Unul dintre ei a fost Gheorghe Timiș, deputat în parlamentul de la Viena pe vremea Austro-Ungariei. Un alt descendent din familia Timișenilor, cantorul Vasile Timiș a alcătuit primele pagini ale unei mini-monografii. Satul  Cupca are 2 monografii publicate: cea istorică, scrisă de regretatul docnor inginer, stabilit cu traiul la Brașov, neuitatul Petre Ciobanu, iar cea modernă, scrisă de fostul director al celor două școli din Cupca, regretatul Domețian Cucuruz, trecut în eternitate nu cu mult timp în urmă, ambele având titlul „Cupca, un sat din Bucovina”. Despre satul Cupca, au mai scris regretata Mariana Gurza, din Timișoara, a cărei mamă a fost originară din acest sat. Fostul avocat și ziarist Vasile Plăvan a publicat cartea „Boabe de lacrimi”, reeditată tot de regretata Mariana Gurza. Fiul satului, economistul Vasile Timiș, stabilit cu traiul la Timișoara,  a donat clopotele pentru noua biserică a satului. Mai mulți foști directori și profesori, ale celor două școli, și-au adus contribuția la dezvoltarea și înflorirea spirituală a vetrei strămoșești.

Absolventul  școlii din Cupca, (azi liceu), Constantin Ungurean, este doctor în științe istorice, autor al câtorva cărți din istoria Bucovinei, stabilit cu traiul în Suceava, România. Fostul director și profesor al acestei școli, Grigore Timiș, descendent din familia Timișenilor, a fost și deputat în Parlamentul Ucrainei.

O pagină frumoasă au lăsat în urma lor folclorista locală Magdalina Morar, autoarea cărții „Viața trece, amintirile rămân”, (pregătită de tipar după trecerea ei în eternitate de subsemnata). Un bun cunoscător al tradițiilor populare, legate de anumite ritualuri, așa ca: nunta, cumătria, urăturile, colindele etc. a fost și fostul cantor Viorel Timiș, fiul lui Vasile Timiș, de care vorbeam mai sus. Un folclorist al satului a fost și Vasile Ungurean.  Soția sa, octogenara Felicia Ungurean, a pictat în tinerețe tablori pe sticlă. Câteva avem și în muzeul nostru.

Gospodina Margalina Alerguș brodează cămăși în stil național.  A brodat cămăși și pentru unii soliști de muzică populară. Tot cămăși brodează și o altă gospodină din sat, Vera Morar. O țesătoare iscusită este și Floarea Alerguș, un meșteșug mai rar întâlnit acum. Un bun tâmplar este și gospodarul Vasile Alerguș, face din lemn niște lucruri de valoare.

Despre sat, biserică, școală au mai publicate câteva cărți (autoare – subsemnata). Poezii și mici bucăți de proză au publicat și publică membri cenaclului literar „Lămâița” , atât în presa tipărită, cât și online.

Obiceiurile, datinile, tradițiile satului Cupca sunt păstrate și transmise din generație în generație. Ca de exemplu, cele legate de sărbătorile de iarnă. Nicăieri în Bucovina, nu s-a mai păstrat acest obicei. De Crăciun, de exemplu, se colindă tocmai trei zile la rând. În prima seară de ajun, colindă copiii, a doua și a treia, tinerii și maturii. Colindele sunt lungi, tărăgănate, cu specific local. La Sfintele Paști, s-a păstrat obiceiul „Toaca”, adică ciocnirea ouălor roșii și încondeiate. Îmbrăcați în haine naționale, cupcenii își urează „Hristos a Înviat”, unul altuia, ciocnind, urându-și un Paște fericit. Mai ales în marțea Paștelui, se adună multă lume în curtea bisericii.

