În zilele noastre Seleatinul este un sat de munte liniștit, situat de-a lungul râului Suceava, fiind una dintre cele mai vechi așezări din Bucovina huțulă. A fost menționat pentru prima dată la 15 martie 1490, într-un hrisov al domnitorului moldovean Ștefan cel Mare: „în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, de o fiinţă şi nedespărţiţi, Ştefan cel Mare întărea mănăstirii Putna o mulţime de biserici, precum „şi braniştea din jurul mănăstirii: Suceava cu toate izvoarele ei, începând hotarul acelei branişti de la obârşia Laurei, pe obcină până la Falcău, şi pe Falcău în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexa, la Şipot, de acolo, pe obcină, până la obârşia Sadăului şi, pe obcină, până la obârşia Ruscăi şi la obârşia Seleatinei, iar de acolo, la Suceava, la Ţipot, de acolo la Pogonişte, apoi la casa lui Benea” şi aşa mai departe. Şi, desigur, „nimeni să nu îndrăznească, fără voia egumenului, să pescuiască în acea branişte, să pască vite şi să nu facă nici alt lucru”. În uricul acesta nu este menţionată nici o aşezare în cuprinsul braniştei mănăstireşti, ci doar nişte toponime.

Aflat pe malul stâng al râului Suceava, mai jos de Şipote, acolo de unde izvorăşte râul Putila, Seletin (Seleatin), fostă branişte a mănăstirii Putna, a fost colonizat cu huţani după 20 mai 1762, când egumenul Vartolomei arenda munţii unor „ruşi din Putila”.  În 1774, satul avea 22 familii huţăneşti, iar în 1784, 63 familii.

Biserica Naşterii Sfintei Marii din Seletin, construită în 1831, avea, în 1843, în Seletin şi în Plosca, 1.251 enoriaşi, paroh fiind Mihail Procopovici. În 1876, biserica deservea 1.638 de enoriaşi din satele şi cătunele Seletin, Plosca, Ulma, Krasnidil, Nessipitul şi Christie, paroh fiind Georgie Hnidei. Din 1864, funcţiona la Seletin o şcoală cu 4 clase.

1888: Devine sediu al unui district judecătoresc independent (judecătorie de ocol), având în subordine comunitățile Seletin, Șipot și Straja.

În 1890, Seletinul era un veritabil orăşel, în care evreii, ca şi românii, reprezentau un sfert din populaţia de 3.715 locuitori. Primar era Iuliu Cicane, paroh – Ilarion Gramatovici, iar învăţător – Andrei Ostaşec.

La începutul secolului XX, Seletin era un târg înfloritor, adesea comparat cu un mic oraș european. Aici funcționau peste 20 de filiale ale unor bănci europene, peste 20 de restaurante și hanuri, ateliere meșteșugărești și fabrici de cherestea.

În 1913 a fost construită o linie de cale ferată (inaugurată de constructorul K. Tauber) care lega Seletinul de rețeaua feroviară austro-ungară. Legendele locale spun că, prin legături succesive, localnicii puteau cumpăra bilete direct către Viena sau Paris. Linia a fost închisă definitiv în 1939.

Populația a crescut semnificativ (ajungând la un moment dat la câteva mii de locuitori). Pe lângă huțuli și români, s-a stabilit o importantă comunitate evreiască (aproximativ 40% din populație la nivelul anului 1910), dar și germani sau polonezi.

Între 1918 și 1940, Seletinul a făcut parte din Regatul României, fiind integrat în județul Rădăuți. Deși a rămas un punct de frontieră și un centru de exploatare a lemnului, importanța sa comercială a început să scadă treptat pe măsură ce vechile rute comerciale către Imperiul Austro-Ungar au fost modificate. La recensământul din 1930, localitatea înregistra o scădere a populației evreiești și o reconfigurare economică.

În 1940–1941 localitatea este anexată de Uniunea Sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov.

După reintrarea trupelor germano-române în vara anului 1941, populația evreiască din Seletin a fost persecutată, iar în toamna aceluiași an, supraviețuitorii au fost deportați în Transnistria. Sinagogile și casele lor au fost ulterior distruse.

