Datorită cercetărilor întreprinse de către membrii Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți s-a descoperit faptul că  pe data de 14 mai 1941, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice și Consiliul Comisarilor Poporului al URSS au adoptat Hotărârea nr. 1299-526 SS ,,Despre deportarea elementului social străin din Republicile Baltice, Ucraina Apuseană, Bielorusia Apuseană și Moldova”. Această acțiune criminală a regimului totalitar avea menirea să se desfășoare în perioada 14 — 20 iunie 1941. În istoriografie ea este botezată cu denumirea ,,Deportarea din iunie”.

Conform hotărârii în cauză, s-a planificat numărul persoanelor care trebuiau deportate din indicatele republici unionale. Astfel, din Estonia vor apuca drumul spre locurile îndepărtate ale imperiului bolșevic 9.600 de victime ale terorii roșii, din Letonia – 15.500 de ,,dușmani ai poporului”, din Lituania – 17.600 de osândiți, din Bielorusia – 22.300 de ,,elemente care prezintă un pericol social”, din Ucraina – 41.000 de suflete nevinovate, din Moldova – 29.800 de martiri. În listele pentru deportare erau incluși foștii membri ai partidelor contrarevoluționare și ai organizațiilor naționaliste, foștii jandarmi, gardieni publici, foștii lucrători ai organelor de poliție și ai penitenciarelor, foștii moșieri, negustori, fabricanți și foștii funcționari ai fostelor administrații burgheze din Letonia, Lituania și Estonia, foștii ofițeri din Armata Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și foștii albgardiști.  Totodată, s-a primit decizia că aceste persoane, în drum spre locurile de exilare, vor fi arestate și condamnate, primind de la 5 până la 8 ani de detenție, fiind întemnițate în lagărele staliniste de muncă corecțională. Averile lor erau supuse confiscării. Hotărârea adoptată prevedea faptul că după ispășirea pedepselor, foștii deținuți politici trebuiau să apuce calea deportărilor. Ei nu aveau dreptul să revină la locurile lor de baștină.

Blestemata hotărâre sovietică conținea faptul că vor fi supuse deportării pe un termen de 20 de ani, cu confiscarea averii, rudele persoanelor incluse în categoriile enumerate mai sus. În numărul exilaților au intrat și oamenii veniți din Germania în calitate de refugiați, precum și nemții, care au depus cereri de plecare în țara lor natală, însă n-au părăsit imperiul socialist și în privința cărora erau materiale compromițătoare referitoare la activitatea lor antisovietică sau la existența relațiilor cu reprezentanții serviciilor externe de spionaj. Deportații porneau în vagoane pentru vite pe drumul suferințelor spre Siberia și Kazahstan.

Pe data de 18 iunie 1941, Ivan Grușețki, primul secretar al comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, că ,,operațiunea de deportare a elementelor contrarevoluționare” din ținut a fost planificată pentru noaptea de ,,11 spre 12 iunie” 1941. Reieșind din faptul că Instituția feroviară din Cernăuți n-a reușit să pună la dispoziția conducerii regiunii numărul necesar de vagoane pentru ,,deportarea elementului antisovietic”, această ,,operațiune s-a desfășurat în noaptea de 12 spre 13 iunie”. Totodată, raportorul sublinia că planul deportării prevedea ,,ridicarea  a 2.333 de familii, cu un număr de 8.009 oameni”. Din cauza schimbării termenului fixat al deportării, ,,unele elemente contrarevoluționare au reușit să afle despre viitoarea operațiune și au dispărut”. Astfel, ,,au fost ridicate 2.279 de familii, numărând 7.720 de membri”. În informația adresată Kievului se menționa că la operațiunea de deportare, împreună cu reprezentanții Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, au participat 3.000 de comuniști și comsomoliști. Pentru transportarea familiilor, ridicate în noaptea plină de groază și durere, au fost mobilizate 269 de camioane și 2.803 căruțe. Raportorul sublinia faptul că din regiune eșaloanele cu deportați au pornit în zilele de 14-15 iunie 1941.

Conform documentelor descoperite reiese că ,,Deportarea din iunie” a cuprins toate teritoriile încadrate în componența URSS în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. De organizarea deportării s-a ocupat conducerea stalinistă a Uniunii Sovietice, iar executorii  acestei crime oribile din istoria fostului imperiu socialist au devenit Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS și Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS ,,era instituția care răspundea de desfășurarea operațiunii de deportare, printre responsabilitățile sale fiind identificarea ,,dușmanilor de clasă”, întocmirea dosarelor pe capi de familie, în care trebuiau introduși și membrii familiilor cu pricina, pregătirea operațiunii, acțiunile de conspirație, astfel ca persoanele din liste  să nu poată evita deportarea”. Reprezentanții acestui comisariat sovietic efectuau arestarea ,,elementelor contrarevoluționare”, ,,precum și însoțirea până la gara stabilită din timp” a persoanelor supuse deportării. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS ,,avea în sarcină pregătirea vagoanelor pentru transportarea celor deportați până la locurile de destinație, asigurarea acestora cu toate cele necesare conform instrucțiunilor, dar și paza lor în așezările speciale”.

Conform informațiilor descoperite, în timpul ,,Deportării din iunie” 1941, din actuala regiune Cernăuți a pornit trenul morții, ducând în neagra străinătate martirii de diferite naționalități, zăvorâți în cele 340 de vagoane pentru vite ale ,,eliberatorilor”. În această acțiune de amploare se afla încadrată ,,marea dragoste” a statului sovietic față de băștinașii meleagurilor mioritice.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 14 iulie 1883, la Roman s-a născut Alexandru Zirra, compozitor român și director al Conservatorului din Cernăuți în perioada interbelică, numit oficial Institutul de Muzică și Teatru.  Alexandru Zirra s-a remarcat de-a lungul activității sale muzicale ca pedagog și compozitor. La optsprezece ani își începe studiile la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Iași, unde s-a bucurat de sprijinul unor profesori eminenți precum Sofia Teodoreanu (teorie), Enrico Mezzetti (canto) și Gavriil Muzicescu (armonie). Despre Gavriil Muzicescu, numele căruia în prezent îl poartă Conservatorul din Chișinău, Alexandru Zirra spunea: „Modesta mea situație de azi mi-e datorită lui, iar dragostea de muzica noastră românească mi-a fost inoculată de dânsul”. La recomandările profesorului Enrico Mezzetti, tânărul ieșean este acceptat la Conservatorul „Giuseppe Verdi” din Milano, unde studiază cu Carlo Gatti între 1905-1907 și 1909-1911, eliberându-i-se diploma cu calificativul „Magister in compositione”. Foarte importantă pentru formarea sa a fost experiența de pianist corepetitor la vestitul Teatro alla Scala din Milano.

În perioada 1922 — 1924 Alexandru Zirra a deținut funcția de director al Conservatorului din Iași, aducând îmbunătățiri majore în funcționarea instituției. Unul dintre discipolii săi, Dumitru Bughici, va scrie despre el: „Toată istoria conservatorului ieșean este legată de personalitatea lui Zirra. Îmi revin adeseori în minte clipele petrecute în clasa de armonie. Știința lui Zirra este imensă. Arta lui pedagogică este neîntrecută. Cu toată severitatea ce o impunea la prima vedere, înconjura cu enormă dragoste pe fiecare elev”.

La finele anului 1924, la Cernăuți a fost deschis Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, fapt care a spulberat mitul că administraţia românească nu contribuie la dezvoltarea culturii. Pentru localul Conservatorului a fost aleasă o clădire privată şi dată în folosinţa Ministerului Cultelor şi Artelor al României de atunci. În prezent ea găzduieşte Colegiul de arte „Isidor Vorobchievici”. Primul director al Conservatorului din Cernăuţi a fost compozitorul Alexandru Zirra, adus de la Iaşi. În scurta sa istorie Conservatorul din Cernăuţi a instruit circa 300 de specialişti în domeniul artei muzicale şi celei dramatice. Printre aceştia a fost cunoscutul pianist şi compozitor Roman Vlad. Acest muzician, român de origine, a trăit şi a activat în Italia, s-a stins din viaţă la vârstă înaintată, cu câţiva ani în urmă. El a fost descoperit pentru Cernăuţi de regretatul pianist, Iosif Elgiser, deţinător al medaliei de aur UNESCO.

În perioada 1935 – 1940 Conservatorul a avut un al statut – de Institut de Muzică și Teatru, directorul căruia a rămas compozitorul și pedagogul Alexandru Zirra. În 1940 Alexandru Zirra s-a mutat la București, fiind numit director al Operei Române. În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române. Alexandru Zirra s-a stins din viață la Sibiu, la 23 martie 1946.

Alexandru Zirra a compus un mare număr de lucrări muzicale, manifestându-se în toate genurile. Este autorul operelor „Alexandru Lăpușneanu” (1930), după nuvela lui C. Negruzzi, „Furtuna” (1941), după cronica lui Grigore Ureche, „Ion Potcoavă” (1943), după romanul „Neamul Șoimăreștilor” de Mihail Sadoveanu, de asemenea şi poemelor simfonice „Cetatea Neamțului”, „Hanul Ancuței”, lucrării muzicale „Capra cu trei iezi”, după Ion Creangă, poemului simfonic „Tândală și Păcală”. Alexandru Zirra s-a inspirat, de asemenea, şi din creaţia literară, creând operele muzicale „Călin”, după Mihai Eminescu şi „O făclie de Paști”, după nuvela lui I.L. Caragiale. Alexandru Zirra a fost și un folclorist reprezentativ al epocii sale, străbătând zone din Moldova și din Bucovina și întocmind colecții de melodii populare pe cilindri de fonograf.

La 14 iulie 1967,  la București s-a stins din viaţă  Tudor Arghezi (Ion N. Theodorescu), poet, prozator și gazetar român. Tudor Arghezi (1880-1967)  a fost înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, astăzi muzeu. Pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Tudor Arghezi, cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, este unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice românești. Poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica, unde, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. Sub direcţia sa apare ziarul „Bilete de papagal” (1928), unde publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943).

Fiind în detenție, odată cu instaurarea regimului comunist iese din lagăr (1944). Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul „Gottfried von Herder”, iar Academia de Ştiinţe Sârbă îl alege membru al secţiei de literatură. Tudor Arghezi a fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Poetul s-a remarcat în literatură prin relatarea universului mărunt, în care lumea viețuitoarelor fără grai a căpătat un contur unitar ca la nimeni altul. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om.

La 14 iulie 1933, în localitatea Ceamașir, Ismail, s-a născut Pavel Boțu, poet și publicist român basarabean originar din Bugeac, care a îndeplinit funcțiile de președinte (1965–1971) și prim-secretar al comitetului de conducere (1971–1987) al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Pe când era student la școala pedagogică din Akerman (azi, Belgorod-Dnestrovski) a participat la cercul dramatic, cânta la pian și acordeon, a editat gazeta școlii. În anul 1952 a absolvit Școala Pedagogică cu eminență. A fost pedagog de limba și literatura română, fiind admis la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea de istorie și Filologie. După absolvirea institutului, a scris și publicat primele versuri. A scris volume de poezii și proză: Zodiac, Casă în Bugeac, Ruguri, Scrieri alese etc. S-a stins din viață la 7 februarie 1987, la Chișinău.

La 14 iulie 1995  a decedat Oles Honcear, vestit scriitor şi activist public ucrainean, academician şi Erou al Ucrainei. Oles Honcear (1918-1995) este autorul romanelor de referinţă ale literaturii ucrainene din secolul al XX-lea – „Stegarii”, „Omul şi arma”, „Tronca”, „Steaua vieţii tale”, „Catedrala”. A fost participant la cel de-al Doilea Război Mondial, a luptat pe teritoriul României. Oles Honcear a fost printre creatorii Mişcării Naţionale din Ucraina – „Ruh”. Mai multe creaţii ale sale au fost traduse în limba română de scriitorii cernăuţeni Mircea Lutic şi Grigore Crigan.

Evenimente istorice din ziua de 14 iulie:

1456:  La 14 iulie al acestui an, a avut loc lupta navală de la Slankamen (pe Dunăre). Flota căpitanului general al Ungariei, Ioan de Hunedoara (tatăl regelui Matei Corvin), înfrânge flota turcă și reușește să trimită ajutoare, constând în trupe, arme și alimente, celor asediați la Belgrad.

