de regretatul docnor inginer, stabilit cu traiul la Brașov, neuitatul Petre Ciobanu, iar cea modernă, scrisă de fostul director al celor două școli din Cupca, regretatul Domețian Cucuruz, trecut în eternitate nu cu mult timp în urmă, ambele având titlul „Cupca, un sat din Bucovina”. Despre satul Cupca, au mai scris regretata Mariana Gurza, din Timișoara, a cărei mamă a fost originară din acest sat. Fostul avocat și ziarist Vasile Plăvan a publicat cartea „Boabe de lacrimi”, reeditată tot de regretata Mariana Gurza. Fiul satului, economistul Vasile Timiș, stabilit cu traiul la Timișoara,  a donat clopotele pentru noua biserică a satului. Mai mulți foști directori și profesori, ale celor două școli, și-au adus contribuția la dezvoltarea și înflorirea spirituală a vetrei strămoșești.

Absolventul  școlii din Cupca, (azi liceu), Constantin Ungurean, este doctor în științe istorice, autor al câtorva cărți din istoria Bucovinei, stabilit cu traiul în Suceava, România. Fostul director și profesor al acestei școli, Grigore Timiș, descendent din familia Timișenilor, a fost și deputat în Parlamentul Ucrainei.

O pagină frumoasă au lăsat în urma lor folclorista locală Magdalina Morar, autoarea cărții „Viața trece, amintirile rămân”, (pregătită de tipar după trecerea ei în eternitate de subsemnata). Un bun cunoscător al tradițiilor populare, legate de anumite ritualuri, așa ca: nunta, cumătria, urăturile, colindele etc. a fost și fostul cantor Viorel Timiș, fiul lui Vasile Timiș, de care vorbeam mai sus. Un folclorist al satului a fost și Vasile Ungurean.  Soția sa, octogenara Felicia Ungurean, a pictat în tinerețe tablori pe sticlă. Câteva avem și în muzeul nostru.

Gospodina Margalina Alerguș brodează cămăși în stil național.  A brodat cămăși și pentru unii soliști de muzică populară. Tot cămăși brodează și o altă gospodină din sat, Vera Morar. O țesătoare iscusită este și Floarea Alerguș, un meșteșug mai rar întâlnit acum. Un bun tâmplar este și gospodarul Vasile Alerguș, face din lemn niște lucruri de valoare.

Despre sat, biserică, școală au mai publicate câteva cărți (autoare – subsemnata). Poezii și mici bucăți de proză au publicat și publică membri cenaclului literar „Lămâița” , atât în presa tipărită, cât și online.

Obiceiurile, datinile, tradițiile satului Cupca sunt păstrate și transmise din generație în generație. Ca de exemplu, cele legate de sărbătorile de iarnă. Nicăieri în Bucovina, nu s-a mai păstrat acest obicei. De Crăciun, de exemplu, se colindă tocmai trei zile la rând. În prima seară de ajun, colindă copiii, a doua și a treia, tinerii și maturii. Colindele sunt lungi, tărăgănate, cu specific local. La Sfintele Paști, s-a păstrat obiceiul „Toaca”, adică ciocnirea ouălor roșii și încondeiate. Îmbrăcați în haine naționale, cupcenii își urează „Hristos a Înviat”, unul altuia, ciocnind, urându-și un Paște fericit. Mai ales în marțea Paștelui, se adună multă lume în curtea bisericii.

Biserica veche este considerată monument de cult. Clopotnița veche, casa parohială, cât și mormântul unui mare înaintaș Ivan Cupcici, se află în vecinătate. Se presupune, deși este doar o versie, că denumirea satului ar proveni de la numele acestui boier.  Alături se înalță biserica cea mare, construită prin sârguința cupcenilor cu peste trei decenii în urmă. Despre cele două biserici din Cupca este publicată și o broșură. Avem câteva capeluțe de toată frumusețea, mici lăcașuri de cult, care sunt în toate satele din această parte a Bucovinei. Cea de lângă biserică este și locul unde sunt pomeniți cupcenii ce s-au jertfit și au suferit în vremurile de grea urgie: deportați, judecați, dezmoșteniți, duși pe meleaguri străine.

