Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale, în perioada 22-30 iunie 1941, în actuala regiune Cernăuţi au fost întemniţaţi de către autorităţile sovietice 553 de băştinaşi, fiind acuzaţi de săvârşirea unor acţiuni contrarevoluţionare, îndreptate împotriva dictaturii staliniste. În beciurile fioroase ale cazematelor bolşevice, „pentru agitaţie antisovietică”, va nimeri românul Victor al lui Grigore Costaş, născut la 1888, în localitatea Broscăuţii Vechi din Bucovina. În perioada interbelică se stabileşte cu traiul în oraşul Cernăuţi, poseda studii superioare, fostul director al şcolii nr. 19 din centrul regional. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul sovietic, va fi transferat în Siberia. Moare pe data de 8 iunie 1942, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. „Duşmani ai poporului” au devenit şi cernăuţenii: Vasilina a lui Dumitru Miroţchi şi Nicolae al lui Vasile Gherman. Vor fi încătuşaţi, tot pentru „agitaţie antisovietică”, Eugen Popovici şi Ecaterina Lazaruc. La 26 iunie este arestată Lucheria a lui Alexandru Cuţac, născută în 1925, în localitatea Lucoviţa-Slobozia din Ţinutul Herţei, muncitoare, acuzată de reprezentanţii organelor staliniste de represalii de „activitate de spionaj” în favoarea României. A închis ochii pentru totdeauna, pe data de 8 iunie 1943, la vârsta de 18 ani.

În ziua următoare a Cireşarului este ferecat în lanţuri Gheorghe al lui Gherasim Balan, născut în 1890, în localitatea Câmpulung din România, poseda studii medii, contabil. În perioada interbelică se stabileşte cu traiul în oraşul Cernăuţi, încadrat la finele lunii iunie 1940, în componenţa Uniunii Sovietice. Acuzat de „agitaţie antisovietică”, apucă drumul Siberiei. În aceeaşi zi de vară însângerată este arestat şi ţăranul Dumitru al lui Ion Bunduc, născut în 1901, în satul Molniţa, judeţul Dorohoi. Apucă şi el calea chinurilor veşnice, fiindcă în trecut a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. A treia victimă a orânduirii socialiste a devenit preotul Gheorghe al lui Ion Crăciun, născut în 1899, în localitatea Gordineşti din Basarabia, locuitor al oraşului Cernăuţi. Acuzat de „activitate de spionaj”, porneşte şi acest slujitor al altarului spre îngheţurile Siberiei, unde va dispărea fără urmă.

La 27 iunie 1941, când întreaga Europă era cuprinsă de incendiul celui de-al Doilea Război Mondial, satrapii stalinişti îşi făceau de cap în actuala regiune Cernăuţi, căutând cu înfrigurare noi victime. În ghearele lor nimereşte ţăranul Iordache al lui Nicolae Hriţcu, născut în 1896, în satul Lucoviţa-Slobozia, fostul judeţ Dorohoi, neştiutor de carte. Fiind arestat de reprezentanţii regimului totalitar stalinist, este acuzat de faptul că, chipurile, în primul an de dictatură sovietică s-a ocupat de spionaj în favoarea României. În zadar bietul om spunea în timpul interogatoriilor drastice, care au durat 21 de luni, că nici nu înţelege cuvântul „spionaj” şi nici n-are închipuire ce fel de activitate poate să fie şi asta. Anchetatorii erau neclintiţi. Ei trebuiau să-l judece şi basta. Pe data de 17 aprilie 1943, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., prin decizia nr. 22-M, îl condamnă la 15 ani de închisoare „pentru activitate de spionaj”. Moare la 27 aprilie 1952, într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Unsprezece ani a trăit românul în împărăţia Siberiei cu speranţa că va veni clipa libertăţii şi se va întoarce acasă să-şi vadă soţia şi cele două fete, rămase în satul natal. Însă inima-i trudită a încetat să bată în plină primăvară. S-a stins din viaţă departe de glia străbună, unde a rămas să-şi doarmă somnul de veci. În aceeaşi zi a Cireşarului va fi întemniţat şi muncitorul Mihai al lui Dumitru Grincu din Cernăuţi, născut în 1891, poseda studii primare. Românul este acuzat de „agitaţie antisovietică” şi împuşcat, pe data de 30 iunie 1941, în localul închisorii cernăuţene nr. i, conform indicaţiilor călăului Meşyk, fostul Comisar al Poporului pentru Securitatea de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