1789:  În Franța are loc Căderea Bastiliei, un eveniment de primă importanță nu numai pentru soarta Franței, ci și a Europei, cu efecte în întreaga lume. Evenimentul a marcat începutul Revoluției Franceze, cu consecințe nu numai în plan politic și social, ci și în plan cultural, religios, educațional.

1933: În Germania, toate partidele politice, cu excepția celui nazist, au fost scoase în afara legii.

1965: Mariner 4 zboară în apropiere de Marte și face, pentru prima dată în istorie, fotografii de aproape ale unei alte planete.

1978: La Dnipropetrovsk, de pe linia de asamblare a Uzinei de Construcții de Mașini din Sud („Pivdenmaș”), a ieșit tractorul cu numărul un milion.

1989: De pe linia de asamblare a uzinei de automobile „Komunar” — principala întreprindere a asociației de producție „AvtoZAZ” — a ieșit automobilul cu numărul trei milioane de la începutul producției (un model „Tavria”).

2015: Oamenii de știință de la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva au anunțat descoperirea unei noi particule subatomice numită pentaquark. Existența acestui tip de particulă a fost prezisă din 1964 de fizicienii Murray Gell Mann și George Zweig.

2015: Sonda spațială New Horizons, lansată de NASA în 2006, a trecut în cel mai apropiat punct de planeta pitică Pluto. După o călătorie de 5 miliarde de kilometri, New Horizons a trecut la doar 12.430 km de Pluto, la ora 11,49 GMT. „Întâlnirea” este considerată de specialiști principalul eveniment spațial al anului 2015.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

La 13 iulie 1886 (sau 1888) s-a născut Maria Ventura, actriță română de renume european. A jucat în limbile franceză și română. Cunoscută în România și sub numele de Mărioara Ventura, iar în Franța ca Marie Ventura. A studiat la Conservatorul din Paris cu Eugène Silvain și Paul Mounet. A jucat împreună cu Sarah Bernhardt și cu Eduard de Max, care au avut o mare influență asupra sa. După 1919 a jucat la Comedia Franceză. Personalitate de excepție a teatrului sfârșitului de secol XIX, a devenit societară a Comediei Franceze, unde a triumfat în roluri clasice sau în piese moderne. A interpretat rolurile eroinelor lui Racine, Molière, Cehov, Shaw, Pirandello, Lenormand, Mauriac etc. Între 1929–1936 a dat anual spectacole la București și în țară, cu ansamblul teatrului Maria Ventura pe care îl conducea. A jucat în piese de Alexandru Kirițescu, Mircea Ștefănescu etc., dând un mare imbold dramaturgiei românești. Artistă de mare sensibilitate, cu un simț ascuțit al tragicului, dotată cu o voce impresionantă și folosind o gestică elegantă, Ventura s-a înscris în șirul marilor actori români de reputație europeană. A fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză, anume Ifigenia de Racine în 1938. A jucat în mai multe filme. A decedat la 3 decembrie 1954, la Paris.

La 13 iulie (25 iulie) 1888, în localitatea Pătrăuți, Suceava, s-a născut Alexandru Leca Morariu, filolog, lingvist, istoric şi critic literar, etnolog și folclorist, scriitor, publicist, profesor universitar din Bucovina. A studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți (1908–1912). În anul 1921 a obținut titlul de Doctor în Filologie la Cluj, cu teza Morfologia verbului predicativ român, sub îndrumarea lui Sextil Pușcariu. După absolvire, a fost profesor suplinitor de Limba latină și română la Gura Humorului, apoi mobilizat în primul război mondial. A profesor la catedra de Literatură modernă și Folclor a Universității din Cernăuți, decan al Facultății de Litere și Filosofie (1936–1938), apoi prorector al Universităţii, președinte al Societății Armonia și director al Teatrului Național din Cernăuți (1933–1935). Mare susţinător al culturii româneşti din Bucovina, a desfășurat o activitate culturală extrem de diversă la Cernăuți: fondator al Institutului de Literatură, Filologie şi Etnografie-Folclor, fondator și director al revistelor Făt-Frumos, Buletinul Mihai Eminescu, Fond și Formă; secretar de redacție la Junimea literară și colaborator permanent la Glasul Bucovinei; a cules și publicat povești, poezii și cimilituri populare, a militat pentru constituirea folcloristicii ca disciplină autonomă și a ținut zeci de conferințe despre folclor, Mihai Eminescu, Ion Creangă, familia Porumbescu etc. De asemenea, a urmat cursuri de violoncel la nou-înființatul Conservator de muzică din Cernăuți. După ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS (iunie 1940), catedra de Literatură modernă și Folclor a Facultății din Cernăuți a fost mutată în Râmnicu Vâlcea, profesorul Alexandru Leca Morariu, însoțit de soția sa Octavia Lupu Morariu stabilindu-se aici. În anii ’50–’60 s-au întreținut, el predând violoncelul la Școala de muzică și arte plastice, soția dând lecții de pian. Ei au organizat și condus prima orchestră semi-simfonică din oraș. A publicat volumele: De la noi (culegere de povești populare), Iraclie și Ciprian Porumbescu, Viața: din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului, Eminescu. Note pentru o monografie, Pe urmele lui Creangă și drumuri oltene, Ion Creangă. Studii și note critice. A decedat la 15 decembrie 1963, la Râmnicu Vâlcea.

La 13 iulie 1929, la Viena s-a stins din viață compozitorul bucovinean, Eusebie Mandicevschi, cunoscut în Occident cu numele de Eusebius Mandyczewski. Muzicologul român, dirijorul de cor și compozitorul cu renume, Eusebie Mandicevschi, s-a născut în satul Băhrinești din Bucovina, la 18 august 1857, într-o veche familie de preoți ortodocși români și ruteni. A fost fiul lui Vasile Mandicevschi și al Vioricăi, născută Popovici.  Și-a început studiile muzicale în orașul Cernăuți, avându-l ca profesor pe Isidor Vorobchievici, apoi le-a urmat la Universitatea din Viena unde, pe lângă istoria muzicii și estetica muzicală, și-a perfecționat stilul componistic. În capitala Imperiului Austriac s-a afirmat ca  dirijor al mai multor coruri, precum și al Orchestrei din Viena.

Eusebie Mandicevschi a fost un foarte bun pedagog în domeniul muzicii,  a predat la Academia de Muzică din  Viena. Datorită calităților sale și în semn de prețuire pentru studiile muzicologice, el a devenit în 1897 Doctor honoris causa  al Universității din Leipzig.

Din punct de vedere al stilului componistic, Eusebie Mandicevschi a fost influențat de creația clasică și romantică deopotrivă. Majoritatea creațiilor sale corale au fost scrise pe versuri populare sau pe versuri ale poeților români, inclusiv pe cele ale lui Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, precum și a poeților ucraineni Taras Șevcenko și Iuri Fedkovyci, a poetului german Heinrich Heine.  Madrigalele compuse de el au o individualizare pregnantă a vocilor, o inventivitate melodică.

Eusebie Mandicevschi este cunoscut și ca autor de muzică de teatru. Se cere menționat vodevilul „Junețe și bătrânețe” și opereta pentru copii „Un bal mascat în noaptea Sfântului Nicolae”. Printre creațiile sale se numără muzica vocal-simfonică, de notorietate fiind cantatele dedicate soliștilor, corului și orchestrei.

În domeniul muzicii corale a semnat 12 liturghii, muzica vocală aducând în prim plan cântece populare românești culese de Alexandru Voevidca, armonizate pentru voce și pian, compuse în diferite tonalități și pentru diverse formații corale, dovedind cunoaștere profundă a motetului și madrigalului italian, dar și a utilizării tehnicii polifoniei.

S-a afirmat și ca editor al operelor compozitorilor Franz Schubert, Joseph Haydn, Johannes Brahms, J.S. Bach, Ludwig van Beethoven. Astfel, sunt demne de reținut expozițiile documentare Brahms (anii 1899, 1920, 1922), Beethoven (anul 1920), Schubert (anul 1922).  Marele compozitor Eusebie Mandicevschi  a fost îndrumător pentru mai mulți muzicieni români, în deosebi pentru Ciprian Porumbescu, Marțian Negrea, Gheorghe Mandicevschi. Personalitate a muzicii românești și universale, cel mai reprezentativ membru al familiei Mandicevschi, Eusebie Mandicevschi a fost numit de presa vremii sale „enciclopedie muzicală vie”. Se are în vedere faptul că, pe lângă activitatea sa de dirijor și compozitor, Eusebie Mandicevski a scris multe lucrări biografice și articole despre teoria muzicii, precum și cercetări despre lucrările compozitorilor clasici.

Compozitori renumiți, precum Piotr Ceaikovski, Anton Rubinstein, Franz Liszt, l-au apreciat pe Eusebie Mandicevschi, compozitor ce a contribuit la dezvoltarea artei muzicale din epoca sa, fiind punct de reper pentru generațiile viitoare de muzicieni români.

Eusebie Mandicevschi a decedat la 13 august 1929 în localitatea Sulz, lângă Viena. A fost înmormântat în Cimitirul Central din Viena. În zilele noastre, familia de intelectuali din Băhrinești Acatrini – tatăl Mihail și fiul Vladimir – au contribuit la înveșnicirea memoriei ilustrei familii Mandicevschi, reprezentantul cel mai eminent al ei fiind compozitorul și pedagogul Eusebie Mandicevschi.

La 13 iulie 1969, în satul  Hădărăuți, raionul Ocnița,  s-a născut Oleg Serebrian, politolog, eseist,  diplomat şi politician din R. Moldova. Între 2005 și 2010 a fost deputat în Parlamentul Republicii Moldova, în 2005 – 2006 fiind membru al Biroului Permanent al Parlamentului. Din iulie 2010 până în iulie 2015 a fost Ambasadorul Republicii Moldova în Franța și delegat permanent al Republicii Moldova la UNESCO. La 7 decembrie 2010 Oleg Serebrian a fost ales, pentru un mandat de doi ani, Președinte al Congresului Uniunii Latine. La 13 noiembrie 2015 a fost numit prin decret prezidențial Ambasador al Republicii Moldova în Germania. Între anii 2001 și 2008 a fost președintele Partidului Social-Liberal. La 10 februarie 2008, în urma fuziunii Partidului Social-Liberal cu Partidul Democrat din Moldova, a fost ales prim-vicepreședinte al PDM, funcție din care a demisionat în iunie 2010, după numirea sa ca Ambasador al Republicii Moldova în Franța.

Oleg Serebrian este un militant federalist european, membru al Uniunii Federaliștilor Europeni. În 1997 a fondat Institutul de studii europene din Moldova, prima organizație neguvernamentală moldovenească specializată în probleme de integrare europeană. Din 1997 este membru al Consiliului Centrului Internațional de Formare Europeană, iar între 1999 și 2010 a fost președintele secției moldovenești a Mișcării Europene. Din 2013 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

La 13 iulie 2000 istoricului american de origine română, Radu Florescu, i s–a acordat titlul Honoris Causa al Academiei Române. Radu Florescu (n. 23 octombrie 1925 – d. 18 mai 2014) a fost un istoric și profesor universitar de origine română. Este autorul a numeroase articole academice și cărți referitoare la România și istoria României. Radu Florescu a obținut diplomele de licență și master de la Christ Church, Universitatea Oxford în Marea Britanie, înainte de a se muta în Statele Unite ale Americii, unde și-a completat studiile prin obținerea unui doctorat la Universitatea Indiana. A deținut poziția de profesor emerit de istorie la Boston College. Radu Florescu a fost, de asemenea, directorul Centrului de Studii Est Europene al regiunii de nord-est a Statelor Unite ale Americii, cunoscută sub numele de Noua Anglie (New England). În anul 1996 a fost numit consul onorific pentru regiunea New England de către Ministerul Afacerilor Externe al României.

Evenimente istorice din ziua de 13 iulie:

100 î.Hr.:  S-a născut Gaius Iulius Cezar, om de stat și politic roman, conducător militar și scriitor. Dictator al Republicii Romane între anii 49-44 î.Hr., consul de mai multe ori.

1878: Tratatul de la Berlin: puterile europene redesenează harta Balcanilor, după războiul ruso-româno-turc din 1977-1978. Serbia, Muntenegru și România devin complet independente de Imperiul Otoman sau de orice alt imperiu vecin.