Biserica veche este considerată monument de cult. Clopotnița veche, casa parohială, cât și mormântul unui mare înaintaș Ivan Cupcici, se află în vecinătate. Se presupune, deși este doar o versie, că denumirea satului ar proveni de la numele acestui boier.  Alături se înalță biserica cea mare, construită prin sârguința cupcenilor cu peste trei decenii în urmă. Despre cele două biserici din Cupca este publicată și o broșură. Avem câteva capeluțe de toată frumusețea, mici lăcașuri de cult, care sunt în toate satele din această parte a Bucovinei. Cea de lângă biserică este și locul unde sunt pomeniți cupcenii ce s-au jertfit și au suferit în vremurile de grea urgie: deportați, judecați, dezmoșteniți, duși pe meleaguri străine.

Cele două școli, azi licee, grădinița de copii, muzeul istorico-etnografic, aflat în incinta Liceului din Cupca, oficiul poștal, dispensarul, magazinele, restaurantul „Elegant”, depozitul cu materiale de construcții, casele mai vechi și mai noi, fântânile, gardurile, porțile, locurile de relaxare și odihnă, toate acestea întregesc aspectul acestui sat bucovinean.

Portul național, cântecele, dansurile, graiul cu dialect specific, credința, sărbătorile tradiționale, creștine și laice, natura fermecătoare dau satului un aspect deosebit.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară la Liceul din Cupca, autoare de cărți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Astăzi, principala noastră dorință este una singură pentru toți – un cer pașnic. Mulțumim apărătorilor noștri pentru posibilitatea de a trăi și de a munci pe pământul natal”.

În această zi,  în sala mică a Centrului de Cultură și Agrement a avut loc o întâlnire deosebită, plină de căldură, recunoștință și credință de neclintit. Protagonistele evenimentului au fost brodezele locale, care au creat chevronuri amulete pentru apărătorii noștri.

Primarul Maria Nikorici s-a adresat meșterelor cu cuvinte de profund respect, menționând că munca brodezelor este un front tăcut, dar extrem de puternic: „Fiecare cruciuliță de pe chevron este credința voastră în soldat, este dragostea voastră pentru pământul natal. Vă mulțumesc pentru faptul că mâinile voastre de aur creează protecție pentru apărătorii noștri”.

De asemenea, în această zi importantă pentru orașul Noua Suliță, la Liceul nr. 1 a fost dezvelită o placă memorială în cinstea lui Mircea Zvarici.  Aceasta este deja a șaptea placă comemorativă instalată la intrarea în liceu în cinstea absolvenților-eroi căzuți la datorie. Viața sa tânără a soldatului Mircea Zvarici (el avea 33 de ani)  s-a frânt în plină ascensiune, dar fapta sa de vitejie va rămâne scrisă pe veci în istoria comunității  și a întregului stat.

Din istorie se știe că la 8 iunie 1456, în uricul lui Sin de Hotin satul Nouă Suliţe, numit, ulterior, Nova Seliţa, şi-a căpătat denumirea de la numărul de pedestrași ridicați pentru oastea domnească, respectiv, 9 suliţe. O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin. În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

Două veacuri și jumătate Noua Suliță, care făcea parte din Țara Moldovei, s-a aflat sub stăpânirea turcească, iar în 1774, în rezultatul Războiului ruso-turc din 1768-1774, ea a devenit punct de frontieră și a fost împărțită în două: partea de apus a trecut la Austria, iar cea de est – la Rusia. Granița între cele două imperii trecea pe râulețul Rochitneanca, înveșnicit în stema de azi a orașului. În 1918 orașul Noua Suliță, care a primit acest statut încă în anii 40 ai secolului al XIX-lea, s-a pomenit, la intersecția a trei imperii. Localnicii afirmau: cântatul cocoșilor din suburbia Seliște se auzea în trei imperii. Această apropiere a și determinat istoria furtunoasă a ținutului din Valea Prutului în secolul al XX-lea, aflat sub câr­mu­irea a patru admi­nistrații.