A doua zi, fiind inclus de autorităţile staliniste în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”, este ferecat în lanţuri cernăuţeanul Constantin al lui Nicolae Dida, care a văzut lumina zilei în 1914, poseda studii medii, funcţionar. Primeşte 5 ani de detenţie. Victimă a regimului sângeros bolşevic devine învăţătorul Petru al lui Ion Gheorghian, născut în 1900, în localitatea Monastârea din România, poseda studii superioare. În timpul instaurării dictaturii sovietice în ţinutul mioritic se găsea în oraşul Cernăuţi. Va fi arestat de reprezentanţii autorităţilor staliniste, acuzat de „activitate subversivă” şi împuşcat, pe data de 28 iunie 1941, în localul închisorii nr. 1, conform indicaţiilor călăului Meşyk. Un al „mare spion român”, descoperit de ochiul vigilent al N.K.V.D.-ului, arestat în ziua de 28 iunie, a fost ţăranul Zamfir al lui Toader Paşcanu din Lucoviţa-Slobozia, Ţinutul Herţa, născut în 1904, neştiutor de carte. Nevinovatul va fi aruncat în cazematele bolşevice, pline de groază, unde încep interogatoriile cu diverse metode de tortură, puse la dispoziţia aparatului represiv. Românul a respins toate insinuările anchetatorilor, a rezistat tuturor fărădelegilor, însă sentinţa trebuia declarată. Pe data de 17 aprilie 1943, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 15 ani de închisoare „pentru activitate de spionaj”, întemniţându-l în blestematul lagăr din Sverdlovsk. În aceeaşi zi, fiind acuzat de „agitaţie antisovietică”, va fi încătuşat muncitorul Mihai al lui Gheorghe Greul din Cernăuţi. Este transferat în Siberia, unde moare, pe data de 1 mai 1942, în închisoarea nr. 2 din Turinul de Jos, regiunea Sverdlovsk.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 23 iunie 1905, la Chișinău s-a născut Victor Iușceanu,  compozitor, violonist, dirijor și profesor din Basarabia, membru al Societății Compozitorilor Români din 1948. A urmat Conservatorul din Chișinău, absolvind secțiile de Canto (1931) și Vioară (1936). A urmat apoi Academia de Muzică și Artă Dramatică „George Enescu” din Iași, unde a studiat cu Sofia Teodoreanu, Alexandru Zirra, Constantin Georgescu, Gavriil Galinescu și Antonin Ciolan. A fost profesor de Muzică la Liceul francez „General Berthelot” și la Gimnaziul de fete „Carmen Sylva”, de Muzică și de Vioară la Școala Normală de băieți „Mihai Viteazul” din Chișinău, de Teorie-solfegiu și Armonie la Conservatorul Lyra, Vioară la Școala Normală de băieți din București; a fost dirijor la Teatrul muncitoresc și conferențiar la catedra de Teorie-solfegiu a Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București. A compus muzică simfonică: Vals simfonic, Trei tablouri simfonice; muzică de cameră: Quartetul de coarde în re minor, Fuga în re major pentru pian, Pastel de toamnă pentru șase violoncele; muzică vocală: Șapte lieduri pentru voce și pian pe versuri de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Radu Miron, Gh. Scripcă; muzică de scenă. A scris lucrări didactice. S-a stins din viață la 3 august 1976, la București.

La 23 iunie 1944  Thomas Mann devine cetățean american. Mann este unul din cei mai notorii scriitori germani ai secolului XX, care s-au opus lui Hitler încă din anul 1933, când acesta a venit la putere. Și-a manifestat acest sentiment părăsind atunci Germania și refugiindu-se în Elveția. Când a izbucnit al Doilea Război Mondial, în 1939, s-a mutat în Statele Unite, apoi s-a întors în Elveția în 1952. Romanul de mare notorietate care l-a făcut celebru ca scriitor este „Muntele Vrăjit”, publicat pentru prima oară în 1924 și tradus în aproape toate limbile europene. Dar aceasta nu este singura lucrare de renume a sa. În 1929, Thomas Mann fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură „îndeosebi pentru romanul de mari proporții „Casa Buddenbrook” care s-a bucurat de-a lungul timpului de permanenta apreciere a societății contemporane, fiind considerat astăzi o capodoperă a literaturii mondiale. În 1952, revenind în Europa, Thomas Mann  n-a mai locuit niciodată în Germania natală, deși s-a întors de mai multe ori, cu mai multe ocazii, pe durate limitate.

La 23 iunie 1983 a decedat Vlad Ioviță, prozator, scenarist și regizor de film moldovean. Vlad Ioviță s-a născut la 25 decembrie 1935 în satul Cocieri, raionul Dubăsari. În 1954, a absolvit Școala de balet „A. Vaganov” de pe lângă Teatrul de Operă și Balet „Kirov” (fostul Teatru Imperial „Mariinsk”) din Sankt-Petersburg și în 1964 – cursurile superioare de scenaristică și regie de pe lângă Institutul Unional de Cinematografie din Moscova. A activat în trupa de balet a teatrului „Muzical-Dramatic  „A.S. Pușkin” din Chișinău, azi Teatrul Național „Mihai Eminescu” (1957-1958), ulterior – la Studioul  „Moldova-Film”. A exercitat și funcția de secretar al Comitetului de conducere al Uniunii Cineaștilor din Moldova (1981-1983). A semnat libretul „Meșterul Manole” (muzica de V. Poleakov și V Slivinski). A jucat roluri: mazurca ( „Lacul lebedelor” de P. Ceaikovski), prietenul lui Collin („Fata rău păzită” de P. Hertel), Șamanul, Voinicul („Spada frântă” de E. Lazarev) ș.a. Este autorul filmelor documentare „Păienjenişul”, „Malanca”, „Măştile iernilor noastre”, „Dansuri de toamnă”, ”Piatră, piatră”, precum și al filmelor de lung metraj „Nuntă la palat”, „Dimitrie Cantemir”, „Calul, puşca şi nevasta”, „Făt-Frumos”.  A semnat scenariul la filmul  „Se caută un paznic” (după povestea ”Ivan Turbincă” de Ion Creangă, în regia poetului și regizorului Gheorghe Vodă), precum și cărțile de proză: „Râsul şi plânsul vinului” (1965), „Dincolo de ploaie” (1970), ”Trei proze” (1971), „Dimitrie Vodă Cantemir”, nuvelă cinematografică (1973), „Un hectar de umbră pentru Sahara” (1984), ”Friguri” (1985) ş.a. În 1976, a fost distins cu Premiul de Stat și în 1982 i s-a conferit  titlul onorific ”Maestru emerit al artei”. Astăzi, liceul din satul său natal, Cocieri, Dubăsari, îi poartă numele.  „Vlad Ioviță este un cineast și un scriitor de o valoare netrecătoare, care a lăsat pagini memorabile în istoria literaturii şi culturii noastre”, a constatat poetul Arcadie Suceveanu.

La 23 iunie 2001 a început  pelerinajul Papei Ioan Paul al II-lea în Ucraina.  Vizita lui Ioan Paul al II-lea în Ucraina (23-27iunie) a fost cea de-a 94-a vizită internațională a șefului statului Vatican. Ea a avut loc la invitația guvernului ucrainean și a ierarhilor catolici. Scopul vizitei a fost de a sprijini catolicii în credința lor și de a contribui la stabilirea unor relații de prietenie între cultele din Ucraina. În conformitate cu programul vizitei, Ioan Paul al II-lea a vizitat Kievul și Lvivul. Papa a fost primit de președintele Ucrainei, Leonid Kucima, care a participat la ceremoniile de întâmpinare și rămas bun ale Suveranului Pontif, precum și la liturghiile din Kiev și Lviv.