1908: Pentru prima dată în istorie, femeilor li s-a permis să concureze oficial la Jocurile Olimpice moderne, care în acel an s-au desfășurat la Londra. Au participat în acele competiții 22 de țări și 2.008 sportivi, din care 1.971 bărbați și 37 femei (pentru prima dată). Sportivii s-au etalat în 110 probe și în 22 sporturi.

1930: Începutul primului Campionat Mondial de Fotbal în Uruguay (meciul Franța — Mexic — 4:1). La campionat au participat în total 13 echipe. În afară de francezi și mexicani, acestea au fost Chile, Argentina, Iugoslavia, Brazilia, Bolivia, Peru, România și gazdele uruguayene, care au și devenit campioni.

1945: A fost transportată prima bombă atomică într-un deșert din New Mexico, pregătită pentru primul ei test, care a și avut loc două zile mai târziu. După nici o lună de la acest experiment, urma să fie lansate adevăratele bombe, pustiitoare, prima la Hiroshima (6 august 1945), iar a doua la Nagasaki (9 august 1945). Aceste două bombe au determinat Japonia să capituleze necondiționat și astfel s-a încheiat ultima fază a celui de Al Doilea Război Mondial.

1947: La Paris, miniștrii afacerilor externe ai țărilor europene au acceptat planul de redresare a Europei propus de secretarul de stat al SUA, George Marshall (Planul Marshall). Țările din blocul sovietic și Finlanda au refuzat să participe la conferință.

1985: La o competiție din Paris, săritorul cu prăjina sovietic Serghei Bubka a depășit pentru prima dată înălțimea de 6 metri. Acesta a fost cel de-al cincilea său record mondial.

1995: Moldova a devenit stat membru al Consiliului Europei.  Republica Moldova a semnat la Strasbourg documentele de aderare la Consiliul Europei și Comisia politică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a aprobat admiterea Republicii Moldova ca membru cu drepturi depline al Consiliului Europei. A devenit oficial, cel de–al 35–lea membru al organizației.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

CIOCOBOC Mihai al lui Ion, născut la 1895, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, neștiutor de carte, lemnar. A fost arestat de reprezentanții organelor sovietice de represalii în ziua de 23 iunie 1947. Pe data de 8 septembrie același an, Tribunalul Militar al Ministerului Afacerilor Interne al URSS îl condamnă la 10 ani de închisoare ,,pentru activitate subversivă”. A murit în detenție pe data de 1 martie 1948. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuți la 8 decembrie 1996.

CIOCOBOC Petru al lui Ion, născut la 1901, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, poseda studii primare, funcționar. A fost arestat de reprezentanții Secției Raionale Herța a Direcției Regionale Cernăuți a Ministerului Securității de Stat al URSS în ziua de 15 octombrie 1948. Pe data de 10 decembrie același an, Tribunalul Militar al Ministerului Afacerilor Interne al URSS îl condamnă la 25 de ani de închisoare ,,pentru agitație antisovietică”. A murit la 17 februarie 1952, în regiunea Irkutsk din Federația Rusă. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuți la 10 septembrie 1992.

CIOLAC Ion al lui Simion, născut la 1887, în localitatea Plaiul Cosminului din Bucovina istorică, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, poseda studii primare, țăran. Este arestat de reprezentanții Direcției Regionale Cernăuți a Ministerului Securității de Stat al URSS în ziua de 29 iunie 1950. Pe data de 31 iulie 1951, Judecătoria Regională Cernăuți îl condamnă la 10 ani de detenție într-un lagăr stalinist de muncă corecțională pentru faptul că ,,era membru al unei organizații religioase ilegale”. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuți la 23 iulie 1992.

CIOPLEI Vasile al lui Manole, născut la 1909, în localitatea Tereblecea din Bucovina istorică, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, poseda studii primare, țăran. Este arestat de grănicerii sovietici din Detașamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS în ziua de 4 iunie 1941, fiind acuzat de ,,trădarea patriei”. Odată cu declanșarea operațiunilor militare între România și fostul imperiu stalinist, va fi transferat în Siberia. Moare în timpul unui bombardament aerian. Reabilitat de către Procuratura regiunii Cernăuți la 27 iunie 1996.

Petru GRIOR,

 directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți

 „Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 12 iulie 1905, a decedat Gheorghe Popovici, istoric moldovean, membru corespondent al Academiei Române. Gheorghe Popovici (Teodor Robeanu) s-a născut la 8 noiembrie 1863, la Cernăuți. A fost lider important al Partidului Poporal Național Român din Bucovina, la a cărui fondare a participat în anul 1892, devenind președinte al acestui partid în anul 1900. Gheorghe Popovici a scris poezii sub pseudonimul „Teodor Robeanu”. Gheorghe Popovici (Teodor Robeanu) a fost fiul preotului și profesor universitar Eusebiu Popovici. Mama sa, soția lui Eusebiu Popovici, a fost Elena Hacman. A făcut studii primare (începând din 1870) și secundare la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuți, absolvite în 1882. În continuare a efectuat studii superioare la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți (1882-1886). În timpul studenției a fost membru activ al Societății Academice Junimea al cărei președinte a devenit în 1884, precum și al Societății Concordia. Urmează specializări la Innsbruck și Viena, încheiate cu doctorat în științe juridice, în anul 1894. A fost ales deputat în Dieta Bucovinei și în Consiliul Imperial de la Viena (din 1897). A fost redactor al publicației Foaia Legilor Imperiale pentru Ducatul Bucovinei, din anul 1898. În anul 1901 a renunțat la cetățenia austriacă și s-a stabilit în România, la București, urmărind ocuparea unei catedre universitare la București.

La 12 iulie 1909, în localitatea Vitănești, județul Teleorman, s-a născut Constantin Noica, unul dintre cei mai renumiți filosofi români din secolul al XX-lea. Filosoful Constantin Noica a fost și poet, eseist, publicist, scriitor. În 1990, după moarte, i s-a conferit titlul de membru al Academiei Române. Și-a făcut studiile gimnaziale și liceale la București, după care s-a înscris la Facultatea de Filozofie și Litere a Universității din București, avându-l ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. A absolvit facultatea în 1931 cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”. În perioada 1932-1934 Constantin Noica frecventează societatea culturală „Criterion”, dar nu se lasă influențat de legionari, rămânând fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României. În primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939 . În mai 1940 își susține la București  doctoratul în filosofie. În octombrie același an Constantin Noica pleacă la Berlin  în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944, participând de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger.

În primul deceniu postbelic –  1949-1958  – Constantin Noica își are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici el și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În  1958 Constantin Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de marele filosof la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de  „grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.  Din 1965 Constantin Noica se stabilește în București, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, având drept domiciliu un apartament cu două camere, unde va ține seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene.

Ultimii ani din viață, începând din 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu,  locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. La 1 octombrie  anul 1987, cu două luni înainte de moarte, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti, la baștina lui Mihai Eminescu.  Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail, reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori» în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?». Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, și-a notat în jurnalul său din acea zi de toamnă Valentin Coşereanu, directorul de atunci al Muzeului „Mihai Eminescu” din Ipotești.

A doua zi Constantin  Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Constantin Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.

La 12 iulie 1951, în satul Sucleia, Slobozia, R. Moldova s-a născut Petru Bogatu, jurnalist, eseist, analist politic și scriitor de orientare unionistă și prooccidentală, editorialist, profesor universitar. A absolvit Institutul pedagogic din Bălți și Școala de înalte studii politice din Rostov-pe-Don, URSS. A fost unul din fondatorii Frontului Popular, vicepreședinte al FPM, a condus publicația Țara, a fost columnist la cotidianul Ziua (București), editorialist și redactor șef al cotidianului național Flux. Din 2000 a fost profesor la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea de Stat din Moldova, autor de articole, eseuri și studii în materie de jurnalism și teoria comunicării, editorialist la Jurnal de Chișinău, la Radio Vocea Basarabiei. Împreună cu Nicolae Negru a realizat emisiunea Negru și Bogatu la postul Jurnal TV, apoi autor și realizator al emisiunii Cronica lui Bogatu la canalul TV Prime. Între 1995–2000 a fost desemnat cel mai popular jurnalist din Republica Moldova. A fost distins cu Ordinul Republicii în Moldova (2009) și Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor în România (2014). S-a stins din viață la 22 martie 2020, la Chișinău.

La 12 iulie 2011, la Chișinău  s-a stins din viață Alexandru Gromov, scriitor fantast, jurnalist, publicist, scenarist, redactor, critic de cinema, traducător. S-a născut la 22 aprilie 1925 în oraşul Ismail, Ucraina într-o familie evreiască. Şcoala primară o face la Brăila, gimnaziul la Bucureşti, iar apoi liceul „Sf. Andrei” de la Bucureşti. În anii celui de-al II Război Mondial familia sa a fost evacuată, a lucrat în acest răstimp la Combinatul metalurgic din Magnitorgorsk, regiunea Ural.

După război, revine în Moldova şi este angajat în calitate de corespondent la ziarul din Durleşti – suburbia Chişinăului, unde lucrează pe parcursul anilor 1947-1956, continuându-și în acelaşi timp studiile la Institutul Pedagogic din Chișinău (astăzi – Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”), pe care îl absolve în anul 1953. Începând cu anul 1956, devine redactor de literatură artistică pentru copii la editura „Şcoala sovietică”, apoi, în aceeaşi funcţie, lucrează la Editura de Stat a Moldovei, iar mai târziu – la Editura „Cartea Moldovenească”. Începe să colaboreze, pe rând cu ziarele şi revistele „Moldova”, „Literatura şi arta”, „Columna”, „Noi”, etc., promovează corectitudinea limbii şi a terminologiei la Televiziunea Naţională şi Radioul Naţional, unde are o serie de emisiuni printre care „Inventica” şi „În lumea cuvintelor”.

Pe parcursul mai multor ani a alcătuit culegeri de proză fantastico-ştiinţifică, a scris articole critice despre cinema, a tradus literatură artistică din limbile franceză, italiană, engleză şi rusă (fără a apela la limba rusă, Gromov a tradus din limba originalului). Scriitorul a fost mulţi ani la rând gazetar, publicând articole de actualitate şi promovând ideile inovaţionale. La începutul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, în cadrul revistei „Moldova”, înfiinţează clubul „Solaris”, unde au făcut şcoala literaturii de anticipaţie mulţi tineri talentaţi: Nicolae Dabija Leonida Lari, Ioan Mînăscurtă, Alexandru Roşu ş. a.

În anul 1956 a fost publicată povestirea fantastică „Taina Luceafărului”, scrisă împreună cu fizicianul Tadeuş Malinovschi, apoi vor apare romanele fantastice „O vacanţă în cosmos” (1962) şi „Naufragiu pe Teogra”, (1974), povestirile „Cei din anul întâi” şi „Pe urmele lui Argos” (1986), culegerea de eseuri şi povestiri „A gândi inovaţional” (1987). Aceste opere scriitorul le-a tradus el însuşi în limba rusă.

Colaborarea lui A. Gromov cu studioul „Moldova-film” a început încă în anul 1960 — este scenarist al unei serii de pelicule documentare a studioului moldovenesc de cinema, printre care – „Fluieraş” (1961), despre orchestra de muzică populară cu acelaşi nume şi altele, lucrează, de asemenea, asupra traducerilor pentru dublarea filmelor. Din anul 1989 şi până în 1995 – fondatorul şi redactorul-şef al ziarului de cinema „Lanterna magica”, dedicată cinematografiei moldoveneşti şi mondiale.

Evenimente istorice din ziua de 12 iulie:

1536: Moare Erasmus din Rotterdam, scriitor și filosof olandez. A fost un erudit gânditor, unul din cei mai însemnați umaniști din perioada Renașterii și Reformei.  Pentru faptul că a criticat stările de fapt neconforme din Biserica Catolică a timpului său, a fost considerat precursor al reformei religioase protestante, deși el însuși nu a aderat niciodată formal la mișcarea protestantă, preconizând în mod consecvent doar un anumit spirit de toleranță religioasă.

1580: Prima ediție a Bibliei de la Ostrog a lui Ivan Fedorov (cu sprijinul prințului Konstantin Ostrojski). Ediția principală va vedea lumina tiparului un an mai târziu, după ce vor fi corectate greșelile și vor fi retipărite unele pagini.