În prezent, în rezultatul ultimei reforme administrative în Ucraina Independentă,  Noua Suliță este centrul Comunității Teritoriale cu aceiași denumire, care întrunește 13 localități.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.luberti.com

Noua Suliţă nu este Bucureşti, dar în zilele eminesciene florile la monumentul Poetului nu lipsesc. În orice zi a anului bustul poetului, situat la intrare în Parcul orășenesc, lângă cea mai importantă intersecție de străzi, se înscrie măreț în peisajul cotidian al Nouă Suliței.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Mic, primitor și foarte verde — Storojinețul din Bucovina surprinde nu prin monumente grandioase, ci prin atmosfera de liniște, arhitectura veche austriacă și unul dintre cele mai frumoase parcuri dendrologice din regiune. Este un oraș în care merită să te oprești măcar pentru o zi.

Storojineț este un oraș cu o istorie de peste jumătate de mileniu, situat pe malul stâng al râului Siret, la poalele Carpaților Bucovineni.

Prima atestare documentară a localității datează din anul 1448, într-un hrisov al domnitorului moldovean Roman al II-lea. La acea vreme, Storojinețul servea drept punct de pază (strajă), fapt care, cel mai probabil, a dat și numele orașului. În secolul al XV-lea, orașul făcea parte din Principatul Moldovei și este menționat în documente din vremea lui Ștefan cel Mare. Ulterior, acesta s-a dezvoltat sub influența diverselor culturi și state, devenind în secolul al XIX-lea un important centru administrativ.

Un rol deosebit în dezvoltarea orașului l-au jucat familiile influente, în special familia Flondor, care deținea practic jumătate din Storojineț și dicta viața politică și socială a acestuia.

Orașul este adesea numit cel mai verde din Bucovina — aici, fiecărui locuitor îi revin peste 40 m² de spații verzi. Deși nu deține monumente medievale vechi, Storojinețul atrage prin îmbinarea armonioasă a naturii cu arhitectura de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

Parcul Dendrologic din Storojineț este mândria principală a orașului. A fost înființat în anul 1912 de familia Orenstein, pe locul unei păduri naturale. Astăzi, este unul dintre cele mai pitorești parcuri din Bucovina și un monument al naturii de importanță națională.

Conacul Orenstein (Palatul Flondor) este situat chiar în incinta parcului dendrologic. Inițial, aici s-a aflat moșia familiei Flondor (1880), ulterior fiind reconstruit de noii proprietari — familia Orenstein.  Clădirea, cu turnulețul său și acoperișul din țiglă, arată ca un conac european clasic.

Clădirea primăriei, construit în anul 1905, este considerată simbolul orașului, Este una dintre cele mai frumoase primării din Bucovina, după cea din Cernăuți.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

Serghei HACMAN,

istoric, originar din s. Ostrița

Imagini de autor

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

De-a lungul secolelor, satul nostru a crescut și s-a dezvoltat datorită hărniciei, unității și dragostei oamenilor față de pământul natal. Astăzi, Dinăuți nu este doar o pagină de istorie, ci un sat viu, unit și muncitor, cu oameni buni și care cred și făuresc un viitor destoinic, pe măsura străduinței lor.

Doresc tuturor consătenilor  pace, sănătate, bunăstare și încredere în ziua de mâine. Fie ca în fiecare casă să domnească armonia și căldura sufletească, iar satul nostru drag să înflorească în continuare și să se mândrească cu oamenii săi. La mulți ani, Dinăuți!

Radu ȘTEFLIUC,

starostele satului Dinăuți, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

De fapt, această biserică a fost construită în anul 1908 în cinstea celei de-a 60-a aniversări a domniei împăratului Imperiului Austro-Ungar Franz Joseph I. Aici trebuia să aibă loc un eveniment grandios – era așteptată sosirea maiestății sale. Pentru acest moment solemn, au fost confecționate două tronuri în Biserica Sfântul Ilie – pentru împărat și soția sa (sau persoana de sex feminin care îl însoțea). Din păcate, vizita nu a avut loc niciodată, dar, din fericire, tronurile s-au păstrat până astăzi, afirmă etnograful  Oleksandr Șkuridin, citat de MB.