În 1944, localitatea Putila vecină a fost aproape complet distrusă în timpul luptelor. Din acest motiv, imediat după război, structurile administrative ale raionului sovietic Putila au fost mutate temporar la Seleatin, până în 1947.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” (1630/1831) din Seleatin  este considerată una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Carpații Bucovinei. Potrivit tradiției locale, edificiul a fost ridicat integral fără niciun cui de fier. Biserica Greco-Catolică „Sfântul Vladimir”  din localitate a fost construit în 1848 și un alt monument de arhitectură religioasă din perioada austriacă.

Seleatin deține titlul oficial de cel mai „furtunos” loc din Ucraina. Aici se înregistrează o medie de 45 de zile cu furtuni și descărcări electrice pe an. Tot aici a fost înregistrată cea mai lungă furtună din istoria Ucrainei, care a durat 37 de ore (între 10 și 12 iunie 1948).

Astăzi, Seleatin este reședința CT Seleatin, păstrând farmecul unui sat montan izolat, dar cu un trecut istoric de importanță regională.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

–Domnule Antonie Moisei, ați manifestat interes față de cercetările în domeniul istoriei și etnografiei, fiind încă elev la Școala medie din Tărăsăuți. Pe atunci tatăl Dumneavoastră, Arcadie Moisei, era profesor de istorie și autorul unor lucrări despre  istoria satului natal, precum și despre istoria învățământului în fostul raion Noua Suliță. Ați urmat Facultatea de Istorie a Universității Naționale „Iuri Fedkovyci” din Cernăuți, aspirantura, ați devenit doctor în științe istorice (la vârsta de 23 de ani), iar la vârsta de 29 de ani ați susținut teza de doctor habilitat cu tema obiceiurilor și tradițiilor sărbătorilor calendaristice la populația est-romană din Bucovina. Erați cel mai tânăr doctor habilitat din Ucraina. Ați adunat material din circa 300 de localități din întregul areal bucovinean. În prezent sunteți autorul a circa 350 de lucrări științifice, inclusiv 14 monografii editate în Ucraina și România, redactor-șef al 1l unei reviste internaționale, și lucrați la o nouă monografie importantă pentru istoria orașului Cernăuți. Despre ce este vorba?

–Sunt preocupat de istoria suburbiei Roșa a Cernăuțiului, populată în mare parte de români. În perioada administrării austriece a Bucovinei și în cea interbelică aici exista și o comunitate de germani. Cercetările sunt efectuate în cadrul unui proiect european – Proiectul interdisciplinar „RESTORY” al Programului Comisiei Europene „Orizont-Europa”. El a fost propus la finele anului 2023, în anul 2024 a fost aprobat și urmează să fie realizat pe parcursul a trei ani. La finele anului curent sau la începutul anului 2027 trebuie să-mi apară monografia în două limbi – ucraineană și engleză – despre istoria suburbiei Roșa.  În momentul de față ea este gata în proporție de 95 la sută. La Programul „Orizont-Europa” participă 20 de parteneri, adică oameni de știință, din 15 țări. Cercetările noastre sunt consacrate reconstrucției memoriei culturale și identității sociale ale comunităților locale pe calea analizei surselor textuale și orale. Din acest punct de vedere vechea suburbie Roșa a Cernăuțiului prezintă o valoare științifică și Comisia Europeană mi-a dat undă verde.

Am înregistrat amintirile locuitorilor locali, am adunat fotografii și documente de familie, am fixat toponimele vechi. Apoi am comparat aceste materiale cu documente de arhivă și hărți. Am studiat o mulțime de materiale din Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți. Am examinat circa 150 de dosare de arhivă despre Roșa. Am lucrat în muzeul Gimnaziului nr. 10  – vestita școală românească de la Roșa considerată una dintre cele mai vechi din Cernăuți. Am descoperit amplasarea unei vechi biserici de lemn și consider aceasta drept o noutate științifică.

–Apropo, în noiembrie 2026 va fi marcat jubileul de 210 ani al școlii românești de la Roșa, actualmente Gimnaziul nr.10. Când în 2016 a fost sărbătorit bicentenarul școlii, absolventul ei, istoricul Teofil Rendiuc, împreună cu fosta directoare Domnica Svejinsca, au scris o carte despre istoria acestei instituții de învățământ, pe care, sunt sigur, că ați ținut-o în mână. În ea este și un capitol despre istoria suburbiei. În afară de aceasta, regretatul scriitor și istoric Dumitru Covalciuc în ultimii ani ai vieții sale a lucrat la o monografie a suburbiei Roșa, care, din păcate, a rămas în manuscris. Prin urmare, monografia Dumneavoastră, care va generaliza cercetările efectuate pe parcursul a trei ani, va trezi un mare interes atât în mediul științific, cât și în cel al cititorilor de rând.