1937: Expoziția Mondială de la Paris: Tabloul lui Pablo Picasso „Guernica” a fost prezentat pentru prima dată publicului, cu această ocazie. Guernica este o lucrare monumentală, ieșită din comun din multe puncte de vedere și, poate cel mai izbitor, ca dimensiuni: are 349,3 cm înălțime și 776,6 cm lățime, executată fiind în același stil cubist care l-a caracterizat pe autor. Mesajul lucrării vine ca o reacție imediată la efectele devastatoare ale unor bombardamente aplicate de naziști în timpul războiului civil spaniol, asupra orașului basc Guernica.

1941: Al Doilea Război Mondial: are loc prima manifestare oficială a Alianței pentru formarea unei coaliții antifasciste, respectiv acordul anglo-sovietic de ajutor reciproc. Pornind de la acest acord, America a conceput, cu ajutorul premierului britanic Churchill,  îndrăznețul plan de a transfera ajutoare militare (armament și muniții) din SUA în URSS, prin Oceanul înghețat de Nord, singura cale unde nu exista riscul interceptării convoaielor de către flota de submarine a Germaniei.

1941: În Uniunea Sovietică se adoptă decizia de a trimite pe front 577 de mii de deținuți din lagărele de muncă, care ar fi urmat să-și spele cu sânge vina față de stat, luptând în batalioane de penitenciar (batalioane de disciplină).

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 11 iulie 1714 Dimitrie Cantemir a fost ales membru de onoare al Academiei din Berlin. Dimitrie Cantemir (1673-1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710-1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, şi compozitor. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru”. La cererea Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir scrie „Descrierea Moldovei” în latină (1714-1716), când trăia în Rusia. „Descrierea Moldovei” reprezintă prima prezentare interdisciplinară (geografie, demografie, etnografie, cartografie, psihologie colectivă) a Moldovei și locuitorilor ei. În „Descrierea Moldovei” principele cărturar dă lista familiilor boierești din țară. Sunt consemnate numele a 77 familii boierești. În această lucrare a fost prezentată harta Moldovei, aceasta fiind prima hartă reală a țării, conținând detalii geografice, precum și informații administrative. Cartea „Descrierea Moldovei” a fost tradusă pentru întâia oară în limba germană de J. Redslob, abia în 1769-1770 (cu titlul Beschreibung der Moldau) și publicată de către Anton Friedrich Büsching, iar în românește în anul 1825, sub titlul «Scrisoarea Moldovei», la Mănăstirea Neamț. Manuscrisul original al lucrării se află la Bibliothèque Nationale din Paris. Cu această operă, Dimitrie Cantemir trece în cea de a treia perioadă a activității sale de scriitor, o perioadă desfășurată în timpul șederii sale în Rusia și care se caracterizează prin tratarea temei științifice. Este o perioadă total diferită pentru viziunea sa de scriitor, lăsând în urmă operele de natură mistică și literar-istorică. Opera a fost realizată în întregime în Rusia și are ca și scop principal proiectarea Moldovei pe scena lumii învățate din Europa. Ea oferă informații geografice, imagini vizuale și detalii ale vieții poporului, precum și informații din spectrul politic, economic al Moldovei, toate acestea compunând o primă scriere științifică a unui român. Se consideră ca această lucrare a fost redactată în paralel cu o altă mare lucrare a sa, respectiv cu „Istoria Imperiului Otoman”. Pe parcursul scrierii sale Dimitrie Cantemir a folosit izvoare moldovene, precum letopisețele lui Grigore Ureche, scrierile lui Miron Costin și a lui Nicolae Costin. Cu toate că folosește documente interne, Cantemir nu se limitează doar la acestea, ci consultă și scrierile autorilor antici, de exemplu îl citează pe Ptolemeu, pe Strabo, Eutropiu, Ammian Marcelin.

La 11 iulie 1797 a murit Ienăchiță Văcărescu, poet, istoric român. Ienăchiță Văcărescu (1740-1797) este descendent dintr-o veche familie boiereascăi, familia Văcărescu, precursor al folosirii limbii române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris. A fost erudit și poliglot, știa slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, „Istorie a prea puternicilor împărați otomani”, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea român după Dimitrie Cantemir care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Este autorul celei dintâi gramatici românești tipărite (1787), care, pe lângă diversele categorii gramaticale, cuprinde și un capitol de prozodie, ilustrat cu exemple originale. Poezia sa, redusă ca dimensiuni și predominant erotică, e scrisă în maniera neoanacreontică a epocii, dar folosește și evidente sugestii folclorice.

La 11 iulie 1955, în localitatea Marcea, Vâlcea, s-a născut interpreta româncă de muzica populara Maria Dragomiroiu. Având o voce deosebită, cu un amplu registru vocal, și fiind posesoarea unei tehnici excelente, de solistă de muzică clasică, Maria Dragomiroiu a fost comparată, mai ales la începutul carierei, doar cu Maria Tănase, doamna cântecului popular românesc. Din anul 1972 locuiește în București. În anul 2006 a absolvit Facultatea de Muzică Spiru Haret. A fost angajată ca solistă a Orchestrei Alunelul Teleorman (1983-1985), solistă a Orchestrei Vâlceanca din Râmnicu Vâlcea (1985-1989) și Ansamblul Calusul din Scornicești (1989), solistă a Orchestrei Doina Argeșului din Pitești (1990-1993).

La 11 iulie 1988 s-a născut Doina Sulac, interpretă de muzică populară din Republica Moldova. Debutul Doinei Sulac a avut loc în cadrul unei serate de creație a tatălui său, Nicolae Sulac. Doinița a interpretat piesa Angelei Moldovanu „Mi-am cusut bondiță nouă”, acompaniata de Orchestra de muzica populară „Lăutarii”, pe atunci avea doar patru ani. Studiile muzicale şi le-a făcut întâi la Liceul de muzică „Ciprian Porumbescu”, clasa dirijat coral, apoi a absolvit „Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice”, facultatea canto, mai târziu a făcut şi facultatea de politologie de la ULIM. În anul 2002 a lansat albumul de debut „Doina”, care a inclus și prima piesă scrisă de Doina Sulac − „Dor”. În anul 2008 a lansat albumul „Mohor”. A lansat albumul de muzica populară „Floarea lui Sulac”, care va începe cu cuvintele spuse de Grigorie Vieru cu două săptămâni înainte de a deceda. În anul 2011 Doina Sulac a înregistrat centrul de muzică „Floarea lui Sulac”. Scopul fondării e organizarea unei școli private de muzică la care copii începând cu vârsta de 5 şi până la 18 ani să poată lua lecţii de armonie, muzicologie, solfegiu, canto.

Evenimente istorice din ziua de 11 iulie:

1711: S-a încheiat Lupta de la Stănilești.  Bătălia de la Stănilești a avut loc între 7/18–11/22 iulie 1711 între Rusia și trupe ale Imperiului Otoman. Voievodul Moldovei, Dimitrie Cantemir l-a sprijinit în această bătălie pe țarul Petru cel Mare în campania acestuia împotriva Imperiului Otoman. Forțele ruso-moldovene au fost încercuite de turci, țarul Petru I al Rusiei fiind constrâns să facă pace.

1780: Prima gramatică tipărită a limbii române, Elementa linguae daco-romanae sive valachae

Scrisă de Samuil Micu și Gheorghe Șincai la Viena, în limba latină, a fost și prima cu caractere latine. A pus bazele perioadei moderne din istoria limbii române literare.

1855 – S-a născut Iuliu Zanne (1855-1924), inginer și folclorist. A absolvit cursurile Școlii Centrale de Ingineri din Paris (1880), devenind inginer de căi ferate la Serviciul de poduri și șosele și subdirector la Serviciul tehnic al Primăriei Capitalei. Discipol al unei personalități cu vocație enciclopedică, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Zanne a preluat ștafeta de la Vornicul Iordache Golescu și ajutat de colaboratori dezinteresați și cu bunăvoință, a alcătuit o lucrare monumentală, Proverbele românilor, însumând circa 7.000 de pagini, cuprinzând 18.940 de tipuri de proverbe, în volumele I-VII, 4.500 de tipuri incluse în volumele IX și X.

1917: Primul Război Mondial: declanșarea bătăliei de la Mărăști. Armata a II–a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, înfrânge armata germană. A fost o operațiune ofensivă a armatei române și armatei ruse, care au urmărit și au atins scopul de a încercui și distruge Armata a 9-a germană.

1940: La Geneva, România se retrage din Liga Națiunilor (Societatea Națiunilor), repetând gestul altor state europene, care au procedat în același mod.

1955: Congresul SUA autorizează inscripționarea monedelor americane cu motto-ul „În Dumnezeu avem încredere”.

1960: La Uzina metalurgică din Donețk a fost pusă în funcțiune cea mai mare instalație de turnare continuă a oțelului din lume.

1987:  ONU a înregistrat faptul că populația Pământului a atins pragul de 5 miliarde de oameni.

2021: Magnatul britanic Richard Branson, om de afaceri care controlează peste 400 de companii din cele mai diferite domenii, devine primul civil care a fost lansat în spațiu cu ajutorul unei nave spațiale care îi aparține, Virgin Galactic. A fost un zbor de testare suborbital pentru compania sa de zboruri spațiale Virgin Galactic. Misiunea a durat aproximativ o oră, atingând o altitudine de vârf de 86,1 km. La 70 de ani ai săi, Branson a devenit a treia cea mai în vârstă persoană care a zburat în spațiu.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe data de 14 decembrie, comitetul regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a înaintat Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei informaţia „Despre pregătirile în regiune pentru viitoarele alegeri ale deputaţilor în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U.”. În ea se sublinia faptul că „în toate raioanele au avut loc consfătuiri ale agitatorilor”, în cadrul cărora a fost pusă în discuţie „munca de agitaţie în rândurile maselor, orientată la pregătirea pentru desfăşurarea viitoarelor alegeri”. Se aducea la cunoştinţa Kievului că această „muncă se desfăşoară sub conducerea comuniştilor, comsomoliştilor şi activiştilor din localităţile ţinutului”. Un rol însemnat în „activitatea menţionată aparţine femeilor”. În regiune au fost „organizate 626 de colective de agitatori”, în componenţa cărora „sunt antrenaţi 14.266 de agitatori, în numărul cărora se află 1.250 de comunişti, 950 de comsomolişti şi 1.652 de femei”. Pentru „studierea Constituţiei Sovietice şi legislaţiei referitoare la alegeri, în localităţile din ţinut au fost create 13.264 de cercuri. Ele întrunesc 420 mii de alegători din numărul total al acestora, care este de 491.161 de oameni”. Pentru conducătorii „colectivelor de agitatori, membrii grupului de lectori din structura comitetului regional de partid, au citit 955 de lecţii”.

Unele lecţii se refereau la tema „Caracteristica partidelor burghezo-naţionaliste care au existat în Bucovina de Nord”. Totodată, se menţiona faptul că „o piedică însemnată în procesul de desfăşurare a muncii de agitaţie în raioanele cu populaţie moldovenească a constituit lipsa literaturii în limba moldovenească, inclusiv a textelor Constituţiilor Uniunii Republicilor Sovietice Socialste şi Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, precum şi a literaturii referitoare la alegeri”. Pentru lichidarea acestor neajunsuri, „gazeta raională din Herţa „Steagul roşu”, care apare în limba moldovenească, a tipărit textele Costituţiilor U.R.S.S. şi R.S.S.U. şi a documentelor referitoare la alegeri, în număr de 20 mii de exemplare”. În aceste raioane „toată documentaţia referitoare la alegeri se publică în limba moldovenească. În ele activează 10 brigăzi, în fiecare câte 4 oameni din rândurile activului regional, care cunosc limba moldovenească. Brigăzile lucrează sub conducerea comitetului regional de partid”.