Evenimente istorice din ziua de 23 iunie:

1917: Se întrunesc la Chișinău, in Palatul Libertății, delegații comitetelor militare din Iași, Odesa, Chișinău s.a., care hotărăsc constituirea „Sfatului împuterniciților soldaților și ofițerilor moldoveni de pe frontul românesc”, organ central de coordonare a activității tuturor organizațiilor ostășești moldovenești din întreaga Rusie. Sfatul împuterniciților cere convocarea la Chișinău, pe baza proporțională, a Sfatului Țării, care urma să hotărască asupra proiectului autonomiei Basarabiei pe temeiul național și teritorial. Se cerea, de asemenea, numirea de către guvernul rus în  funcția de comisar gubernial a unui român basarabean și înlocuirea tuturor comisarilor județeni cu reprezentanți ai basarabenilor, formarea de unități militare naționale, învățământ în limba naționala, demilitarizarea administrației s.a.

1917: Centrala Radă a adoptat Primul Universal, prin care s-a proclamat autonomia Ucrainei.

Acesta a fost răspunsul Radei Centrale Ucrainene ,la atitudinea negativă a Guvernului Provizoriu al Rusiei față de Ucraina autonomă. Conform Primului Universal, „fără a se separa de întreaga Rusie…, poporul ucrainean trebuie să-și rânduiască singur viața”, iar legile trebuie să fie adoptate de Adunarea Națională Ucraineană. Autorul Primului Universal a fost Volodymyr Vynnycenko.

1961: A intrat în vigoare Tratatul asupra Antarcticii, elaborat în anul 1959. Tratatul bloca, pe o perioadă de 30 de ani, pretențiile oricărui stat la o suveranitate teritorială în Antarctica, unde cercetarea științifică este liberă, iar orice activitate cu scopuri militare este interzisă.

Tratatul, semnat de 47 de țări, stabilește că Antarctica va rămâne o rezervație științifică, și interzice activitățile militare de orice fel pe Continentul Alb. Acest tratat a fost primul acord privind limitarea și controlul armamentului semnat în timpul Războiului Rece.

1990: Parlamentul RSSM adoptă Declaraţia cu privire la suveranitatea RSS Moldoveneşti. Declarația de suveranitate a Republicii Sovietice Socialiste Moldova, nr. 148-XII/23 iunie 1990 stipula la art. 1: „Republica Sovietică Socialistă Moldova este un stat suveran. Suveranitatea RSS Moldova este unica și necesara condiție a existenței statalității Moldovei”, iar la art. 2: „Purtătorul și sursa suveranității este poporul. Suveranitatea se realizează în interesele întregului popor de către organul reprezentativ superior al puterii republicii”. Mircea Snegur a fost ales președinte al țării. În 27 august 1991, Moldova și-a declarat independența.

1993: Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe adoptă Declarația de la Balamand, conform căreia unitatea creștinătății nu se poate înfăptui prin forță.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com  

Persecuţiile staliniste, îndreptate împotriva băştinaşilor din ţinutul mioritic, n-au luat sfârşit odată cu deportările în masă ale locuitorilor din actuala regiune Cernăuţi. Ele au continuat şi după 13 iunie 1941. Oamenii nevinovaţi vor fi duşi în neagra străinătate, părăsind baştina străbună şi tot ce-au avut mai drag şi scump. Ei au apucat drumul Gulagului bolşevic, îndurând chinuri feroce. Astfel, în ziua de 22 iunie, când au început operaţiunile militare între România şi imperiul sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sânge de român, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutând noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău, frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei numeroase familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină, în Molniţa lui dragă, au rămas să-i ducă dorul şi să-l aştepte părinţii, fraţii şi surorile. A rămas satul său natal, cu luncile de sălcii plângătoare, unde-şi făceau cuiburi păsările călătoare, venite de la capătul lumii. A rămas Prutul cu morile-i de apă, care măcinau sudoarea ţăranului şi sufletul lui. Au rămas văile cu doine şi turmele de mioare. A rămas pământul sfinţit cu sângele strămoşilor. Conform deciziei nr. 85-S din 17 octombrie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., românul, născut în 1915, este privat de libertate pe un termen de 5 ani, fiind trecut în categoria „elementelor care prezintă un pericol social”.

În aceeaşi zi de Cireşar, alt molnicean, Haralambie Cercun, născut în 1922, este arestat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., fiind acuzat şi el de faptul că a devenit pentru puterea sovietică „un element care prezintă un pericol social” şi trebuie transferat în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă. Din blestematul lagăr stalinist de muncă corecţională, sărmana lui inimă se ruga: „Lasă-mi, mamă, dor de glie,/ Ca să vin în zori cu rouă,/ Când în luncile din vale/ Iarba ostenită doarme/ Şi-ntocându-mă acasă,/ Să găsesc lângă fântână/ Doi cireşi cu doina-n frunze/ Şi trecutul în tulpină.// Lasă-mi, mamă, graiul dulce,/ Moştenitul din străbuni,/ Să-l aud la sărbătoarea/ Satului cu oameni buni/ Şi-adunându-mă din vremuri/ De adâncă suferinţă,/ Să-mi văd baştina natală,/ Îmbrăcată în credinţă.// Lasă-mi, mamă, dor de viaţă,/ Să mă regăsesc pe mine,/ Să-nţeleg în astă lume/ Ce e rău şi ce e bine”. N-a dovedit acest tânăr să înţeleagă ce e rău şi ce e bine, fiindcă a închis ochii pentru totdeauna pe data de 24 februarie 1942. S-a despărţit de scumpa sa mamă, Catinca Cercun, care tot privea în depărtare, aşteptându-l. Tăcerea grea o durea ca o rană pătrunsă în adâncul sufletului ei. Sărmana mamă singură se ştia pe acest pământ. Când a murit unicul său fiu, în satul din Valea Prutului, plângea cerul şi fulgii cădeau ca nişte stele, prevestind că sufletul martirului a trecut în nemurire.