– Împreună cu echipa ne-am concentrat pe cercetarea toponimicului „Roșa”, deoarece acesta a fost un mister o lungă perioadă de timp. Nici măcar bătrânii nu știau de unde provine. Cele mai răspândite versiuni populare legau Roșa de cuvântul ucrainean „roșcia” ce înseamnă „crâng” sau de cuvântul românesc „roșu”. Existau, de asemenea, legende despre Poiana Roșie, o bătălie sângeroasă și vânătorul Roșa.

În literatura științifică toponimicul era explicat prin cuvântul „rozsoha” în sensul de ramificație sau răscruce. Însă toate aceste versiuni nu au fost confirmate documentar. Diaconul Bisericii de la Roșa și-a amintit că auzise de la bătrâni despre râulețul Roșișa, amintit în sursele scrise de la începutul secolului al XX-lea.  Potrivit amintirilor lor, râulețul ajungea pe alocuri la unu-doi metri lățime în timpul ploilor și aproape că seca în perioadele de secetă. Am început să caut mai departe informații și am găsit surse care au confirmat acest lucru. Este vorba despre trei cărți vechi din secolul XIX – începutul secolului XX și documente ale Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți din anii 1942–1944.

Într-una din cărți am descoperit numele râului „Roșișa”. Am obținut o dovadă scrisă a formei istorice a hidronimului, apropiată de denumirile vechi ale localității în sine. Noile materiale au demonstrat că inițial numele l-a purtat râul Roșișa, care își avea începutul printre porțiunile defrișate ale Pădurii Țețina. De la acesta a primit denumirea localitatea formată de-a lungul cursului apei.

Cea mai veche formă cunoscută, Ruschiza, este atestată într-un hrisov moldovenesc din 1760. În recensământul Cnezatului Moldovei din 1772–1773 întâlnim Roșoșa. În documentele de la sfârșitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea au fost descoperite, de asemenea, formele Roșușa, Roșișa, Roschusch. În perioada austriacă, vechiul nume s-a scurtat la Rosch, de la care a apărut Roșa modernă.

Am întocmit o hartă-schemă a izvoarelor și albiei râulețului Roșișa. Pe aceasta au fost marcate două izvoare principale în apropierea Muntelui Țețina: unul – lângă străzile Ivankivska și Kramatorska, al doilea – lângă Kramatorska, dinspre Vașkivska. După unirea acestor pârâiașe, albia curgea în direcția străzilor Kronștadtska și Timiriazev, intersecta Vijnyțka și se îndrepta spre Clocucica, în care se vărsa în apropierea zonei străzii Kyselivska.

Harta ajută la vizualizarea legăturii râulețului cu relieful local, străzile și crângurile vechi. Astfel de cercetări nu au mai fost efectuate de nimeni până acum, așa că nimeni nu știa despre acest lucru. Așadar, este evident că versiunea noastră privind originea numelui Roșa, care este legată de râulețul Roșișa, nu este o simplă ipoteză, ci o confirmare documentară a unui fapt. Suntem foarte bucuroși de acest rezultat și dorim ca cernăuțenii să cunoască istoria Roșei.

– Ce ne permite să legăm denumirea anume de defrișarea pădurii?

– Pe hărțile cadastrale și silvice din secolul al XIX-lea apar mai multe toponime care indică terenuri curățate de pădure: Arsura – loc ars, Sekatura – pădure tăiată și transformată în teren agricol, Tiribiz – teren curățat prin defrișare și scoaterea rădăcinilor, iar Poiana / Pojeni – poiană, poieni. Majoritatea acestor locuri se aflau lângă izvoarele pârâului Roșișa sau de-a lungul cursului său. Ele reflectă principalele metode de curățare a pădurii Țețina – arderea, tăierea și defrișarea – și susțin sensul inițial al toponimului: „loc curățat sau defrișat, unde înainte era pădure”.