Conform informaţiei amintite, în regiunea Cernăuţi, la acea vreme, locuiau 804.245 de persoane, iar numărul alegătorilor era de 491.161 de oameni. În componenţa alegătorilor se aflau 251.818 femei şi 108.124 de tineri cu vârsta între 18 şi 26 de ani. În ţinut au fost create 13 circumscripţii electorale. 9 circumscripţii erau menite pentru alegerile de deputaţi în Sovietul Suprem al Ucrainei, iar 4 – pentru alegerile în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. În rândurile membrilor comisiilor de circumscripţie au intrat „143 de oameni, dintre care 42 de femei, 123 de ucraineni, 8 ruşi, 7 evrei, 2 români şi 3 moldoveni, 60 de muncitori, 30 de funcţionari, 53 de ţărani, 26 de comunişti, 14 comsomolişti”. În regiune vor fi organizate 541 de sectoare de votare. În componenţa comisiilor de sector au fost incluşi „4.668 de oameni, în numărul cărora se găseau 1.541 de femei, 3.508 ucraineni, 212 ruşi, 392 moldoveni, 156 români, 400 evrei, 437 comunişti, 272 comsomolişti, 508 muncitori, 1.074 funcţionari, 3.059 ţărani, 27 meşteşugari şi 966 tineri de la 18 până la 26 de ani”. Concomitent, în regiune au fost numite 3.080 de persoane de încredere ale candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S.U. În numărul lor au intrat 538 de femei, 2.344 ucraineni, 146 ruşi, 408 români şi moldoveni, 250 evrei, 32 persoane de alte naţionalităţi, 402 comunişti, 179 comsomolişti, 201 muncitori, 2.057 ţărani, 822 funcţionari şi 636 tineri până la vârsta de 26 ani. 179 de oameni posedau studii superioare, 469 – studii medii şi 2.462 de persoane erau absolvente ale şcolilor primare.

La 18 decembrie, Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre organizarea sovhozurilor în regiunile Cernăuţi şi Ismail”, conform căreia în regiunea Cernăuţi s-a planificat fondarea a 9 sovhozuri. Câte un sovhoz trebuia să apară în raioanele Zastavna, Herţa, Vijniţa, Hliboca, Putila, Vaşcăuţi şi Storojineţ, iar două – în raionul Chiţmani. În raionul Herţa, „pe terenurile foştilor moşieri Verona, Cerna, Perlojan şi Puiu” (15.973 hectare de pământ), va fi organizat sovhozul pentru recoltarea sfeclei de zahăr; în raionul Storojineţ, sovhozul va funcţiona pe fosta „moşie a lui Flondor” (19.133 hectare), iar în raionul Hliboca, sovhozul va cuprinde „pământurile foştilor moşieri din satele Prosecăreni şi Carapciu” (23.238 hectare de pământ arabil).

În aceeaşi zi a apărut hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene şi a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei „Despre organizarea staţiilor de maşini şi tractoare în regiunile Cernăuţi şi Ismail”. În cadrul acestor staţii va fi concentrat întregul inventar agricol şi arsenal tehnic, rămas de la „foştii boieri români” şi de la proprietarii de origine germană, care au părăsit ţinutul „eliberat”. Staţiile de maşini şi tractoare vor funcţiona în raioanele Herţa, Sadagura, Hliboca, Vijniţa, Vaşcăuţi, Storojineţ, Chiţmani, Zastavna, Noua Suliţă, Chelmenţi, Secureni, Cernăuţi şi Hotin şi vor prelucra terenurile, incluse în componenţa viitoarelor sovhozuri. Refugiaţii au lăsat în urma lor 357.123 hectare de pământ arabil, care a devenit proprietatea statului sovietic.

Pe data de 7 iulie 2010, comisia de experţi a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, apreciind semnificaţia zilei de 28 iunie 1940, a dat publicităţii următoarele: „28 iunie 1940 este începutul unor drame şi tragerii fără precedent în trecutul nostru istoric. În numele unei pretinse „eliberări” sociale, regimul totalitar comunist, instalat prin forţa baionetelor sovietice, a comis crime abominabile care trebuie făcute publice şi condamnate, iar victimele regimului stalinist trebuie să fie onorate”. Pe parcursul celor şase luni (28 iunie – 31 decembrie) ale anului 1940, în actuala regiune Cernăuţi, organele represive ale dictaturii bolşevice au arestat 1.499 de oameni de diferite naţionalităţi, vârste şi profesii. În numărul lor au intrat 552 de români, 492 de ucraineni, 228 de evrei, 139 de ruşi, 62 de polonezi, 10 nemţi, 6 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, 2 cehi, un bielorus, un bulgar, un lituanian. Osândiţii au fost supuşi la ani mulţi de privare a libertăţii. Formulele de acuzare ale „duşmanilor poporului” erau: „trecerea ilegală a frontierei de stat”, „elemente care prezintă un pericol social”, „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”, „activitate de spionaj”, „complicitate la trecerea ilegală a frontierei de stat”, „activitate subversivă”, „luptă activă împotriva mişcării revoluţionare”, „trădarea patriei”, „actiuni teroriste”, „agitaţie antisovietică”, „apartenenţă la partidele contrarevoluţionare”, „tentativă de trădare a patriei”, „nedenunţare”. Martirii au apucat drumul Gulagului stalinist, care avea „dimensiuni astronomice”, unde „sclavia este prezentată ca o şcoală a educaţiei” şi domnea „masacrarea, exterminarea omului de către om”.

În oraşul Cernăuţi, fosta capitală a Bucovinei istorice, au fost supuşi persecuţiilor bolşevice 611 de „vinovaţi fără de vină”, în lista cărora se aflau incluşi 193 români, 149 ucraineni, 147 evrei, 61 ruşi, 41 polonezi, 8 nemţi, 4 unguri, 3 slovaci, 2 armeni, un bulgar, un ceh, un lituanian.

În raionul Vijniţa, sub securea dezmăţului stalinist al primului stat socialist din lume au căzut 63 de băştinaşi (53 de ucraineni, 4 evrei, 3 polonezi, 2 români şi un rus).

În raionul Herţa, „eliberatorii” au arestat şi condamnat la ani grei de temniţă 113 martiri (106 români, 4 evrei, 2 ucraineni, un rus).

În raionul Hliboca, victime ale terorii roşii au devenit 136 de localnici (84 de români, 34 de ucraineni, 8 ruşi, 6 polonezi, 2 evrei şi 2 unguri).

În raionul Zastavna vor fi nimicite 67 de persoane (35 ucraineni, 16 evrei, 13 români, 2 polonezi, un rus).

În raionul Chelmenţi sunt descoperite 23 de „elemente reacţionare” (14 ucraineni, 4 evrei, 4 ruşi, un polonez).

În raionul Chiţmani existau 27 de „duşmani ai poporului” (21 de ucraineni, 4 evrei, 2 români).

În raionul Noua Suliţă au căzut în mâinile călăilor bolşevici 75 de băştinaşi (49 oameni de origine română, 18 ucraineni, 6 ruşi, 2 evrei).

În raionul Putila sunt lipsiţi de libertate 51 de locuitori (41 de ucraineni, 5 evrei, 4 români şi un rus).

În raionul Secureni, organele represive comuniste vor scoate la lumina zilei 34 de „elemente care prezintă un pericol social” (16 ucraineni, 10 ruşi, 6 evrei, 2 români).

În raionul Storojineţ, fărădelegilor orânduirii socialiste sunt supuse 150 de persoane (86 români, 44 ucraineni, 8 polonezi, 6 evrei, 3 ruşi, 2 nemţi, un bielorus).

În raionul Hotin vor fi sacrificaţi de către puterea sovietică 149 de oameni (65 de ucraineni, 43 de ruşi, 28 de evrei, 11 băştinaşi de origine română, un ceh şi un polonez).

Prin crimele comise în a doua jumătate a anului 1940, dictatura stalinistă a început să scrie cea mai sângeroasă pagină din istoria multiseculară a meleagurilor voievodale. În ţinutul mioritic a apărut imaginea omului sovietic, care avea menirea să-l distrugă pe omul băştinaş. Mao Zedong sublinia: „Noi, comuniştii, suntem ca seminţele şi oamenii sunt ca pământul. Oriunde mergem, noi trebuie să ne unim cu oamenii, ca să le luăm rădăcina şi floarea”.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 10 iulie 1606  Simion Movilă devine domn al Moldovei. Simion Movilă a fost Domn al Munteniei din octombrie 1600 – până la 3 iulie 1601, și din august 1601 – până în august 1602. Devine domn al Moldovei pe 10 iulie 1606 şi rămâne pe tron până la 24 septembrie 1607. I-a luat locul fratelui său Ieremia Movilă în iulie 1606, după moartea acestuia, reușind să fie recunoscut și de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova, a avut relații de dușmănie cu polonezii, care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Mănăstirea Sucevița.

La 10 iulie 1651  în apropierea de localitatea Beresteciko (în prezent regiunea Volyn a Ucrainei) s-a încheiat Bătălia de la Beresteciko între oastea căzăcească a lui Bogdan Hmelniţki şi cea poloneză. Oastea lui Bogdan Hmelniţki a fost înfrântă şi în septembrie acelaşi an a fost semnat Acordul de la Bila Ţerkva destul de greu pentru ucraineni.

La 10 iulie 1862, la Storojineț s-a născut compozitorul, dirijorul și violonistul român, Tudor cavaler de Flondor. A fost primul fiu lui Gheorghe cavaler de Flondor şi al Isabelei Dobrowolski de Buchenthal. Viitorul compozitor a fost instruit în învățământ privat ca pianist și din 1879 până în 1883 la Cernăuți – ca violonist. După absolvirea liceului a studiat mai întâi dreptul la Universitatea din Cernăuți (1882-1884), apoi științele economice la Universitatea de Agricultură din Viena.   În același timp, el s-a înscris la Academia de Muzică și Artă Dramatică cu accent pe teoria muzicii și contrapunct pentru a deveni compozitor (în perioada 1884-1888). A studiat la profesorul Robert Fuchs, care, de asemenea, a fost și profesorul tânărului George Enescu.   După studiile din Viena s-a stabilit la conacul din Rogojești și a fost ales primar în Rogojești între anii 1889-1905.

Tudor cavaler de Flondor, în perioada  1899-1906, a fost vicepreședinte al Societății „Junimea” și directorul de cor și dirijor al Societății „Armonia” în Cernăuți.  Tudor cavaler de Flondor a fost deputat al Dietei Bucovinei, apoi al Consiliului imperial din Viena (1901-1908).  Flondor a compus numeroase operete române, lucrări corale, serenade, dar, de asemenea, muzică instrumentală și muzică pentru vodevilurile lui Vasile Alecsandri.  A decedat pe 22 iunie 1908.

La 10 iulie 1893, la Sângerei, Basarabia, s-a născut  Anton Crihan,  avocat, economist, politician, profesor universitar și publicist basarabean. Este reprezentantul unei vechi familii de boieri români moldoveni, menționată încă din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Și-a făcut studiile universitare la Facultatea de Economie a Universității din Odesa. A obținut titlul de Doctor în Economie la Universitatea Sorbona din Paris, în 1934. A fost deputat în Sfatul Țării și a votat Actul Unirii, subsecretar de stat al Agriculturii în Directoratul General al Republicii Moldovenești, deputat în Parlamentul României (1919, 1920, 1922, 1932), subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, conducător al Comisiei agrare și a instituției de stat Casa noastră, care a înfăptuit reforma agrară în Basarabia. A fost apoi profesor la Universitatea Politehnică din Iași și la Facultatea de Agronomie din Chișinău. În anii de după cel de-al doilea război mondial a emigrat din România în Iugoslavia, apoi la Paris și într-un final s-a stabilit în Statele Unite. Dintre lucrările sale: Capitalul străin în Rusia, Chestiunea agrară în Basarabia până la revoluția din 1917, Cum s-a facut unirea Basarabiei cu România, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse rusești. A fost distins cu Ordinul Ferdinand I în grad de Ofițer și cu Ordinul național Steaua României în grad de Ofițer. A decedat la 9 ianuarie 1993, la Saint Louis, Missouri, SUA.

Evenimente istorice din ziua de 10 iulie:

48 î.Hr.: Bătălia de la Dyrrhachium: În Macedonia, Iulius Cezar abia evită o înfrângere catastrofală în fața lui Pompei.

1073: A murit Antonie de la Peșteri (Antonie Pecerski), personalitate bisericească a Rusiei Kievene, unul dintre fondatorii Lavrei Peșterilor din Kiev.

1774: S-a semnat Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, localitate aflata  Dobrogea de sud, prin care s-a pus capăt  războiului  ruso-turc început în 1769. După Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi Moldova şi Muntenia, rămâneau sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoştea dreptul de control şi de apărare a românilor contra abuzurilor turceşti. Țara Românească și Moldova sunt scutite de plata haraciului timp de doi ani. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus va exercita  un  amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.

1878:  În Marea Britanie, un arbitru de fotbal a folosit pentru prima dată fluierul (până atunci arbitrii strigau).