Foto O. Șkuridin

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Exact un astfel de peisaj arhitectonic vedem şi în satul Berestea, localitate din CT Noua Suliţă. În vara anului 1996 a fost sfinţită noua biserică, iar cea veche a rămas alături ca o mărturie a statorniciei în credinţa creştină. Cu timpul şi ea a fost reparată şi înnoită, doar trebuie păstrat altarul în faţa căruia s-au închinat, au fost botezaţi şi cununaţi localnicii în decursul a trei veacuri. Dacă satul are şase secole, deci jumătate din această cale istorică este legată  de biserica din lemn, unde întotdeauna a răsunat cuvântul adevărului.

Exact cu 290 de ani în urmă, în 1735, cu cheltuiala sătenilor, a fost ridicată biserica din lemn. Nu putea fi mai mare, fiindcă pe atunci, după cum atestă documentele, în Berestea erau 21 de case, în care locuiau un preot şi 20 de birnici. Lăcaşul de închinare avea hramul Adormirea Maicii Domnului. Acestei sărbători creştine i se mai spune  „Paştele verii”.

Prin a sa Adormire Sfânta Fecioară

Bob de veşnicie în suflet ne-a adus.

Eterna clipă în asfinţit de vară

Din frumuseţile firii mai presus.

Satul meu se-nchină la a ei icoană

Din Ghetsimani venit-a înger păzitor,

Care-i  pune încet, nevăzut pe rană

Cuvânt de început, rostit de Creator.

În Paştele verii satul reînvie

Cu fiinţa pâinii din rodul cel bogat.

Murmură întruna din adânc de glie

Cristalina apă ce ne-a botezat.

Cu pecetea vetrei tot pornim în lume,

Cu foşnet ne petrece ulmul secular.

Frunza-i oscilează cu al nostru nume,

De-l scutură Clio – o face în zadar.

E un univers menitul loc sub soare,

E un vis din Paradisul imaginar.

Stăpâna noastră de viaţă începătoare,

Însoţeşte-ne-o pân’ la ultimul hotar.

Vechea biserică din lemn, prin vocea bătrânilor satului, confirmă cu mândrie că ea nu a fost închisă în perioada de tristă amintire a ateismului, impus de autorităţile sovietice. Ce-i drept, liturghiile erau oficiate în ea mai rar, căci mai întotdeauna parohul bisericii slujea, de regulă, la două sate.  S-a terminat această practică în perioada construcţiei noii biserici – la începutul anilor 90, când duhovnic al satului a devenit tânărul slujitor al altarului – Dumitru Melniciuc, originar din satul Răchitna. În momentul de faţă paroh al Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Berestea este Eugen Bodean, iar dascăl – Anatolie Cebotar.

În timpurile vechi, la Berestea, ca şi în alte sate, au existat la răscruci de drumuri troiţe. Din propria iniţiativă s-a apucat să renască această tradiţie seculară dascălul Anatolie Cebotar, care, printre altele,  este un meşter cu mâini de aur. El a ridicat troiţe la toate drumurile de intrare şi ieşire din sat. „Cuvântul Domnului să-l întâmpine pe cel ce se întoarce în satul natal şi să-l blagoslovească la drum cu noroc pe cel pornit în lume” – aşa explică dascălul şi meşterul Anatolie Cebotar  faptele sale întru afirmarea credinţei strămoşeşti.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe pagina de Facebook a Parcului Natural Național „Ceremuș», se menționează că denumirea Sarata are rădăcini românești. Ea a fost dată nu întâmplător  în cătunului Slatina se află două izvoare de apă minerală, de unde, încă din cele mai vechi timpuri, se extrăgea sare. Apa de aici are o compoziție unică: de tip bromo-clorhidric-sodic-calcic, mineralizată, cu proprietăți curative.