–Cea de a doua descoperire, pe care ați făcut-o în timpul expedițiilor, se referă la o veche biserică de lemn, care a existat în suburbia Roșa…

–În această privință călăuze ne-au fost atât documentele de arhivă, cât și lucrările științifice și relatările orale ale unor localnici. Locul bisericii de lemn, despre care este vorba, se afla la o margine a Roșei. Ea a fost ridicată în anii 1767-1768. În perioada moldavă bisericile erau construite pe mijloacele modeste ale comunităților locale și aveau o formă arhitectonică simplă. Această biserică de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a fost descrisă amănunțit de istoricul și clericul Dimitrie Dan  în anii 20 ai secolului trecut. De la biserica de lemn s-a păstrat fundamentul și parțial pereții.  Ni le-au arătat localnicii. Am în vedere și stâlpii de la poarta bisericii, baza din beton pe care a fost ridicată o cruce din lemn. Acolo se sfințea apa de Bobotează. Am ținut în mână și documentele din 15 septembrie 1894 privind începutul construcției noii biserici din piatră în suburbia Roșa cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, sighillia (certificatul) din  22 octombrie 1900 privind sfințirea acestei biserici.

–Dispuneți de un material științific și istoric foarte bogat despre suburbia Roșa, precum și despre străvechea cetate Țețina, despre unele artefacte găsite în timpul expedițiilor. La ele ne vom referi în cadrul unui alt interviu. Vă dorim să finalizați cu succes proiectul european și să editați monografia despre care ați relatat.

–Vă mulțumesc pentru interesul manifestat față de istoria vetrelor noastre strămoșești.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Evenimentul s-a desfășurat într-o atmosferă caldă și prietenoasă. Au răsunat cântece și au fost executate dansuri, care le-au oferit tuturor celor prezenți impresii de neuitat și o dispoziție minunată.

Conducerea comunității le-a mulțumit din suflet tuturor celor care s-au alăturat organizării și desfășurării evenimentului, precum și  celor de la rețeaua de magazine market „Dobre” și întregului său colectiv, precum și organizației de caritate „Betl”, se menționează în postarea CT Vancicăuți pe contul său de Facebook.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Despre râul „de culoarea apusului de soare” se vorbește într-o postare a Direcției Bazinului de Resurse de Apă ale râurilor Prut și Siret, scrie molbuk.ua. Cerlena izvorăște de pe versanții sudici ai Podișului Hotinului, în apropiere de satul Nădăbăuți, la o altitudine de peste 319 metri deasupra nivelului mării. De acolo, își croiește drum prin raioanele Nistru și Cernăuți, descriind o curbă lină în formă de S — mai întâi spre sud-est, apoi aproape direct spre sud, iar în cursul inferior virează din nou spre est și se varsă în Prut, lângă localitatea Novo-Ivankivți (Făgădău).

Numele râului este unul dintre cele mai vechi din regiune. În limba ucraineană veche, cuvântul „cerlenyi” însemna roșu, purpuriu. Cel mai probabil, râul a primit acest nume datorită malurilor sale roșiatice și a apei tulburi de după ploi, care căpăta o nuanță caldă, argiloasă.

Hidronimul este atestat din secolul al XV-lea — ceea ce înseamnă că Cerlena are o istorie scrisă mai veche decât majoritatea satelor învecinate. Iar satul Cerlina, situat pe malurile sale, și-a primit numele de la râu, și nu invers.

Lungimea râului este de 39,5 km, iar suprafața bazinului de recepție este de 345 km². Râul este puternic regularizat, iar acest lucru îi influențează semnificativ caracterul. Din cauza gradului ridicat de arat al bazinului — terenuri agricole, pășuni, livezi — Cerlena reacționează foarte rapid la averse și, la fel de repede, seacă în perioadele de caniculă. Tocmai astfel de râuri suferă cel mai mult din cauza activității economice și sunt cel mai puțin protejate, deoarece rămân în afara atenției științei și a interesului public. Cu toate acestea, importanța lor este incontestabilă: ele alimentează râurile mari, susțin apele subterane, modelează peisajul și merită mai mult decât o simplă linie într-un ghid topografic.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În ajunul hramului bisericii, în satul Dimca a avut loc un eveniment solemn dedicat împlinirii a 580 de ani de la prima atestare documentară a satului. Sărbătoarea a adunat pe teritoriul Casei-muzeu „Olga Kobyleanska” localnici, oaspeți și colective artistice. Programul a inclus cântece populare ucrainene și românești, o scenetă teatralizată și spectacole ale copiilor, reflectând împletirea culturală multiseculară a tradițiilor din acest ținut.