În informaţia din 18 iunie 1941, adresată Kievului, Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, accentua faptul că „operaţiunea de deportare a elementelor contrarevoluţionare” din ţinut a fost planificată pentru noaptea de „11 spre 12 iunie” 1941. Reieşind din faptul că Instituţia feroviară din Cernăuţi n-a reuşit să pună la dispoziţia conducerii regiunii numărul necesar de vagoane pentru „deportarea elementului antisovietic”, această „operaţiune s-a desfăşurat în noaptea de 12 spre 13 iunie”. Totodată, raportorul sublinia că planul deportării prevedea „ridicarea a 2.333 de familii, cu un număr de 8.009 oameni”. Din cauza schimbării termenului fixat al deportării, „unele elemente contrarevoluţionare au reuşit să afle despre viitoarea operaţiune şi au dispărut”. Astfel, „au fost ridicate 2.279 de familii, numărând 7.720 de membri”. În continuare se menţiona că organele represive ale dictaturii staliniste „au luat măsurile necesare în direcţia vânării elementelor contrarevoluţionare, care au reuşit să se ascundă”.

Pentru îndeplinirea planului stabilit de către Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliul Comisarilor Poporului al R.S.S.U., reprezentanţii regimului totalitar bolşevic s-au îndreptat spre localităţile băştinaşilor din ţinut, cu scopul de a „descoperi şi aresta noi duşmani ai poporului”. A pornit marea vânătoare de suflete nevinovate. La 8 august 1942, Eugenia Nicolae Fetcu a declarat în prezenţa primarului şi a secretarului comunei Lunca, judeţul Dorohoi, următoarele: „În ziua de 22 iunie 1941 am fost chemată la primărie de autorităţile sovietice. Motivând că am vorbit contra statului sovietic, am fost luată şi dusă la Cernăuţi, unde am stat închisă timp de opt zile, unde erau cam 1.300 de arestaţi. După cercetările noastre, care au durat opt zile, au format un convoi din toţi arestaţii şi am plecat înspre Hotin, trecând în Transnistria (Ucraina), fără a ne spune unde ne duc”.

În acel convoi al băştinaşilor, care a pornit spre Siberia, la finele Cireşarului însângerat, se aflau şi Elena Ailincăi din Târnauca, şi Aglaia Moraru din Buda Mare. Ambele localităţi fac parte din Ţinutul Herţei. În urma unui bombardament aerian, româncele reuşesc să evadeze de sub escortă, întorcându-se în satele natale.

Pe data de 23 iunie 1941, reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o arestează pe Catinca Bodnar din Tărăşeni, născută în 1914, neştiutoare de carte, ţărancă. Sărmana femeie este supusă interogatoriilor feroce timp de 20 de luni. La 3 martie 1943, românca va fi condamnată de către autorităţile bolşevice la 6 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru activitate de spionaj” în favoarea României.

A doua zi, în mâinile grănicerilor sovietici nimereşte Vasile al lui Gheorghe Basarabeanu, născut în 1885, în orăşelul Herţa, fostul judeţ Dorohoi, poseda studii primare, croitor. Îngrozit de teroarea desfăşurată în ţinutul mioritic de către dictatura stalinistă, românul a încercat să treacă în Patria istorică şi să scape de regimul totalitar, instaurat pe meleagurile voievodale. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul bolşevic, deţinutul va fi scos din închisoarea din Cernăuţi şi transferat în Siberia, unde dispare fără urmă. Au rămas să-l aştepte scumpa lui soţie, Elena Basarabeanu, şi frumoşii săi fii: Alexandru, Dumitru, Haralambie, Mihai.

Şeful interimar al Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., căpitanul Şaşkov, aducea la cunoştinţa lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, că în ziua de 25 iunie 1941 au fost arestaţi de către reprezentanţii organelor represive 18 băştinaşi, suspectaţi de „acţiuni contrarevoluţionare şi agitaţii antisovietice”. În numărul arestaţilor a intrat Claudia Constantinovici din oraşul Cernăuţi, născută în 1901, poseda studii medii incomplete, funcţionară. La 12 septembrie 1942, românca va fi condamnată la 5 ani de detenţie „pentru agitaţie antisovietică”. În aceeaşi zi, în mâinile călăilor stalinişti nimereşte şi Maria a lui Vasile Cerchez, născută în 1918, tot în vechea capitală a Bucovinei istorice.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Ziua de doliu și comemorare a victimelor războiului a fost instituită prin Decretul Președintelui Ucrainei nr. 1245/2000 din 17 noiembrie 2000, cu scopul de a cinsti memoria milioanelor de oameni care au murit sau au avut de suferit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și de a păstra memoria istorică a acestei tragedii. Această dată este legată de începutul războiului germano-sovietic – 22 iunie 1941, când Germania nazistă a atacat URSS.

Conform estimărilor istoricilor, războiul a luat viața a milioane de ucraineni — atât militari, cât și civili. Orașele și satele distruse, ocupația, Holocaustul, deportările și represiunile au lăsat răni care se resimt și în prezent.

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Tudor cavaler de Flondor, în perioada  1899-1906, a fost vicepreședinte al Societății „Junimea” și directorul de cor și dirijor al Societății „Armonia” în Cernăuți. Tudor Flondor era în primul rând violonist, însă stăpânea și alte instrumente, cum sunt pianul, armoniul, chitara, flautul și clarinetul.