Printre comorile naturale ale Saratei se numără rezervația peisagistică de importanță națională „Ciiornzi Dil», situată de-a lungul drumului de la centrul satului până la cătunul Perkalab. Rezervația carstică-speleologică „Masivul carstic Molocino Bratskyi» adăpostește cea mai adâncă peșteră carstică verticală din regiunea Cernăuți, cu o adâncime de 37 de metri. De asemenea, monumentul natural complex „Bilyi Potik» este un zăcământ unic de calcar și un focar de floră rară, inclusă în Cartea Roșie.

În Sarata se află și o cascadă, cunoscută localnicilor sub denumirea de Sikalo. Aceasta este situată lângă cătunul Slatina. Apa de aici este uimitor de gustoasă și curativă.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Directoarea Muzeului etnografic din Pătrăuții de Jos, Natalia Balan, a exprimat sentimentele pe care le-au încercat consătenii ei:

–Ne bucurăm că am reușit să organizăm această mare sărbătoare a satului la un nivel atât de înalt. De fapt, suntem o organizație nonguvernamentală – „Muzeul etnografic al satului Pătrăuții de Jos”. De la stat nu am luat nici un ban. Ne-am folosit de un proiect realizat împreună cu Asociația Protecția Patrimoniului din București, condusă de Laurențiu Dragomir. Anume el a observat casa veche din lemn și a propus să fie folosită ca muzeu. Ea a aparținut gospodarilor Balașa și Constantin Popescu. După moartea acestora, casa a fost moștenită de gospodarii Floarea și Vasile Vasca, fiul ei, care s-au învoit s-o doneze pentru muzeu. Vă spun sincer că mi-a fost greu să organizez toate lucrările, dar am avut susținere din partea consătenilor  și, în primul rând, de la părinții mei – Elena și Ilie Clioț. Am adunat circa 400 de exponate, iar primul exponat a fost dăruit de gospodarul Teodor Garaga.

Odăile din tradiționala casă țărănească bucovineană au fost amenajate ca în trecut și arată așa cum era ea cu 100-120 de ani în urmă. Aici nici un obiect nu este de prisos sau străin, mobilierul și obiectele casnice corespund epocii, totul este autentic. Am găsit loc și pentru biblioteca de 630 de cărți, dăruite muzeului de regretatul nostru consătean, Ilie Popescu, doctor în filologie.

Toți cei care au contribuit la crearea muzeului au fost menționați cu diplome. Timpul ploios a făcut unele corectări în programul nostru. Am planificat o horă mare în curtea muzeului, dar am fost nevoiți să ne ducem la Căminul cultural, unde cele trei grupe ale Ansamblului „Mugurel” au susținut un concert. Iar gospodinele satului au gătit pentru oaspeți bucate tradiționale din localitatea noastră.

După această sărbătoare vor urma zile obișnuite de muncă. Ne gândim să amenajăm și curtea muzeului, cu speranța că ne vor vizita turiștii, a conchis doamna Natalia Balan.

Deschiderea Muzeului etnografic  al satului Pătrăuții de Jos a fost un eveniment pe cât de așteptat, pe atât de neobișnuit, consideră directorul Liceului din Oprișeni și directorul Muzeului de arheologie și istorie „Maximilian Hacman” din această localitate, Nicolae Bodnariuc:

–Ca muzeograf, am rămas încântat de acest eveniment. În satele regiunii sunt muzee interesante, dar acesta de la Pătrăuții de Jos se deosebește. El a fost bine gândit și realizat. Muzeul se află într-o casă țărănească de la începutul secolului XX, care a fost adusă și reconstruită pe un loc nou, comod pentru vizitatori. 90 la sută din exponatele muzeului sunt autentice. Odăile sunt amenajate așa cum era atmosfera într-o casă de pe vremuri. În „casa mare” sunt expuse broderii, covoare, costume populare. Aici este zestrea fetei.  Obiectele de uz casnic își au locul lor. Mobila este veche, de epocă. Deci, muzeul a fost amenajat după normele unui muzeu etnografic. Este istoria unei case țărănești.