1943: Armatele anglo–americane debarcă în insula Sicilia, deschizând un nou front în cel de–Al Doilea Război Mondial (Operațiunea Husky).

1955: Uniunea Sovietică – Primul zbor al avionului TU–104, pionier al aviației civile cu reacție.

1994: Al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Ucraina. A câștigat președintele USPP (Uniunea Industriașilor și Antreprenorilor din Ucraina), Leonid Kucima, care a obținut 52,15% din voturi (14.016.850). Președintele în exercițiu, Leonid Kravciuk, a obținut 45,06% (12.111.603).

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Tot în aceeaşi zi a fost emis Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene „Despre alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S.U. din partea regiunilor Cernăuţi şi Akerman”, în care se menţiona că alegerile deputaţilor în Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene vor avea loc pe data de 12 ianuarie 1941, iar campania electorală pentru viitoarele alegeri începe la 12 noiembrie 1940.

Pe data de 14 noiembrie, secţia Consiliului orăşenesc Cernăuţi de plasare a oamenilor în câmpul muncii va informa că dintre cei 5.658 de şomeri, înregistraţi în listele secţiei amintite, au fost angajaţi în diverse ramuri ale economiei oraşului 5.086 de cernăuţeni. În numărul lor au intrat „muncitori calificaţi, precum şi reprezentanţi ai intelectualităţii truditoare”.

În ziua de 15 noiembrie, conform hotărârii biroului comitetului regional Cernăuţi al Comsomolului Leninist, în şcolile din regiune iau fiinţă organizaţiile pioniereşti. În ţinut începe procesul de primire al elevilor în rândurile pionierilor.

La 17 noiembrie, ziarul „Radianska Bucovyna”, primul număr al căruia a apărut în ziua de 30 iunie 1940, devenind organul comitetelor regional şi orăşenesc Cernăuţi ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi al comitetului executiv regional Cernăuţi, relata în paginile sale că dintre cele 32 de şcoli, deschise în raionul Putila, 16 vor funcţiona în localităţile de munte, „unde în trecut n-a existat nicio şcoală”. Gazeta sublinia că „în aceste şcoli vor studia 2.610 copii, ce constituie un număr de elevi de două ori mai mare, decât a fost în timpul boierilor”.

În documentele de statistică, elaborate de organele locale ale puterii staliniste, se sublinia că „au avut loc prefaceri simţitoare în domeniul ocrotirii sănătăţii”. Dictatura bolşevică, chipurile, a înregistrat importante succese în această direcţie, accentuându-se că la data de 25 noiembrie 1940, în regiunea Cernăuţi funcţionau 250 de diferite aşezăminte medicale, iar în perioada interbelică „numai 225 de spitale”.

Pe data de 28 noiembrie 1940 au fost organizate în regiune „şcolile agricole”, care aveau menirea de a pregăti specialişti în domeniul muncii la sate. De exemplu, în „şcoala agricolă” din localitatea Petriceanca, azi raionul Hliboca, vor căpăta cunoştinţe viitorii contabili, zootehnicieni şi medici veterinari. În cea din satul Stăuceni, raionul Hotin, vor studia viitorii tractorişti.

Tot în luna noiembrie a început înaintarea candidaţilor în deputaţi pentru alegerile în Sovietele Supreme ale U.R.S.S. şi R.S.S. Ucrainene. În timpul întâlnirilor cu alegătorii din localităţile ţinutului, erau înaintaţi pentru forurile legislative superioare ale fostului imperiu sovietic „cei mai buni fii ai poporului”. Bunăoară, ţăranii satului Zadobreni (Zadubrivka) din fostul raion Sadagura, l-au înaintat în calitate de candidat în deputaţi pentru Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene pe fostul ilegalist, Mykola Pavliuk, iar locuitorii din Cuciurul Mare – pe Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei.

Conform unor date oficiale, la data de 25 noiembrie 1940, în cele 14 raioane din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei locuiau 712.138 de oameni. În fostul raion Sadagura se aflau 57.684 de locuitori, în raionul Zastavna – 52.173, în raionul Cosmin – 45.789, în raionul Putila – 21.832, în fostul raion Vaşcăuţi – 45.961, în raionul Storojineţ – 49.431, în raionul Chiţmani – 55.652, în raionul Vijniţa – 43.612, în raionul Hliboca – 53.765, în raionul Herţa – 35.492, în raionul Hotin – 65.874, în raionul Noua Suliţă – 51.451, în raionul Chelmenţi – 66.758 şi în raionul Secureni – 66.664 de locuitori. E necesar de a sublinia că după jumătate de secol de dominaţie bolşevică, populaţia raionului românesc Herţa a scăzut cu 5.881 locuitori, având la 1 ianuarie 1992 un număr total de 29.611 oameni. Această reducere e rezultatul politicii de teroare comunistă, promovată pe istoricul plai mioritic.

Prima stradă românească din oraşul Cernăuţi, denumirea căreia a fost schimbată în toamna anului 1940, a devenit strada Iancu Flondor. Această stradă pietonală porneşte de la Piaţa Centrală (fosta Piaţa Unirii) şi se întinde, paralel cu strada Principală (fosta strada Transilvaniei), până la strada Şevcenko. Istoria ei s-a născut la 1786, când cernăuţeanul Ştefan Hanvac a construit prima casă la începutul străzii. Cu timpul, au apărut alte clădiri, pentru ridicarea cărora proprietarii erau nevoiţi să depună mari eforturi în direcţia valorificării terenului, împresurat cu fagi şi stejari seculari. Astăzi, contemplând minunata privelişte a străzii, ne vine greu să dăm crezare faptului că în urmă cu două veacuri şi jumătate, pe întinderea ei se înălţa către mândul soare un falnic codru, sub poalele căruia trăiau numeroase vieţuitoare ale pământului. La mijlocul străzii se găsea un mare rezervor natural de apă rece şi cristalină, la care veneau să-şi potolească setea eleganţii cerbi şi graţioasele căprioare. De aceea, prima denumire a ei a fost „strada care duce spre pădure”.

La finele secolului XIX, casele mici din lemn au fost înlocuite cu clădiri noi, ridicate din cărămidă, cu două sau trei etaje. Atunci a început pietruirea străzii şi apariţia trotuarelor. Au pornit lucrările de canalizare. În 1896, strada va fi electrificată. Construcţia străzii s-a finalizat în perioada austro-ungară a oraşului Cernăuţi şi ea a primit denumirea „Herrengasse”. În traducere, înseamnă „strada Domnească”. În perioada interbelică, ea a purtat numele unui reprezentant de vază al românilor din Bucovina.

În 1898, la începutul străzii a fost înălţat un impunător edifiu, în care şi-a găsit adăpost în trecut „Clubul amatorilor de cafea”, unde elita cernăuţeană se aduna şi punea în discuţie diverse teme, ce ţineau de viaţa politică, economică, socială şi culturală a fostei capitale a Bucovinei istorice. Există versiunea că oaspete al acestui Club a fost şi cunoscuta scriitoare ucraineană, Lesea Ucrainka, în timpul vizitelor sale la Cernăuţi, fiind invitată de Olga Kobyleanska. Mai târziu, această clădire, o parte a căreia este situată în Piaţa Centrală şi împodobită cu diverse sculpturi şi cu un turn înalt, a devenit sediul direcţiei regionale Cernăuţi a Băncii Naţionale din Ucraina.

În clădirea, unde se află astăzi salonul de rochii de mireasă „Viorica”, construită la 1887, în perioada interbelică se găsea librăria „Eminescu”, iar alături – faimosul magazin de vinuri „Moş Ghiţă”, cu cele mai bune vinuri din Moldova, adunate în garafe pântecoase.

La mijlocul străzii se află Muzeul Etnografic Regional. El este deschis la 1863, fiind unul dintre cele mai vechi muzee din Ucraina. În fondurile lui se păstrează peste 90 mii de diverse exponate, având o însemnătate colosală pentru istoria ţinutului mioritic. Muzeul şi-a găsit adăpost în fosta clădire a Fondului Religios al Bucovinei, care, până la 28 iunie 1940, dispunea de 26 de fabrici şi uzine, posedând 274 mii hectare de pădure. În timpul Primului Război Mondial, în această clădire s-a instalat ştabul generalului rus, Brusilov. Sovieticii au transformat edificiul în sediu al N.K.V.D.-ului stalinist, unde au fost supuşi îngrozitoarelor metode bolşevice de tortură sute de băştinaşi de origine română. La finele anului 1944, aici s-a cuibărit comitetul raional Stalin al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei. În 1955, Muzeul îşi va face apariţia din nou în această clădire monumentală.

Lângă Muzeul Etnografic dăinuie pentru sufletele pline de evlavie ale cernăuţenilor Catedrala Sfântului Duh, construcţia căreia a început în iulie 1844, sub supravegherea inginerului Marin şi a arhitectului vienez, Roplea. La 1860, Catedrala a căpătat înfăţişarea ei de astăzi datorită proiectului lui Josef Hlavka. Catedrala a fost construită timp de 20 de ani şi în iulie 1864, mitropolitul Eugen Hacman a sfinţit-o. Lucrările interioare au continuat până la finele secolului XIX, fiindcă în anii 1892-1896, pictorii din Viena înfrumuseţau pereţii din lăcaşul sfânt. Catedrala este construită în stilul Renaşterii italiene. Turnurile ei au o înălţime de 46 de metri.

Alături de sediul actualului comisariat militar regional, fostele case ale contelui Vasylko, se înalţă Casa Naţională a Polonezilor, construită în 1902, în care şi-au desfăşurat activitatea toate societăţile poloneze, existente până la 28 iunie 1940.

La finele străzii se află Casa Naţională Germană, înălţată la 1910, după proiectul lui Gustav Frici. Clădirea este ridicată în stilul romantismului, cu accente din arhitectura populară germană. Până la perioada de instaurare a puterii staliniste în ţinut, aici se găsea o cafenea şi un restaurant, iar în sala spaţioasă a Casei germane se desfăşurau diverse manifestări cu caracter cultural.

În ziua de 4 iulie 1940, Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, vizitând oraşul Cernăuţi, a măsurat cu pasul fosta stradă Domnească, fiind însoţit de noua conducere a ţinutului „eliberat”, precum şi de unii reprezentanţi ai foştilor ilegalişti. Conducătorul Ucrainei Sovietice, rămânând surprins de frumuseţea acestei străzi, i-a rugat pe ilegalişti să-i dea informaţii suplimentare referitoare la strada în cauză. Acei, care trăiau în inimi cu „venin şi mărăcine”, i-au spus „scumpului conducător” că în perioada interbelică, strada Iancu Flondor a devenit centrul vieţii culturale şi comerciale al istoricului oraş de pe malul bătrânului Prut şi în aceste edificii, împodobite cu diferite sculpturi ale personajelor din mitologia antică, locuiau boierii români. Strada era spălată cu apă şi săpun de două ori pe zi şi ţăranii, dacă doreau să calce pe caldarâmul ei, trebuiau să-şi schimbe încălţămintea plină de noroi. Groaznicul secretar a început să tune şi să arunce fulgere prin nări, ordonându-le „eliberatorilor” să „distrugă cartierele vechi ale oraşului, fiindcă ele erau o mărturie a trecutului burghezo-moşieresc”.

Pe data de 27 noiembrie 1940, conform hotărârii comitetului executiv regional Cernăuţi, denumirea străzii Iancu Flondor a fost schimbată în Olga Kobyleanska.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 9 iulie 1894 s-a născut Petru Capița, fizician, originar din sudul Basarabiei, laureat al Premiului Nobel, unul dintre principalii creatori ai bombei atomice sovietice. Tatăl sau, originar din Basarabia, generalul Leonid Kapița, a fost inginerul și constructorul fortificațiilor de la Kronstadt. Mama sa, Olga Ieronimovna (cu numele de naștere — Stebnițka), de asemenea de obârșie basarabeană a fost filologă, specialistă în domeniul folclorului și literaturii pentru copii. Se presupune, că familia Capița, provine din volontiri basarabeni, care au fost cooptați în Armată Rusă pentru a participa la războiul din Crimeea din anii 1853- 1856. În perioada interbelică fizicianul Petru Capița s-a aflat un timp în străinătate. Întoarcerea lui Capița în URSS a avut loc într-o perioada grea, când Stalin începuse „curățarea de intelegență”. Petru Capița având o autoritate însemnată, fără sfială își apăra convingerile chiar și în acea perioadă dificilă. El știa că în țară înalta conducere decide totul, și cu această conducere a început să poarte un dialog direct și deschis. Din 1934 până în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin (lui Stalin- 50, lui Molotov – 71, lui Malencov – 63, lui Hrusciov – 26). Datorită intervenției lui, mulți oameni de știință au fost salvați de la moarte în închisori și lagăre în timpul terorii staliniste. În 1972, când autoritățile din Kremlin au propus excluderea lui Andrei Saharov  din cadrul Academiei de Științe, Capița a fost unicul care s-a opus. El a spus: „Avem deja un rușinos precedent analog — în 1933 fasciștii l-au exclus pe Albert Einstein   din Academia de Științe de la Berlin”.