Secretarul Consiliului de Orășel Hliboca, Olena Badiuk, a mulțumit, în numele consiliului, locuitorilor din Dimca pentru păstrarea cu grijă a istoriei,  tradițiilor autentice și a moștenirii culturale a satului. Ea a subliniat că tocmai datorită oamenilor care își prețuiesc satul și susțin inițiativele bune, Dimca rămâne un loc cu tradiții puternice și o atmosferă deosebită.

O parte specială a întâlnirii a fost înmânarea diplomelor  de mulțumire din partea Consiliului local. Apărătorii Ucrainei — Anatolie Fosea, Alexandru  Bruder și Vitalie Patraș — au primit distincții pentru curaj, devotament față de Ucraina și apărarea independenței acesteia. Pentru poziția civică activă și contribuția la păstrarea moștenirii culturale a satului, au fost premiați Dumitru Socol și Natalia Melnic. A fost apreciată și munca conștiincioasă și devotamentul față de comunitate i-a fost înmânată starostelui satului, Anjela Ioneac.

Organizatorii evenimentului au mulțumit tuturor celor care s-au implicat în pregătirea sărbătorii, în special angajaților Casei-muzeu „Olga Kobyleanska” și participanților la programul artistic.

Notă istorică: Numit, iniţial, Tisteneţu, satul Trestiana (Dimca de astăzi) este atestat în 6 iunie 1446, când Ştefan Vodă dăruia mănăstirii Neamţ biserica de la Trestiana şi de la Tereblecea (dar şi în hotarnica Mihucenilor, din aceeaşi dată), a doua menţiune documentară făcându-se în 8 decembrie 1454, când se stabilesc scutirile sătenilor din cele două sate, în favoarea călugărilor de la Neamţ.

În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici.  O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Trestiana (sau Dimca), comună rurală, districtul Siret, aşezată între comunele Hliboca şi Mihuceni, pe pârâul Hotovăţ, afluent al Sire­tului. Suprafaţa: 7,51 kmp; populaţia: 785 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară comunică cu comunele învecinate sus menţionate, precum şi cu drumul princip. Siret-Cernăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă; ţine de biserica parohială din Mihuceni. Această comună este menţionată într-un hrisov al lui Bogdan Vodă, cu data de 2 Februarie 1508. Probabil că, mai târziu, a fost distrusă, căci, la 1776, era numai moşie, cu citeva case, în posesia mănăstirii Barnovschi. În această localitate, s-au găsit unelte de piatră din epoca neolitică. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 603 hectare pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 9 hectare 50 ari grădini, 26 hectare imaşuri, 34 hectare păduri” (Date din „Povestea așezărilor bucovinene”).

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Cu acest prilej, în biblioteca sătească a avut loc o oră de informaţie pentru tinerii cititori despre legenda, obiceiurile, locurile istorice a satului natal,. Ei au vizionat diferite fragmente din istoria localităţii, am privit poze la care puteam face comparații cum s-a schimbat sătucul nostru şi oamenii lui.

Timpul trece şi toate rămân o istorie, chiar şi activitatea de astăzi…

În bibliotecă este amenajată o expoziție cu diferite date istorice despre Culiceni, unde astăzi tânăra generație a aflat multe lucruri interesante pe care o să le memorizeze pentru a transmite la alte generaţii.

În satul meu natal îmi sunt părinții,

Buneii, ce cu drag m-au învățat

Povești și poezii, dar și colinde

Ce la Crăciun eu pe la case am cântat.

Aici am mulți prieteni și știu multe jocuri,

Aici e casa ce m-așteaptă orișicând.

Știu că în lume sunt și mai frumoase locuri,

Dar satul meu e unul pe pământ! – citim în postarea bibliotecarei Tatiana Andrus.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Berestea încă nu-și are o monografie solidă, nu dispune de un muzeu al satului, datele istorice principale fiind selectate în unele lucrări aparte. În anul 2008, Cristina Palamari, fiind încă studentă la filologie la Universitatea din Cernăuți, a scos de sub tipar cartea „În satu-n care m-am născut”, cu o notiță istorică despre Berestea. Ceva mai târziu, slăvitul fiu al satului, Mircea Moldovan, care locuiește în Soroca, a scris o carte autobiografică – „Drumul vieții”. El, fiind inginer constructor de drumuri, a construit mai multe autostrăzi în Moldova, a ctitorit și o biserică în ținutul Sorocii, n-a uitat drumul spre satul natal. Mircea Moldovan a îmbinat reușit cercetarea arborelui genealogic al neamului său cu istoria Berestei, citând unele documente din arhive. Intenționează să se ocupe mai profund de istoria Berestei Radu Cociurca, starostele satului, și fiul său, Alexandru, ambii istorici de profesie.