Cele două școli, azi licee, grădinița de copii, muzeul istorico-etnografic, aflat în incinta Liceului din Cupca, oficiul poștal, dispensarul, magazinele, restaurantul „Elegant”, depozitul cu materiale de construcții, casele mai vechi și mai noi, fântânile, gardurile, porțile, locurile de relaxare și odihnă, toate acestea întregesc aspectul acestui sat bucovinean.

Portul național, cântecele, dansurile, graiul cu dialect specific, credința, sărbătorile tradiționale, creștine și laice, natura fermecătoare dau satului un aspect deosebit.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară la Liceul din Cupca, autoare de cărți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Astăzi, principala noastră dorință este una singură pentru toți – un cer pașnic. Mulțumim apărătorilor noștri pentru posibilitatea de a trăi și de a munci pe pământul natal”.

În această zi,  în sala mică a Centrului de Cultură și Agrement a avut loc o întâlnire deosebită, plină de căldură, recunoștință și credință de neclintit. Protagonistele evenimentului au fost brodezele locale, care au creat chevronuri amulete pentru apărătorii noștri.

Primarul Maria Nikorici s-a adresat meșterelor cu cuvinte de profund respect, menționând că munca brodezelor este un front tăcut, dar extrem de puternic: „Fiecare cruciuliță de pe chevron este credința voastră în soldat, este dragostea voastră pentru pământul natal. Vă mulțumesc pentru faptul că mâinile voastre de aur creează protecție pentru apărătorii noștri”.

De asemenea, în această zi importantă pentru orașul Noua Suliță, la Liceul nr. 1 a fost dezvelită o placă memorială în cinstea lui Mircea Zvarici.  Aceasta este deja a șaptea placă comemorativă instalată la intrarea în liceu în cinstea absolvenților-eroi căzuți la datorie. Viața sa tânără a soldatului Mircea Zvarici (el avea 33 de ani)  s-a frânt în plină ascensiune, dar fapta sa de vitejie va rămâne scrisă pe veci în istoria comunității  și a întregului stat.

Din istorie se știe că la 8 iunie 1456, în uricul lui Sin de Hotin satul Nouă Suliţe, numit, ulterior, Nova Seliţa, şi-a căpătat denumirea de la numărul de pedestrași ridicați pentru oastea domnească, respectiv, 9 suliţe. O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin. În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

Două veacuri și jumătate Noua Suliță, care făcea parte din Țara Moldovei, s-a aflat sub stăpânirea turcească, iar în 1774, în rezultatul Războiului ruso-turc din 1768-1774, ea a devenit punct de frontieră și a fost împărțită în două: partea de apus a trecut la Austria, iar cea de est – la Rusia. Granița între cele două imperii trecea pe râulețul Rochitneanca, înveșnicit în stema de azi a orașului. În 1918 orașul Noua Suliță, care a primit acest statut încă în anii 40 ai secolului al XIX-lea, s-a pomenit, la intersecția a trei imperii. Localnicii afirmau: cântatul cocoșilor din suburbia Seliște se auzea în trei imperii. Această apropiere a și determinat istoria furtunoasă a ținutului din Valea Prutului în secolul al XX-lea, aflat sub câr­mu­irea a patru admi­nistrații.

În prezent, în rezultatul ultimei reforme administrative în Ucraina Independentă,  Noua Suliță este centrul Comunității Teritoriale cu aceiași denumire, care întrunește 13 localități.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.luberti.com

Noua Suliţă nu este Bucureşti, dar în zilele eminesciene florile la monumentul Poetului nu lipsesc. În orice zi a anului bustul poetului, situat la intrare în Parcul orășenesc, lângă cea mai importantă intersecție de străzi, se înscrie măreț în peisajul cotidian al Nouă Suliței.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Mic, primitor și foarte verde — Storojinețul din Bucovina surprinde nu prin monumente grandioase, ci prin atmosfera de liniște, arhitectura veche austriacă și unul dintre cele mai frumoase parcuri dendrologice din regiune. Este un oraș în care merită să te oprești măcar pentru o zi.