La 17 octombrie 1978, Academia Suedeză de Științe i-a trimis din Stockholm lui Petru Capița o telegramă prin care îl înștiințează că a primit Premiul Nobel pentru fizică, pentru cercetările fundamentale în domeniul fizicii temperaturilor joase. Capița a primit această veste fiind la sanatoriul  „Barviha” din apropierea Moscovei, la odihnă cu soția sa. Printre întrebările pe care i le-au pus jurnaliștii, se afla și următoarea: pe care dintre realizările sale științifice el o consideră cea mai importantă? Capița a răspuns că pentru un om de știință mereu cel mai important studiu este acela la care lucrează în prezent. „Munca mea actuală are ca obiect sinteza termonucleară”, a mai adăugat el. Capița a murit la 8 aprilie 1984, cu puțin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani. Fiul lui Petru Capița este academicianul rus Serghei Capița, vorbitor și el al limbii român.

La 9 iulie 1900,  la Botoşani s-a născut Alexandru Graur, lingvist român de etnie evreiască, membru al Academiei Române.  Activitatea științifică  a lui Alexandru Graur (1900-1988) însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică și fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie și de cultivare a limbii române. A susținut ani în șir emisiunea radiofonică „Limba noastră”. Este autorul unor valoroase studii și articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum și al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. Împreună cu Iorgu Iordan şi Ion Coteanu   a fost redactor responsabil al noii serii a Dicționarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) și Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

La 9 iulie 1943  s-a născut Margareta Pâslaru, interpretă româncă de muzică ușoară, populară, actriță de teatru si film, compozitoare, textieră, realizatoare de emisiuni TV si radio. Artista iubită de milioane de români are o carieră fabuloasă, de peste 60 de ani, și le-a dat multe melodii de neuitat, precum „Diamant fermecat”, „Să nu uităm să iubim trandafirii” sau piesa pe care mulți o fredonăm la schimbarea anotimpurilor „Lasă-mi, toamnă, pomii verzi”.

La 9 iulie 1946, s-a născut Angela Similea, cântăreață de muzică ușoară, de mare succes în anii ’70–’80. În timpul liceului, profesorul de muzică Marin Teofil i-a descoperit talentul, îndrumând-o către compozitorul George Grigoriu, care conducea atunci ansamblul UTC. Acesta a stabilit ca Angela Similea să ia lecții de canto cu Florica Orăscu. A început să cânte în 1965 în mișcarea de amatori; la Festivalul artiștilor amatori, a obținut locul III cu piesa Câmpia sub lună de V. Veselovski și premiul I la concursul Primăvara bucureșteană. A câștigat Cerbul de Argint – premiul II la Festivalul Internațional „Cerbul de aur” 1970. La televiziune a debutat în cadrul emisiunii-concurs Emoții în premieră. A participat la concursuri ca Ancora Děčínului din Cehoslovacia (1971, Premiul special al juriului), Orfeul de aur din Bulgaria (1972, locul II), Festivalul Mamaia (1977, Premiul I). De-a lungul carierei a reușit să colaboreze cu unii dintre cei mai mari și mai buni compozitori români: Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Marius Țeicu, Zsolt Kerestely, Temistocle Popa, Dan Iagnov, Marian Nistor, Florin Bogardo, Adrian Enescu, George Grigoriu. Datorită succesului comercial foarte mare pe care l-a înregistrat muziciana de-a lungul anilor, aceasta a fost supranumită Doamna șlagărelor.

Evenimente istorice din ziua de 9 iulie:

1600: Mihai Viteazul întemeiază Mitropolia românească din Transilvania.

1776: George Washington da citire Declarației de independență a SUA (ratificata la 4 iulie 1776), in fata trupelor sale, la New York.

1940: Sovietul Comisarilor Poporului al URSS adoptă hotărârea despre activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

1947: Demersuri de aderare a României la ONU. România a demarat procedurile de aderare la Organizația Națiunilor Unite imediat după încheierea celui de-al doilea război mondial, din 1946, dar fără succes. În 1947 Guvernul a decis să remită secretarului general al Organizației Națiunilor Unite declarația de intrare în forul mondial și de aderare la Carta Națiunilor Unite. Cererea adresată la 9 iulie 1947 de Gheorghe Tătărescu, ministrul afacerilor străine, a fost respinsă de Consiliul de Securitate al ONU la data de 1 octombrie a aceluiași an, ca pentru toate țările „satelit URSS”. Aderarea României a fost blocată până la 14 decembrie 1955, când a fost admisă, la recomandarea Consiliului de Securitate al ONU.

1955: A fost publicat Manifestul Russell-Einstein, apelul semnat de Albert Einstein cu puţin timp înainte de moartea sa. Cu doar câteva luni înainte să moară, Albert Einstein, unul dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX, și alți zece cercetători de renume au semnat un document care avea să marcheze istoria, Manifestul Russell–Einstein, în care avertizau că dezvoltarea armelor nucleare pune în pericol însăși supraviețuirea omenirii și le cereau liderilor lumii să aleagă calea dialogului. La 9 iulie 1955, într-o lume împărțită de Războiul Rece și aflată sub amenințarea tot mai mare a armelor nucleare, filosoful și matematicianul britanic Bertrand Russell a prezentat la Londra un document care avea să devină unul dintre cele mai importante apeluri pentru pace din istoria modernă. Cunoscut sub numele de Manifestul Russell–Einstein, textul a fost făcut public la doar câteva luni după moartea lui Albert Einstein, care îl semnase cu puțin timp înainte de a se stinge din viață.

1972: Lângă satul Hrestyșce (raionul Krasnograd, regiunea Harkiv) a fost detonată prima explozie nucleară (subterană) din Ucraina, sub numele de cod „Facla”. Scopul acesteia a fost unul industrial – oprirea unei emisii de gaze rezultate în urma unui accident. Energia eliberată de explozie a fost de 3,8 kilotone. Experimentul nu a avut succes – oprirea emisiilor de gaze cu ajutorul unei explozii a eșuat. Torța de gaz a fost stinsă câteva luni mai târziu prin metode standard.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

Pe data de 12 octombrie 1940, secţia de agricultură a comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei a emis informaţia despre finalizarea muncii de împroprietărire a ţăranilor nevoiaşi, în care se sublinia că în cele 16 raioane existente la acea vreme (Chiţmani, Briceni, Zastavna, Noua Suliţă, Sadagura, Hotin, Hliboca, Cosmin, Storojineţ, Secureni, Lipcani, Vaşcăuţi, Chelmenţi, Vijniţa, Herţa, Putila), unde activau 378 de consilii săteşti, se aflau 1.503 de gospodării ţărăneşti, care nu aveau pământ, 20.031 – cu pământ puţin, cărora li s-a dat în folosinţă 15.354 hectare de terenuri arabile, 716 hectare de pădure. E necesar de a menţiona faptul că în cele 26 de consilii săteşti, constituite în raionul Herţa, puterea sovietică a descoperit numai o singură gospodărie ţărănească, care nu avea pământ. Aceasta înseamnă că în materialul „Timp al marilor primeniri” din 1987, consacrat jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa, nu s-a reflectat adevărul. Reiese că în fostul Ţinut al Herţei nu erau „obidiţi”. Academicianul Iuri N. Afanasiev sublinia: „Falsificând trecutul, deformând conştiinţa şi consolidând o serie de mituri, istoria, ca şi organele de represiune, a distrus şi a constrâns; ea nu numai a avut de suferit, ci şi a contribuit direct la impunerea suferinţei”.

Odată cu primirea în folosinţă a terenurilor agricole, gospodăriile ţărăneşti din actuala regiune Cernăuţi vor fi supuse sistemului de cote obligatorii de livrare a cerealelor către stat. Acest sistem a fost transformat de către organele staliniste de represalii într-un instrument de ruinare şi distrugere a gospodăriilor ţărăneşti. Cota avea rol persecutoriu datorită măsurilor drastice, aplicate asupra gospodăriilor ţărăneşti în cazul neachitării obligaţiilor în natură, în termenul prevăzut de lege. Astfel, la şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţânteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa, Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planurile de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor până la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid şi comsomoliştii au tăbărât în casele locuitorilor, scoţând din poduri ultimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rândurile românilor din Ţinutul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, fostul judeţ Dorohoi, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivând că au copii, care vor muri de foame fără de bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vârstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copilaşi. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul veşnic în pământurile străine ale Uralului.

Trecerea băştinaşilor din actuala regiune Cernăuţi peste linia de demarcaţie, trasată de sovietici la finele cireşarului, în toamna anului 1940 capătă un pronunţat caracter de masă. Bunăoară, în noaptea de 13 spre 14 octombrie, 17 tineri din Ţinutul Herţa au trecut în România. Acest fapt este dovedit de mărturiile lui Gheorghe Muraru din localitatea Bănceni, fostul judeţ Dorohoi, născut la 1922, cu studii primare, care s-a aflat în grupul românilor. Pe data de 13 octombrie, spre Patria istorică pornesc Gheorghe, Vasile şi Verona Avasâlchi din satul Godineşti, acelaşi judeţ. Primul era născut în 1918, al doilea – în 1921, iar ultima – la 1920. Peste cinci zile, în noaptea de 18 spre 19 octombrie, în direcţia frontierei apucă drumul 14 tineri, în componenţa cărora se aflau şase fete. Despre acest caz s-a aflat datorită relatărilor lui Dumitru Budeanu din Mogoşeşti, născut la 1916, cu studii primare. La 27 octombrie, către Ţara strămoşilor săi, pe care o iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge, se îndreaptă alt grup de tineri din localităţile herţene, alcătuit din 8 persoane. În numărul lor vor intra: Ilie Amariţei, de 21 de ani, din localitatea Ştreanga, poseda studii primare; Vasile Andronic, născut la 1921; Ion Mihai, în vârstă de 21 de ani; Toader Bilic, născut în 1920; Toader Olaru, avea 20 de ani. Toţi patru au venit pe lume în pitorescul sat Horbova şi toţi posedau studii medii incomplete. Tot în Horbova erau născuţi Ion Ilie, în vârstă de 33 de ani, neştiutor de carte, şi Mihai Sarencu, un tânăr de 20 de ani, poseda studii primare. Cel de-al optulea, Ilie Romaniuc, a văzut lumina zilei la 1921, în localitatea Cotu-Boian (Boianivca), azi raionul Cernăuţi, absolvent al şcolii primare.

În aceeaşi toamnă cu doina codrului de aramă, un grup de locuitori din satele Ostriţa, fostul raion Herţa, Ostriţa – Mahala, fostul raion Noua Suliţă, şi din suburbia oraşului Cernăuţi – Horecea Urbană, constituind peste 2 mii de oameni, a planificat trecerea în masă a frontierei sovieto-române. Născuţi în distinse familii de răzeşi bucovineni, crescuţi într-o atmosferă de tradiţii şi morală creştină, cu marele dor de libertate permanent în inimi, vrednicii fii ai neamului străbun nu se puteau împăca, asemenea semeţelor piscuri ale Carpaţilor milenari, cu situaţia de teroare bolşevică, instaurată în ţinut. Organizatorii acestei acţiuni au fost Grigore Medvidi, Ion Mihăilescu, Ştefan Ghiba, Florea Ghiba, Pavel Purici, Vasile Nicolaevici, Nistor Spindeac, Mihai Spindeac, Toader Budnic, Toader Predii, Grigore Guluţan, Dumitru Iutiş, Gheorghe Mihailiuc, Ion Toderean, Iacob Raţă, Nistor Florea, Ştefan Florea, Gheorghe Carp, Sain Guluţan, Toader Doroş, Gheorghe Ciubotaru, Ştefan Voronca, Ilie Voronca, Ion Ungureanu, Vasile Ungureanu, Ilie Constanciuc, Constantin Raţă.

Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, se poate menţiona că în toamna anului 1940, cu aceleaşi gânduri senine de a trece în România şi de a scăpa de „marea fericire” adusă de la Kremlin, trăiau şi numeroşi ucraineni. Drept argument serveşte raportul din 30 octombrie 1940 al organizaţiei raionale de partid din Herţa, adresat comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în care se relata: „În zona de frontieră de 800 de metri e foarte complicat să aduni porumbul, cartofii şi alte culturi târzii. Chiar strângerea roadei în mod colectiv întâmpină mari greutăţi. Astfel, în ziua de 25 octombrie, din grupul ţăranilor satului Tureatca, folosiţi la adunarea porumbului, au ieşit trei oameni şi au rupt-o la fugă spre frontieră. Unul dintre ei a fost ucis, altul, fiind rănit, a reuşit să treacă şi a nimerit în braţele grănicerilor români. O femeie, care era a treia, este reţinută. Ţăranii, care priveau, au început să discute cu grănicerii români”. Locuitorii satului Tureatca sunt ucraineni.

Totodată, în seara zilei de 17 noiembrie, un grup de locuitori din actuala regiune Cernăuţi, constituind peste 80 de oameni, majoritatea fiind de origine ucraineană, au trecut frontiera lângă localitatea Proboteşti din raionul Herţa. Ajungând pe teritoriul României, au desfăşurat Tricolorul, apucând drumul în direcţia oraşului Dorohoi. În componenţa acestui grup de oameni de diferite naţionalităţi, dornici de libertate, s-a aflat şi ţăranul cu studii primare, Gheorghe Ostafe, născut în 1909, în satul Godineşti, fostul Ţinut al Herţei.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În iunie 1480, Ştefan cel Mare, în cooperare cu voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory, a iniţiat o nouă campanie în Ţara Românească, scopul fiind înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş. Înfrânt, acesta s-a refugiat la turci, tronul fiind ocupat de Mircea, un fiu nelegitim al lui Vlad Dracul. Sultanul Mehmed al II-lea i-a acordat ajutor lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, care a reocupat tronul şi a pregătit în mare secret o puternică expediţie împotriva Moldovei. În acel moment, Ştefan cel Mare făcea, la rândul său, pregătiri pentru înlăturarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, cerând locuitorilor din ţinuturile Brăilei, Buzăului şi Râmnicului să-l accepte pe favoritul său, Mircea. Aceştia au refuzat propunerea, insultându-l pe domn.

În lunile mai-iunie 1481, Basarab cel Tânăr, în fruntea unei armate compuse din trupe muntene şi otomane, ultimele fiind conduse de Ali Bey şi Iskender Bey, a invadat Moldova. A înaintat pe valea Siretului, până la Bacău, arzând şi pustiind totul în cale „până sub Lunca cea Mare”, respectiv lângă Răcăciuni. Moartea sultanului Mehmed al II-lea (3 mai 1481) şi reacţia promptă a lui Ştefan au determinat retragerea oastei turco-muntene. Contraofensiva declanşată de Ştefan cel Mare a mutat acţiunile militare pe teritoriul Ţării Româneşti. Bătălia decisivă s-a dat, duminică, 8 iulie 1481, la Râmnicu Sărat. A fost o confruntare grea, deoarece oastea munteană era superioară numeric celei moldoveneşti, prima având, după cum scrie istoricul Nicolae Iorga, circa 20.000 de oameni.

Victoria a aparţinut lui Ştefan cel Mare. Cronicarul Grigore Ureche scrie: „Mulţime de inşi fără număr au pierit şi mulţi boieri au picat. Şi pre Ţepăluşi vodă încă l-au prinsu viu şi i-au tăiat capul”. Moartea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş în timpul bătăliei nu este confirmată de izvoarele istorice, el retrăgându-se în părţile vestice, de la Piteşti (6 august 1481) dând şi un hrisov. Letopiseţul de la Bistriţa confirmă relatarea lui Grigore Ureche scriind „şi mare şi nenumărată mulţime de oameni fură bătuţi cu totul şi toate steagurile fură luate şi nici unul nu le rămasă şi toţi vitejii şi boierii căzură atunci”.

Victoria lui Ştefan a fost deplină şi forţele moldoveneşti i-au urmărit pe turci până la vadurile Dunării. Ele au înconjurat cetatea Turnu şi au incendiat şi malul bulgăresc al marelui fluviu. Boierii munteni s-au închinat lui Ştefan cel Mare, care a instalat pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Călugărul (1481, 1482-1495), un fiu natural al lui Vlad Ţepeş. Mircea, pretendentul iniţial avut în vedere de Ştefan, a căzut în dizgraţie. Victoria categorică obţinută de Ştefan cel Mare a arătat încă o dată valoarea sistemului militar al Moldovei.

La 8 iulie 1653 a luat sfârșit a doua domnie a lui Vasile Lupu în Moldova. Vasile Lupu (1595-1661) a fost domnul Moldovei în două rânduri, între aprilie 1634–3/13 aprilie 1653 și 28 aprilie/8 mai–8/18 iulie 1653. A rămas în istorie prin preluarea funcției imperiale bizantine de protector al lumii ortodoxe și prin fecunda sa activitate de ctitor. Gheorghe Rakoczy al II-lea dorind tronul Poloniei, avea nevoie de un om devotat pe tronul Moldovei, boierul Gheorghe Ștefan. Acesta a intrat în Moldova în 1653 cu ajutor de la Ioan Kemeny, din partea lui Rakoczy, și de la Diicul Spătarul, din partea lui Matei Basarab. Vasile Lupu a fugit peste Nistru la Camenița dar s-a întors în scurt timp cu cazacii ginerelui său, Timuș și a învins la Popricani. L-a urmărit pe Gheorghe Ștefan în Muntenia, cu gândul de a se răzbuna pe Matei Basarab, dar a fost învins în Bătălia de la Finta, pierzând definitiv tronul. S-a refugiat la cazaci, de acolo la tătari și apoi la Constantinopol, unde a fost închis în Cele Șapte Turnuri. După eliberare, a încercat zadarnic să-și recâștige tronul, murind la Constantinopol.

La 8 iulie (27 iunie) 1709, în cadrul Marelui Război al Nordului are loc Bătălia de la Poltava – Petru cel Mare al Rusiei îl învinge pe Carol al XII-lea al Suediei.  Se încheie astfel rolul Suediei ca putere majoră în Europa. Soarta geopoliticii europene pentru următorii 200 de ani a fost decisă lângă Poltava, pe pământ ucrainean. Armata regelui suedez Carol al XII-lea a suferit o înfrângere zdrobitoare în fața moscoviților. Cu toate acestea, nu a fost doar un punct de cotitură în Marele Război al Nordului și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria lumii, ci, în general, a fost moartea Suediei ca superputere. Cu toate acestea, din acel moment a început transformarea lentă a regatului războinic din nordul Europei în Suedia de astăzi — o țară europeană confortabilă, cu unul dintre cele mai ridicate standarde de viață; o țară care a rămas neutră în timpul războaielor brutale din secolul al XX-lea. Ultimul cui în sicriul „măreției” suedeze a fost pus de istoricul Peter Englund și de cartea sa „Poltava. Relatare despre pieirea unei armate”. Cartea, publicată în 1988, a uimit societatea suedeză. A devenit un bestseller mondial, a fost tradusă în multe limbi, inclusiv în ucraineană, și s-a vândut în milioane de exemplare în Suedia. De asemenea, Ucraina a trebuit să se obișnuiască să trăiască în noi realități politice, din ce în ce mai mult subordonată nu vechii Moscove, ci noii capitale imperiale de la Sankt Petersburg. După Poltava, hatmanul Ivan Mazepa, care, în apărarea intereselor ucrainene (și acest lucru este foarte clar de la distanța de trei secole), a trecut de partea învinsului Carol, a devenit un „dușman și trădător al patriei” pentru secole. Și acest lucru a afectat în mod tragic istoria Ucrainei în toate timpurile ulterioare și o afectează și astăzi. Se poate spune că ucrainenii, indiferent de ce parte au luptat, au pierdut și atunci.

La 8 iulie 1868 a apărut, la Iaşi, manualul lui Ion Creangă „Metoda nouă de scriere şi citire pentru anul clasei I-a primare”. Ea este cunoscută și ca Abecedarul lui Creangă.  A fost o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. Lucrarea a avut 23 de ediții succesive până în 1893.  În epocă și ulterior după aceea până în perioada interbelică, sistemul a permis existența unor manuale paralele, drept care abecedarul respectiv a circulat concomitent cu alte manuale de acest tip. Încă din primii ani de institutorat, Creangă a început să adune material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă.

În relatarea lui George Călinescu, Ion Creangă se uni cu alți cinci institutori „spre a compune un abecedar ca lumea. Până atunci copiii învățaseră cum da Dumnezeu și după cum era și dascălul, cărți fiind puține și proaste”. Manualul a avut un deosebit succes, fiind difuzat în întregul Regat și a servit inclusiv ca suport de curs pentru instruirea adulților, în armată.

La 8 iulie 1929, în comuna Cobâlea raionul Şoldăneşti, Moldova, s-a născut Simion Cibotaru, scriitor, critic şi istoric literar, scenarist, doctor în filologie, academician.  A absolvit Universitatea de Stat din Chişinău (1949-1954). Stagiul de doctorat l-a urmat la Institutul de Literatură Universală „Maksim Gorki” al Academiei de Ştiinţe din URSS (1954-1957).  Din anul 1957 activează la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, mai întâi în calitate de colaborator ştiinţific inferior, apoi şef de sector şi director adjunct, ca în perioada 1969-1984 să fie numit director al aceleiaşi instituţii. Obţine titlul de doctor în filologie în anul 1973. Din 1981 devine membru al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Pe parcursul anilor 1978-1984 este redactor-şef al revistei „Limba şi literatura moldovenească”. A publicat peste 300 de lucrări, are 3 discipoli savanţi. Este autor de monografii, printre care „Emilian Bucov” (1958), despre care realizează un scenariu pentru filmul documentar cu acelaşi titlu la studioul „Moldova-film”.

Deşi lucrările lui S. Cibotaru poartă însemnele timpurilor, nici el nu este o excepţie fiind tributarul ideologiei comuniste. Totuşi el contribuie prin studiile sale la valorificarea scrierilor unor asemenea scriitori precum: Alexandru Robot, Teodor Nencev, George Meniuc, Emilian Bucov, Grigore Adam, Iosif Balţan, David Vetrov, Bogdan Istru, Nicolae Costenco, Alexandru Lipcan, Andrei Lupan etc., încadrându-i-i perfect în cadrul literar al timpului, oferindu-i cititorului studii ample, bine documentate. Criticile literare ale lui S. Cibotaru s-au axat şi pe moştenirea literară clasică, el fiind autorul articolelor: „Mihail Eminescu”, „La şcoala lui Ion Creangă”, „Alecu Russo şi contemporaneitatea”, „Vasile Alecsandri ‒ critic şi istoric literar”. A decedat la 14 ianuarie 1984.

Evenimente istorice din ziua de 8 iulie:

52 î.Hr.:  Data general acceptată pentru fondarea Parisului. O așezare a tribului galic al parizilor exista în acest loc încă de acum două-trei secole, dar prima mențiune despre aceasta sub numele de Luteția a fost făcută de Iulius Cezar în „Comentarii de Bello Gallico” (Însemnări despre războiul galic).

1392: Este atestată prima monedă românească. Prezența monedelor emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului („perperii de Valachia”) atestă circulaţia monedei româneşti în comerţul internaţional. Astfel este atestată circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european.

1497: Vasco da Gama începe prima călătorie pe mare din Europa spre India, înconjurând Africa; se deschide astfel linia de navigație din Europa spre Asia.

1947: A avut loc Incidentul OZN de la Roswell. În incidentul OZN de la Roswell se presupune că s-au recuperat resturi extraterestre, inclusiv cadavre străine, de la un obiect neidentificat care s-a prăbușit în apropiere de Roswell, sediul comitatului Chaves, statul New Mexico, SUA, în 8 iulie 1947. De la sfârșitul anilor 1970, incidentul a fost obiectul unor controverse intense și obiectul unor teorii ale conspirației cu privire la natura reală a obiectului care s-a prăbușit.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com