Tudor cavaler de Flondor a fost deputat al Dietei Bucovinei, apoi al Consiliului imperial din Viena (1901-1908).  Flondor a compus numeroase operete române, lucrări corale, serenade, dar, de asemenea, muzică instrumentală și muzică pentru vodevilurile lui Vasile Alecsandri. În lucrările sale se recunosc ecouri muzicale ale lui Brahms și Wagner. Cea mai cunoscută compoziție a sa a fost „Moș Ciocârlan”, care s-a bucurat de un mare succes. Soția sa, Maria, era pianistă, așa că ei au continuat tradiția părinților de a organiza serate muzicale. La aceste evenimente, organizate la moșia de la Rogojești, veneau și frații lui Tudor, Iancu și Nicu Flondor.

Ultimul său cântec, „Tempi passati”, l-a scris pe patul de moarte în sanatoriul privat „Fichtenhof” din Berlin, în care a trebuit să stea din cauza unei boli grele. A decedat pe 22 iunie 1908, la ora șase după amiază.

Numele lui Tudor cavaler de Flondor a purtat o stradă din Cernăuțiul interbelic. Astăzi îi poartă numele o stradă din București, precum și Biblioteca orașului Rădăuți.

La 22 iunie 1913, la Rădăuți s-a născut Petru Rezuș, preot, profesor de teologie, poet și prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți, frecventând în paralel și cursurile Facultății de Litere și Filosofie. Între 1935–1937 s-a specializat la universitățile din Oxford, Cambridge, Strasbourg și Viena. A fost proclamat Doctor în Teologie la Cernăuți (aprilie 1937). A fost hirotonit preot la București, la Parohia Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei (1938). Carierea sa în învățământ a început ca profesor de Apologetică și Dogmatică la Academia Teologică din Caransebeș. Aici a înființat biblioteca orașului și revista Altarul Banatului, a fost profesor de liceu, profesor titular la catedra de Teologie fundamentală a Facultății de Teologie din Cernăuți (aflată în refugiu la Suceava) și prodecan al facultății, profesor la aceeași specialitate în cadrul Facultății de Teologie din București și director al acestei instituții. S-a remarcat, de tânăr, ca un teolog și publicist erudit, semnând studii și articole în multe publicații ale vremii, fiind membru al mai multor societăți literare. După venirea în București, a fost redactor la revistele Ortodoxia și Studii Teologice. A colaborat cu studii, articole, eseuri, note, recenzii, poezii, proză, culegeri de folclor la revistele teologice Foaia diecezană, Altarul Banatului din Caransebeș, Revista Teologică din Sibiu, Candela, Revista Bucovinei din Cernăuți, revistele centrale bisericești și ale mitropoliilor; la publicațiile laice Albina, Flacăra, Contemporanul, Luceafărul, Națiunea, Cronica, Viața românească etc. De asemenea, a colaborat la Calendarul Credința din Detroit (SUA), și la Vestitorul canadian din Ontario (Canada). Scrieri teologice: Dezvoltarea dogmatică, Tradiția dogmatică ortodoxă, Aspecte soteriologice, Axiologia ortodoxă, Despre Duhul Sfânt. A scris poezii, romane, povestiri, basme etc. dintre care: volume de versuri: La vaduri de vreme, Trecerea înaltă, Vama de aur; romanele: La umbra sfinxului, Cosițele Doamnei, Războieni, Dansul șerpilor, Dumbrava roșie, monografii. A decedat la 7 mai 1995, la București.

La 22 iunie 1930, în localitatea Cupcui, Cahul, Moldova s-a născut Argentina Cupcea-Josu, critic literar, traducătoare, eseistă. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Moldova (1953). A fost profesoară de Limba română la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău, cercetător științific la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei. A semnat studii și articole critice despre procesul literar contemporan: Conceperea și realizarea chipului artistic, Evoluția caracterului, Talentul scriitorului și măiestria literară etc., coautoare la manuale, prefațatoare de cărți; studii despre măiestria traducerilor literare din Nekrasov, Maiakovski, Șolohov, Ilf și Petrov; despre măiestria traducătorilor Igor Crețu și Alexandru Cosmescu. A transpus în limba română opere de Maupassant, Stendhal, Avijius, Cehov, Nușici, Gorki etc. A lucrat la Enciclopedia Chișinău. A fondat și a condus Cenaclul Un zâmbet pentru vârsta a treia la Biblioteca Publică „Onisifor Ghibu” din Chișinău. A fost distinsă cu titlul de Maestru al literaturii din R. Moldova, a primit medalia „Mihai Eminescu” (1996), Ordinul Gloria Muncii. A decedat la 4 martie 2019, la Chișinău.

La 22 iunie 1941, Sofia, Drochia, s-a născut Lidia Istrati, prozatoare și politiciană din Republica Moldova. A urmat Institutul Agricol din Chișinău (actualmente Universitatea Agrară de Stat din Moldova), pe care a absolvit-o în anul 1962. A devenit Doctor în Biologie la Academia de Științe din Republica Moldova în 1971. După absolvire a fost profesoară în satul Bujor, Hâncești, apoi a fost redactor și șef de redacție la Editura Știința, directoare a Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”. A debutat cu nuvela Îngăduie, omule!, publicată în revista Nistru (1968), în care critica viața în colhoz, motiv pentru care nuvela a fost publicată cu o întârziere de zece ani. S-a remarcat prin volumele de proză: Nica, Tot mai departe, Scara, Goana după vânt, Nevinovata inimă, Fașă dalbă de mătase, (2002, postum), bazate pe teme din viața cotidiană și probleme etice. A fost membră a Parlamentului Republicii Moldova (1990–1997), pe listele Blocului electoral Alianța Frontului Popular Creștin Democrat. A fost președinta Ligii Creștin-Democrate a Femeilor din Moldova (1993–1997), iar din 1994 a reprezentat Blocul Țăranilor și Intelectualilor. A semnat Declarația de independență a Republicii Moldova în 1991. A fost descrisă de unii colegi ca luptătoare aprigă împotriva corupției și a mafiei. A fost distinsă cu Ordinul Gloria Muncii (1996). A decedat la 25 aprilie 1997, la Chișinău.