Directorul Liceului din Iordănești și a muzeului satului, aflat în incinta acestei instituții de învățământ, Vasile Ioneț, consideră că Muzeul etnografic din Pătrăuții de Jos este un muzeu cu adevărat românesc:

–Pot să demonstrez aceasta din mai multe puncte de vedere. În primul rând, muzeul se află într-o casă românească tradițională. Ea are mai mult de o sută de ani și confirmă că dăinuirea neamului nostru în acest ținut este multiseculară. Mai este de lucru la acest muzeu, localnicii au planuri frumoase în această privință. Omul vine la muzeu ca să cunoască istoria poporului său. Este un lucru minunat pentru generațiile următoare. Or, cine nu-și cunoaște istoria, nu are viitor.

Exponatele muzeului au fost alese cu gust. În această casă-muzeu a fost refăcut și cuptorul. Au fost expuse obiectele și hainele de care țăranul se folosea zilnic. Pentru comparație voi spune că la muzeul din Iordănești sunt mai multe exponate, dar la Pătrăuții de Jos totul a fost bine calculat. Este un muzeu pur etnografic. De aceea pătrăucenii se gândesc să mai deschidă un muzeu – de istorie a satului. Le dorim succese în această privință.

(V.K.)

Foto Vasile RAUȚ

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin. În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

În 12 martie 1617,  Radul Vodă restituia lui Ghenghe logofăt şi ginerelui lui, Constantin Roşca vistiernic, printre alte moşii, „şi Şiscăuţi pe Prut, care astăzi se cheamă Novoseliţa”. Aflat în proprietatea mănăstirii Putna, până în 9 martie 1664, dar ca parte „de sat Novoseliţa ce s-au chemat mai demult Urvicoleasa”, satul Novoseliţa este vândut lui Stratulat Brahă şi jupânesei lui, Aniţa. În 15 noiembrie 1753, jumătate din satul şi moşia Novoselniţa era moştenită, de la Lupul Stroescul, de Ioan Stroescul.

Două veacuri și jumătate Noua Suliță, care făcea parte din Țara Moldovei, s-a aflat sub stăpânirea turcească, iar în 1774, în rezultatul Războiului ruso-turc din 1768-1774, ea a devenit punct de frontieră și a fost împărțită în două: partea de apus a trecut la Austria, iar cea de est – la Rusia. Granița între cele două imperii trecea pe râulețul Rochitneanca, înveșnicit în stema de azi a orașului. În 1918 orașul Noua Suliță, care a primit acest statut încă în anii 40 ai secolului al XIX-lea, s-a pomenit, la intersecția a trei imperii. Localnicii afirmau: cântatul cocoșilor din suburbia Seliște se auzea în trei imperii. Această apropiere a și determinat istoria furtunoasă a ținutului din Valea Prutului în secolul al XX-lea, aflat sub câr­mu­irea a patru admi­nistrații.

În prezent, în rezultatul ultimei reforme administrative în Ucraina Independentă,  Noua Suliță este centrul Comunității Teritoriale cu aceiași denumire, care întrunește 13 localități. În mesajul său de felicitare cu ocazia Zilei orașului Noua Suliță, primarul Maria Nicorici a menționat: „Astăzi, pentru a patra oară în mijlocul unui război teribil, sărbătorim Ziua orașului nostru natal. Inimile fiecăruia dintre noi sunt pline de sentimente speciale — durere pentru pierderile noastre, mândrie pentru reziliența noastră, credință în Victoria noastră și dragoste nemărginită pentru Noua Sulița noastră. Într-o zi atât de importantă pentru locuitorii din Noua Suliță, doresc bunăstare, armonie, dragoste și prosperitate fiecărei familii. Și, cel mai important, ne doresc tuturor putere de spirit, credință într-un viitor mai bun și în Victoria noastră”.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com