Această vatră românească din Țara de Sus a Moldovei, atestată cu un an înainte de urcarea pe tron a legendarului voievod Ștefan cel Mare are o denumire slavă. Berestea provine de la ulm („berest” în limba slavă) – copac foarte răspândit prin aceste locuri.

În documentele unui recensământ de la finele secolului al XVIII-lea satul Berestea este prezentat cu o sută și ceva de locuitori, cele mai răspândite nume de familie fiind Tomuleț, Codreanu, Moldovan, Steț, Bocancea. Se știe că în 1735 a fost construită biserica din lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Aici, de-a lungul veacurilor și până la mijlocul anilor 90 ai secolului al XX-lea, când a fost ridicat noul locaș de închinare, erau botezați fiii și fiicele satului, tinerii se cununau, erau oficiate și alte ritualuri creștinești. În iarna anului 1838, preotul din Berestea a fost invitat la Cristinești, satul vecin, pentru a-l boteza pe viitorul scriitor enciclopedist român, Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Învățământul din Berestea datează din anul 1882. Copiii învățau pe la casele gospodarilor, fiindcă lipsea o clădire specială. În perioada interbelică, în anul 1938, a început construcția școlii cu două săli de clasă. Ea a fost dată în exploatare în 1940. Abia în 1971 a fost deschisă noua școală cu două etaje. Mai târziu, în centrul satului a fost ridicată și clădirea cu două etaje a grădiniței de copii și începută construcția unei noi case de cultură. Dar au sosit timpuri grele, a fost desființată gospodăria agricolă colectivă și lucrările pe șantier s-au oprit. Peste câțiva ani, când s-a spulberat orice speranță că ele vor fi reluate, au apărut din nou constructorii, dar pentru a demola pereții.

În schimb, constructorii particulari au și acum de lucru.  Gospodarii din sat, dar mai ales tinerii, muncind peste hotare, nu-și pierd speranța că vor reveni la locurile natale. De aceea apar noi și frumoase case pe vatra satului. Din cauza migrațiilor brațelor de muncă a scăzut numărul elevilor la școala din Berestea. Pentru a salva situația învățământului, Gimnaziul din Berestea a devenit filială a Liceului din satul vecin Dinăuți.

Să credem că este o soluție temporară și vremurile se vor schimba spre bine, odată cu instaurarea păcii. Berestea iarăși își va aduna fiii și fiicele la cea mai mare sărbătoare a satului – hramul bisericii Adormirea Maicii Domnului. Acest praznic creștin mai este numit și „Paștele verii”.

Prin a sa Adormire Sfânta Fecioară

Bob de veșnicie în suflet ne-a adus.

Eternă clipă în asfințit de vară

Din frumusețile de fire mai presus.

Satul meu se-nchină la a ei icoană,

Din Ghetsimani venit-a înger păzitor,

Care-i pune încet, nevăzut pe rană

Cuvânt de început, rostit de Creator.

În Paștele verii satul reînvie

Cu ființa pâinii din rodul cel bogat.

Murmură întruna din adânc de glie

Cristalina apă care ne-a botezat.

Cu pecetea vetrei toți pornim în lume,

Cu foșnet ne petrece ulmul secular,

Frunza-i oscilează cu al nostru nume

De-l scutură Clio – o face în zadar.

E un univers menitul loc sub soare,

E un vis din Paradisul imaginar.

Stăpâna noastră de viață începătoare,

Însoțește-ne-o pân’ la ultimul hotar.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com  

Cu această ocazie aducem un omagiu înaintașilor noștri, celor care au contribuit la dezvoltarea satului și au păstrat vie identitatea acestei comunități. În același timp, privim cu încredere spre viitor, dorindu-ne ca Berestea să rămână un loc al unității, prosperității și al respectului pentru moștenirea primită.

Cu această frumoasă ocazie, transmit cele mai sincere felicitări tuturor locuitorilor, fiilor satului aflați acasă sau departe de meleagurile natale, precum și tuturor celor care poartă în suflet dragostea pentru Berestea.