La 22 iunie 1963 a încetat să bată inima „Păsării măiestre” a cântecului românesc, Maria Tănase. Maria Tănase a fost o interpretă română de muzică populară, ușoară, lăutărească, romanțe și teatru de revistă. Când ea avea 25 de ani și un nume deja în arta muzicală românească, vestitul istoric Nicolae Iorga a supranumit-o „Pasăre măiastră”.

Maria Tănase s-a născut la 25 septembrie 1913, în mahalaua Cărămidarilor din București, fiind al treilea copil al florarului Ion Coandă Tănase şi al Anei Munteanu. Tatăl său era  un talentat artist, cânta din caval, îi plăcea să meargă la spectacole de muzică populară, de revistă, de operetă şi operă, unde oferea, interpretelor, cu generozitate, buchete de flori culese din propria grădină.

În anul 1921 Maria Tănase îşi face debutul pe o scenă, la Căminul Cultural „Cărămidarii de Jos”, la o serbare școlară. La vârsta de 15 ani s-a înscris la concursul Miss România. În anul 1930 se angajează casieriţă la un birt, unde obişnuia să cânte. I-a descoperit talentul publicistul şi regizorul de teatru Sandu Eliad. Acesta a și devenit primul ei protector şi cel care avea să o introducă în lumea literar-artistică a oraşului.  În data de 20 februarie 1938 are loc debutul radiofonic al Mariei Tănase. Acompaniată de taraful Ion Matache,  ea a susținut „pe viu” un program de cântece românești la emisiunea „Ora satului”.

În primăvara anului 1939 artista Maria Tănase participă la Expoziția Universală de la New-York. Aici ea are ocazia să-i cunoască pe genialii George Enescu și Constantin Brâncuș.

După instaurarea comunismului, în 1952  Maria Tănase este solicitată să profeseze la Școala medie de muzică nr. 1 din București, în cadrul unei catedre de cânt popular nou creată. Le-a avut eleve pe Victoria Darvai, Ileana Constantinescu, Natalia Șerbănescu.

În perioada 1953 şi 1961, Maria Tănase a înregistrat nu mai puţin de 24 de albume, din care patru în limba franceză. Pe parcursul carierei, a fost acompaniată de cele mai bune orchestre, tarafuri şi instrumentişti: Petrică Moţoi, Mitică Mâţă, Costică Tandin, Grigoraş Dinicu, Victor şi Nicuşor Predescu, Ionel Banu, Henry Mălineanu, orchestra „Electrecord”.

În anul 1955 Maria Tănase a fost distincă cu Premiul de Stat, iar în 1957 a primit titlul suprem de Artist Emerit.  În primăvara anului 1963, fiind într-un turneu prin România, află că este bolnavă de cancer la plămâni. Întrerupe turneul și revine la  București. Se stinge din viață la Spitalul Fundeni, la 22 iunie. Corpul neînsufleţit al artistei a fost depus la Teatrul de Revistă, s-a instituit zi de doliu naţional, şi a fost condusă pe ultimul său drum, spre Cimitirul Bellu, de sute de mii de oameni care o iubeau şi o admirau în mod deosebit.

Şi-a mai dorit ca după moartea ei să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să-şi potolească setea.

Evenimente istorice din ziua de 22 iunie:

431 d.Hr.: Are loc deschiderea Sinodului de la Efes. Este al treilea sinod ecumenic din istoria creștinismului și a fost convocat de împăratul roman al Constantinopolului Teodosie al II-lea, pentru clarificarea unor probleme doctrinare.

1462:  Are loc atacul nereuşit al lui Stefan cel Mare, domnul Moldovei, asupra cetăţii Chilia, apărată de o garnizoană maghiară. În timpul atacului, Ștefan este rănit la gleznă. Potrivit tradiției, Ștefan cel Mare a pierdut doar două bătălii, una dintre care fiind asediul Chiliei din 1462. La doi ani și jumătate de la acest eșec, în data de 25 ianuarie 1465 , după un asediu de o zi, Ștefan cel Mare cucerește Cetatea Chiliei. Domnitorul îl numește pe Isaia, cumnatul său, pârcălab al cetății.

1633: Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564, Pisa, Ducatul Florenței, Italia – d. 8 ianuarie 1642) este obligat, de către Papa, să și retragă afirmația că Pământul orbitează în jurul Soarelui. Vaticanul va recunoaște aceasta greșeală 359 de ani mai târziu, la 31 octombrie 1992)

1861: Tricolorul a devenit drapelul civil oficial al Principatelor Unite

Domnul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul românesc din timpul Revoluției de la 1848, roșu-galben-albastru, cu benzile dispuse orizontal ca fiind drapelul civil oficial al Principatelor Unite.

1940: Al Doilea Război Mondial — noul guvern francez condus de mareșalul Philippe Pétain semnează cu Germania armistițiul de la Rethondes, în condiții umilitoare pentru Franța.

1941: Al Doilea Război Mondial: Sovieticii încep execuții în masă la închisoarea Brygidki, Lviv. Dintre cei 13.000 de deținuți, majoritatea polonezi, doar 600 au fost cruțați.

1941: Germania, care atacase URSS în noaptea, anunță oficial că a început Operațiunea Barbarossa, reprezentând campania împotriva Uniunii Sovietice, fără a anunța public obiectivul acestei campanii, respectiv ce teritorii intenționează să ocupe din uriașul stat atacat. În replică, prim ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, face o declarație publică, confirmând sprijinul pe care Marea Britanie îl va acorda URSS, în lupta împotriva Germaniei.