Storojineț este un oraș cu o istorie de peste jumătate de mileniu, situat pe malul stâng al râului Siret, la poalele Carpaților Bucovineni.

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1448, într-un hrisov al domnitorului moldovean Roman al II-lea. La acea vreme, Storojinețul servea drept punct de pază (strajă), fapt care, cel mai probabil, a dat și numele orașului. În secolul al XV-lea, orașul făcea parte din Principatul Moldovei și este menționat în documente din vremea lui Ștefan cel Mare. Ulterior, acesta s-a dezvoltat sub influența diverselor culturi și state, devenind în secolul al XIX-lea un important centru administrativ.

Un rol deosebit în dezvoltarea orașului l-au jucat familiile influente, în special familia Flondor, care deținea practic jumătate din Storojineț și dicta viața politică și socială a acestuia.

Orașul este adesea numit cel mai verde din Bucovina — aici, fiecărui locuitor îi revin peste 40 m² de spații verzi. Deși nu deține monumente medievale vechi, Storojinețul atrage prin îmbinarea armonioasă a naturii cu arhitectura de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Parcul Dendrologic din Storojineț este mândria principală a orașului. A fost înființat în anul 1912 de familia Orenstein, pe locul unei păduri naturale. Astăzi, este unul dintre cele mai pitorești parcuri din Bucovina și un monument al naturii de importanță națională.

Conacul Orenstein (Palatul Flondor) este situat chiar în incinta parcului dendrologic. Inițial, aici s-a aflat moșia familiei Flondor (1880), ulterior fiind reconstruit de noii proprietari — familia Orenstein.  Clădirea, cu turnulețul său și acoperișul din țiglă, arată ca un conac european clasic.

Clădirea primăriei, construit în anul 1905, este considerată simbolul orașului, Este una dintre cele mai frumoase primării din Bucovina, după cea din Cernăuți.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

Serghei HACMAN,

istoric, originar din s. Ostrița

Imagini de autor

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

De-a lungul secolelor, satul nostru a crescut și s-a dezvoltat datorită hărniciei, unității și dragostei oamenilor față de pământul natal. Astăzi, Dinăuți nu este doar o pagină de istorie, ci un sat viu, unit și muncitor, cu oameni buni și care cred și făuresc un viitor destoinic, pe măsura străduinței lor.

Doresc tuturor consătenilor  pace, sănătate, bunăstare și încredere în ziua de mâine. Fie ca în fiecare casă să domnească armonia și căldura sufletească, iar satul nostru drag să înflorească în continuare și să se mândrească cu oamenii săi. La mulți ani, Dinăuți!

Radu ȘTEFLIUC,

starostele satului Dinăuți, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

De fapt, această biserică a fost construită în anul 1908 în cinstea celei de-a 60-a aniversări a domniei împăratului Imperiului Austro-Ungar Franz Joseph I. Aici trebuia să aibă loc un eveniment grandios – era așteptată sosirea maiestății sale. Pentru acest moment solemn, au fost confecționate două tronuri în Biserica Sfântul Ilie – pentru împărat și soția sa (sau persoana de sex feminin care îl însoțea). Din păcate, vizita nu a avut loc niciodată, dar, din fericire, tronurile s-au păstrat până astăzi, afirmă etnograful  Oleksandr Șkuridin, citat de MB.

Foto O. Șkuridin

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Exact un astfel de peisaj arhitectonic vedem şi în satul Berestea, localitate din CT Noua Suliţă. În vara anului 1996 a fost sfinţită noua biserică, iar cea veche a rămas alături ca o mărturie a statorniciei în credinţa creştină. Cu timpul şi ea a fost reparată şi înnoită, doar trebuie păstrat altarul în faţa căruia s-au închinat, au fost botezaţi şi cununaţi localnicii în decursul a trei veacuri. Dacă satul are şase secole, deci jumătate din această cale istorică este legată  de biserica din lemn, unde întotdeauna a răsunat cuvântul adevărului.