Radu COCIURCA,

starostele satului Berestea, CT Noua Suliță

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Unul dintre ei a fost Gheorghe Timiș, deputat în parlamentul de la Viena pe vremea Austro-Ungariei. Un alt descendent din familia Timișenilor, cantorul Vasile Timiș a alcătuit primele pagini ale unei mini-monografii. Satul  Cupca are 2 monografii publicate: cea istorică, scrisă de regretatul docnor inginer, stabilit cu traiul la Brașov, neuitatul Petre Ciobanu, iar cea modernă, scrisă de fostul director al celor două școli din Cupca, regretatul Domețian Cucuruz, trecut în eternitate nu cu mult timp în urmă, ambele având titlul „Cupca, un sat din Bucovina”. Despre satul Cupca, au mai scris regretata Mariana Gurza, din Timișoara, a cărei mamă a fost originară din acest sat. Fostul avocat și ziarist Vasile Plăvan a publicat cartea „Boabe de lacrimi”, reeditată tot de regretata Mariana Gurza. Fiul satului, economistul Vasile Timiș, stabilit cu traiul la Timișoara,  a donat clopotele pentru noua biserică a satului. Mai mulți foști directori și profesori, ale celor două școli, și-au adus contribuția la dezvoltarea și înflorirea spirituală a vetrei strămoșești.

Absolventul  școlii din Cupca, (azi liceu), Constantin Ungurean, este doctor în științe istorice, autor al câtorva cărți din istoria Bucovinei, stabilit cu traiul în Suceava, România. Fostul director și profesor al acestei școli, Grigore Timiș, descendent din familia Timișenilor, a fost și deputat în Parlamentul Ucrainei.

O pagină frumoasă au lăsat în urma lor folclorista locală Magdalina Morar, autoarea cărții „Viața trece, amintirile rămân”, (pregătită de tipar după trecerea ei în eternitate de subsemnata). Un bun cunoscător al tradițiilor populare, legate de anumite ritualuri, așa ca: nunta, cumătria, urăturile, colindele etc. a fost și fostul cantor Viorel Timiș, fiul lui Vasile Timiș, de care vorbeam mai sus. Un folclorist al satului a fost și Vasile Ungurean.  Soția sa, octogenara Felicia Ungurean, a pictat în tinerețe tablori pe sticlă. Câteva avem și în muzeul nostru.

Gospodina Margalina Alerguș brodează cămăși în stil național.  A brodat cămăși și pentru unii soliști de muzică populară. Tot cămăși brodează și o altă gospodină din sat, Vera Morar. O țesătoare iscusită este și Floarea Alerguș, un meșteșug mai rar întâlnit acum. Un bun tâmplar este și gospodarul Vasile Alerguș, face din lemn niște lucruri de valoare.

Despre sat, biserică, școală au mai publicate câteva cărți (autoare – subsemnata). Poezii și mici bucăți de proză au publicat și publică membri cenaclului literar „Lămâița” , atât în presa tipărită, cât și online.

Obiceiurile, datinile, tradițiile satului Cupca sunt păstrate și transmise din generație în generație. Ca de exemplu, cele legate de sărbătorile de iarnă. Nicăieri în Bucovina, nu s-a mai păstrat acest obicei. De Crăciun, de exemplu, se colindă tocmai trei zile la rând. În prima seară de ajun, colindă copiii, a doua și a treia, tinerii și maturii. Colindele sunt lungi, tărăgănate, cu specific local. La Sfintele Paști, s-a păstrat obiceiul „Toaca”, adică ciocnirea ouălor roșii și încondeiate. Îmbrăcați în haine naționale, cupcenii își urează „Hristos a Înviat”, unul altuia, ciocnind, urându-și un Paște fericit. Mai ales în marțea Paștelui, se adună multă lume în curtea bisericii.

Biserica veche este considerată monument de cult. Clopotnița veche, casa parohială, cât și mormântul unui mare înaintaș Ivan Cupcici, se află în vecinătate. Se presupune, deși este doar o versie, că denumirea satului ar proveni de la numele acestui boier.  Alături se înalță biserica cea mare, construită prin sârguința cupcenilor cu peste trei decenii în urmă. Despre cele două biserici din Cupca este publicată și o broșură. Avem câteva capeluțe de toată frumusețea, mici lăcașuri de cult, care sunt în toate satele din această parte a Bucovinei. Cea de lângă biserică este și locul unde sunt pomeniți cupcenii ce s-au jertfit și au suferit în vremurile de grea urgie: deportați, judecați, dezmoșteniți, duși pe meleaguri străine.