1994: Președintele Ucrainei, Leonid Kravciuk, a emis decretul „Cu privire la restituirea bunurilor de cult către organizațiile religioase”, prin care se solicita autorităților locale să asigure, până la 1 decembrie 1997, transferul în folosință gratuită sau restituirea în proprietatea organizațiilor religioase a clădirilor și bunurilor de cult care se află în proprietatea statului și care nu sunt utilizate conform destinației lor.

1995: La Paris, România remite oficial cererea de aderare la Uniunea Europeană. Cererea a fost remisă împreună cu Declarația de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea își exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 21 iunie 1848, în revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a fost publicată poezia „Un răsunet” de Andrei Mureșanu. Ea a fost pusă pe note de Anton Pann și peste 142 de ani, în 1990, a devenit Imnul de Stat al României – „Deșteaptă-te, Române!”.

„Foaie pentru minte, inimă şi literatură” era supliment al “Gazetei de Transilvania” și în anul revoluționar 1848, în momentul publicării poeziei lui Andrei Mureșanu, revista avea 800 de exemplare. Tinerii brașoveni au copiat poezia „Un răsunet” în mii de exemplare, fapt deosebit pentru participanţii la revoluţiile de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania.

Poetul face un apel la trezirea conştiinţei naţionale, invocându-se virtuţile înaintaşilor pentru dinamizarea energiilor revoluţionare ale contemporanilor. Supratitlul „Deşteaptă-te, Române!” este un imperativ social, care a putut fi inspirat fie de poezia lui Vasile Alecsandri „Către români”, devenită „Deşteptarea României”. Poezia lui Andrei Mureşanu poate fi considerată un ecou, un răspuns sau un răsunet ardelean al poeziei lui Alecsandri. Nicolae Bălcescu aprecia că poezia este „una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac”. De asemenea, titlul poate fi inspirat de articolul-program al „Gazetei de Transilvania”, care cuprinde acest îndemn: „deşteaptă-te şi tu, române, păşeşte împreună cu noi, primeşte şi cultivă în inima ta iubirea de dulcea noastră patrie”.

Se pare că George Bariţiu ar fi propus ca poezia, iniţial de 10 strofe, să cuprindă şi cea de-a unsprezecea strofă, pentru completarea ideilor exprimate. Poezia a intrat în fondul de aur al liricii patriotice româneşti, alături de „Hora Unirii”, „Scrisoarea a III-a”, „Limba noastră” etc. şi cuprinde idei de redeşteptare, de chemare la o nouă viaţă, fiind adoptată ca imn al revoluţionarilor români de la 1848. Nicolae Bălcescu a numit-o „Marseilleza românilor”. „Deşteaptă-te, Române!”, a devenit un cântec care a însoţit istoria românilor în momentele cele mai însemnate.

Poezia lui Andrei Mureșanu, comparată cu „Marseilleza” lui Rouget de Lisle, a fost considerată la început, ca specie literară, marş. În 1897 poetul George Coşbuc a scris un articol intitulat „Cele trei marşuri”, în care făcea comparaţie între „Marşul oştirii române” de Vasile Cârlova, „Deşteptarea României” de Vasile Alecsandri şi „Un răsunet” de Andrei Mureşanu. Numele de marş a fost înlocuit, fiind mai potrivit cel de Imn. Ca şi marşul, imnul în varianta lui de Imn Naţional este de inspiraţie patriotică. În poezia lui Andrei Mureșanu mândria naţională este evidenţiată de măreţia trecutului: „Priviţi măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine”. Poezia exprimă năzuinţele de viaţă ale naţiunii, cum ar fi libertatea: „Dar noi pătrunşi la suflet de sfânta libertate”; unitatea naţională: „O mamă văduvită de la Mihai cel Mare / Pretinde de la fiii-şi, azi mână d-ajutori”. Astfel, reiese valoarea deosebită a poeziei din faptul că ea arată marile idealuri naţionale: libertatea şi unitatea naţională, dar şi capacitatea de mobilizare. Comparaţia făcută de Coşbuc între cele trei poezii, menţionate mai sus, dovedeşte faptul că toţi cei trei poeţi cer întâi de toate unire.

Mihai Eminescu îl caracterizează astfel pe poetul Andrei Mureşanu: „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”, iar Iosif Vulcan vede în acest poem un program naţional şi consideră poezia „testamentul sfânt al apostolilor noştri şi evanghelia naţională scrisă cu litere de aur”.

La 21 iunie 1848 revoluționarii moldoveni, exilați după represaliile domnului Moldovei Mihail Sturdza, organizează la Cernăuți Comitetul revoluționar moldovean, în frunte cu Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Zaharia Moldoveanu, etc., care ține o strânsă legătură cu revoluția din Valahia. Comitetul însărcinează pe Mihail Kogălniceanu să redacteze un program de revendicări sociale și politice.

La 21 iunie 1934 s-a născut Mihail Cibotaru, prozator și publicist din Republica Moldova. Mihai Gheorghe Cibotaru (1934-2021) şi-a făcut studiile la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Chișinău, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1959 și a urmat apoi Școala Superioară de Partid, secția jurnalistică de pe lângă CC al PCUS, Moscova (1967).  A lucrat ca jurnalist la ziarele „Tinerimea Moldovei”(1957-1959) și „Moldova Socialistă”(1959-1975), iar începând din anul 1975 a fost redactor șef al revistei „Moldova” și redactor șef al săptămânalului „Luceafărul”.  În anii 80 a avut de suferit șicane din partea autorităților sovietice pentru faptul că a publicat scriitori ca Grigore Vieru, Ion Hadârcă etc.  Mihail Cibotaru s-a remarcat și ca un valoros prozator. El a debutat în presă cu povestiri la începutul anilor 60. Primul său volum de povestiri, intitulat „Tăcerea pădurilor” (1965), s-a distins printr-o problematică cetățenească, prin lirism și căldură umană. Publică de asemenea trei romane: „Semănătorii” (1974), „Drumuri” (1979) și „Îndrăzneala” (1983) în care abordează probleme etice, sociale, ecologice și economice pe care le ridică viața. Primul roman se referă la evoluția satului moldovenesc pe plan social odată cu intrarea lui în etapa revoluției tehnico-științifice. A publicat apoi romanele „Eclipsa” și „Vijelia”, care au apărut în revista  „Basarabia” în 1990 și, respectiv, în 1993. În aprilie 2015 i s-a conferit „Ordinul Republicii”  „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite față de stat, pentru muncă îndelungată și prodigioasă în domeniul de activitate și înaltă măiestrie profesională”. Scriitorul a decedat la 20 ianuarie 2021.