Exact cu 290 de ani în urmă, în 1735, cu cheltuiala sătenilor, a fost ridicată biserica din lemn. Nu putea fi mai mare, fiindcă pe atunci, după cum atestă documentele, în Berestea erau 21 de case, în care locuiau un preot şi 20 de birnici. Lăcaşul de închinare avea hramul Adormirea Maicii Domnului. Acestei sărbători creştine i se mai spune  „Paştele verii”.

Prin a sa Adormire Sfânta Fecioară

Bob de veşnicie în suflet ne-a adus.

Eterna clipă în asfinţit de vară

Din frumuseţile firii mai presus.

Satul meu se-nchină la a ei icoană

Din Ghetsimani venit-a înger păzitor,

Care-i  pune încet, nevăzut pe rană

Cuvânt de început, rostit de Creator.

În Paştele verii satul reînvie

Cu fiinţa pâinii din rodul cel bogat.

Murmură întruna din adânc de glie

Cristalina apă ce ne-a botezat.

Cu pecetea vetrei tot pornim în lume,

Cu foşnet ne petrece ulmul secular.

Frunza-i oscilează cu al nostru nume,

De-l scutură Clio – o face în zadar.

E un univers menitul loc sub soare,

E un vis din Paradisul imaginar.

Stăpâna noastră de viaţă începătoare,

Însoţeşte-ne-o pân’ la ultimul hotar.

Vechea biserică din lemn, prin vocea bătrânilor satului, confirmă cu mândrie că ea nu a fost închisă în perioada de tristă amintire a ateismului, impus de autorităţile sovietice. Ce-i drept, liturghiile erau oficiate în ea mai rar, căci mai întotdeauna parohul bisericii slujea, de regulă, la două sate.  S-a terminat această practică în perioada construcţiei noii biserici – la începutul anilor 90, când duhovnic al satului a devenit tânărul slujitor al altarului – Dumitru Melniciuc, originar din satul Răchitna. În momentul de faţă paroh al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Berestea este Eugen Bodean, iar dascăl – Anatolie Cebotar.

În timpurile vechi, la Berestea, ca şi în alte sate, au existat la răscruci de drumuri troiţe. Din propria iniţiativă s-a apucat să renască această tradiţie seculară dascălul Anatolie Cebotar, care, printre altele,  este un meşter cu mâini de aur. El a ridicat troiţe la toate drumurile de intrare şi ieşire din sat. „Cuvântul Domnului să-l întâmpine pe cel ce se întoarce în satul natal şi să-l blagoslovească la drum cu noroc pe cel pornit în lume” – aşa explică dascălul şi meşterul Anatolie Cebotar  faptele sale întru afirmarea credinţei strămoşeşti.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe pagina de Facebook a Parcului Natural Național „Ceremuș», se menționează că denumirea Sarata are rădăcini românești. Ea a fost dată nu întâmplător  în cătunului Slatina se află două izvoare de apă minerală, de unde, încă din cele mai vechi timpuri, se extrăgea sare. Apa de aici are o compoziție unică: de tip bromo-clorhidric-sodic-calcic, mineralizată, cu proprietăți curative.

Printre comorile naturale ale Saratei se numără rezervația peisagistică de importanță națională „Ciiornzi Dil», situată de-a lungul drumului de la centrul satului până la cătunul Perkalab. Rezervația carstică-speleologică „Masivul carstic Molocino Bratskyi» adăpostește cea mai adâncă peșteră carstică verticală din regiunea Cernăuți, cu o adâncime de 37 de metri. De asemenea, monumentul natural complex „Bilyi Potik» este un zăcământ unic de calcar și un focar de floră rară, inclusă în Cartea Roșie.

În Sarata se află și o cascadă, cunoscută localnicilor sub denumirea de Sikalo. Aceasta este situată lângă cătunul Slatina. Apa de aici este uimitor de gustoasă și curativă.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com