Cele două școli, azi licee, grădinița de copii, muzeul istorico-etnografic, aflat în incinta Liceului din Cupca, oficiul poștal, dispensarul, magazinele, restaurantul „Elegant”, depozitul cu materiale de construcții, casele mai vechi și mai noi, fântânile, gardurile, porțile, locurile de relaxare și odihnă, toate acestea întregesc aspectul acestui sat bucovinean.

Portul național, cântecele, dansurile, graiul cu dialect specific, credința, sărbătorile tradiționale, creștine și laice, natura fermecătoare dau satului un aspect deosebit.

Eleonora SCHIPOR,

profesoară la Liceul din Cupca, autoare de cărți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Astăzi, principala noastră dorință este una singură pentru toți – un cer pașnic. Mulțumim apărătorilor noștri pentru posibilitatea de a trăi și de a munci pe pământul natal”.

În această zi,  în sala mică a Centrului de Cultură și Agrement a avut loc o întâlnire deosebită, plină de căldură, recunoștință și credință de neclintit. Protagonistele evenimentului au fost brodezele locale, care au creat chevronuri amulete pentru apărătorii noștri.

Primarul Maria Nikorici s-a adresat meșterelor cu cuvinte de profund respect, menționând că munca brodezelor este un front tăcut, dar extrem de puternic: „Fiecare cruciuliță de pe chevron este credința voastră în soldat, este dragostea voastră pentru pământul natal. Vă mulțumesc pentru faptul că mâinile voastre de aur creează protecție pentru apărătorii noștri”.

De asemenea, în această zi importantă pentru orașul Noua Suliță, la Liceul nr. 1 a fost dezvelită o placă memorială în cinstea lui Mircea Zvarici.  Aceasta este deja a șaptea placă comemorativă instalată la intrarea în liceu în cinstea absolvenților-eroi căzuți la datorie. Viața sa tânără a soldatului Mircea Zvarici (el avea 33 de ani)  s-a frânt în plină ascensiune, dar fapta sa de vitejie va rămâne scrisă pe veci în istoria comunității  și a întregului stat.

Din istorie se știe că la 8 iunie 1456, în uricul lui Sin de Hotin satul Nouă Suliţe, numit, ulterior, Nova Seliţa, şi-a căpătat denumirea de la numărul de pedestrași ridicați pentru oastea domnească, respectiv, 9 suliţe. O altă parte a satului, numită Urvicoleasa, este menţionată pentru prima dată în 12 august 1461, când Crasnăş şi Jurj Necorescu îşi dispută cu Husin şi cu jupâneasa lui, Măruşca, fata lui Ion Munteanu, satele Urvicoleasa, Stroinţi şi Molniţa, pentru care Ion Munteanu avea uric de la Alexandru cel Bun, deci rămâneau în proprietatea lui Husin. În 2 februarie 1503, Ştefan cel Mare întăreşte satele Stroinţi şi Urvicoleasa mănăstirii Putna.

Două veacuri și jumătate Noua Suliță, care făcea parte din Țara Moldovei, s-a aflat sub stăpânirea turcească, iar în 1774, în rezultatul Războiului ruso-turc din 1768-1774, ea a devenit punct de frontieră și a fost împărțită în două: partea de apus a trecut la Austria, iar cea de est – la Rusia. Granița între cele două imperii trecea pe râulețul Rochitneanca, înveșnicit în stema de azi a orașului. În 1918 orașul Noua Suliță, care a primit acest statut încă în anii 40 ai secolului al XIX-lea, s-a pomenit, la intersecția a trei imperii. Localnicii afirmau: cântatul cocoșilor din suburbia Seliște se auzea în trei imperii. Această apropiere a și determinat istoria furtunoasă a ținutului din Valea Prutului în secolul al XX-lea, aflat sub câr­mu­irea a patru admi­nistrații.

În prezent, în rezultatul ultimei reforme administrative în Ucraina Independentă,  Noua Suliță este centrul Comunității Teritoriale cu aceiași denumire, care întrunește 13 localități.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.luberti.com

Noua Suliţă nu este Bucureşti, dar în zilele eminesciene florile la monumentul Poetului nu lipsesc. În orice zi a anului bustul poetului, situat la intrare în Parcul orășenesc, lângă cea mai importantă intersecție de străzi, se înscrie măreț în peisajul cotidian al Nouă Suliței.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com