La 21 iunie s-a stins din viață Spiridon Vangheli, prozator, poet, traducător şi editor.  S-a născut la 14 iunie 1932, în Grinăuţi, Bălţi. Absolveşte şcoala primară din comuna natală. Clasele următoare le face în oraşul Bălţi şi în comuna Pelinia. Absolveşte Institutul Pedagogic „Ion Creangă” (azi, Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”, 1955). Profesor, apoi redactor la editurile „Cartea Moldovenească” şi „Lumina”. Debutează în 1962 cu placheta „În ţara fluturilor”. Volume: „Soarele” (1963), „Pe lume” (1964), „Băieţelul din coliba albastră” (1964), „Balade” (1966), „Isprăvile lui Guguţă” (1967), „Ministrul bunelului” (1971), „Columb în Australia” (1972), „Primiţi urătorii” (1975), „Guguţă − căpitan de corabie” (1979), „Steaua lui Ciuboțel” (1981), „Calul cu ochi albaştri” (1981), „Privighetoarea” (1985), „Pantalonia − ţara piticilor” (1989), „Ghiocica” (1991), „Guguţă şi prietenii săi”, vol. I-II (1994), „Copii în cătuşele Siberiei” (2001) ş.a. A tradus din poezia şi proza universală pentru copii.  În 2006 realizează un proiect de proporţii „Carte de citire şi gândire” pentru clasele I-IV în 4 volume. Poet al universului copilăriei prin excelenţă, S. Vangheli se remarcă printr-un mod original de interpretare, copilăria fiind văzută printr-o prismă universală. Eroul său, Guguţă, este îndrăgit atât de micul cititor, cât şi de cel matur. „Isprăvile lui Guguţă” şi Steaua lui Ciubotel” au fost traduse în engleză, franceză, germană, rusă, ucraineană, cehă, slovacă, japoneză, chineză, armeană, letonă, maghiară, bielorusă, turcă, lituaniană, bulgară, finlandeză, estonă, arabă, georgiană, hindi, italiană ş.a., înregistrând tiraje de milioane de exemplare. A obţinut numeroase distincţii naţionale şi internaţionale.

Evenimente istorice din ziua de 21 iunie:

1633: Omul de știință italian Galileo Galilei este găsit vinovat de către Inchiziție pentru „bănuită erezie“ întrucât susținea opinia heliocentrică a lui Copernic, care pretinde că Pământul și alte planete orbitează în jurul Soarelui. Deși a fost forțat să renege public opinia heliocentrică, i s-a mai adăugat pedepsei inițiale și o perioadă nelimitată de arest la domiciliu.

1897: S-a născut Iuri Kondratiuk (Aleksandr Şargai), savant-inventator ucrainean, unul dintre primii creatori de rachete şi a teoriei zborurilor cosmice. Iuri Kondratiuk (1897-1942) este autorul lucrării „Valorificarea spaţiului interplanetar”, publicată în 1929. În ea sunt expuse principalele probleme ale cosmonauticii, schema şi descrierea rachetei cu mai multe trepte, idei care au depăşit cu mult concepţiile despre călătoriile în spaţiul cosmic din acea perioadă. La începutul războiului germano-sovietic Iuri Kondratiuk a fost mobilizat pe front şi şi-a pierdut viaţa în 1942, în circumstanţe necunoscute până în prezent. La cererea NASA lucrarea sa a fost tradusă în engleză şi folosită de savanţii americani la pregătirea zborului navei cosmice „Appolo” spre Lună. Numele lui Iuri Kondratiuk îl poartă unul dintre cele mai mari cratere de pe partea opusă a Lunii.

1940: Al Doilea Război Mondial: Franța capitulează în fața Germaniei.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

CIMPOIEȘU Adela a lui Dumitru, născută la 1918, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. Pe data de 11 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIMPOIEȘU Agripina a lui Dumitru, născută la 1886, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. Pe data de 11 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Moare în 1944, în regiunea Tiumen din Federația Rusă. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIMPOIEȘU Dumitru al lui Gheorghe, născut la 1885, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, neștiutor de carte, țăran. Pe data de 11 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea lui, fiind acuzat de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Moare în 1953, în regiunea Tiumen din Federația Rusă. Reabilitat conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIMPOIEȘU Elena a lui Dumitru, născută la 1930, în localitatea Horbova, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. Pe data de 11 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIMPOIEȘU Georgeta, născută la 1929, în localitatea Bănceni, fostul județ Dorohoi al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. A fost deportată în Siberia, în iunie 1941.

CIOBANU Ana a lui Dumitru, născută la 1863, în localitatea Boian din Bucovina istorică, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, țărancă. Pe data de 9 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIOBANU Maria a lui Ion, născută la 1930, în localitatea Boian, fostul județ Cernăuți al României, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei. Pe data de 9 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

CIOBANU Sanda a lui Ion, născută la 1908, în localitatea Boian din Bucovina istorică, încadrată la finele lunii iunie 1940 în componența Uniunii Sovietice, aflându-se astăzi în regiunea Cernăuți a Ucrainei, neștiutoare de carte, țărancă. Pe data de 9 iunie 1941, ,,troika operativă” a Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS adoptă hotărârea privind deportarea ei, fiind acuzată de faptul că ,,era rudă cu un trădător al patriei”. Reabilitată conform Legii Ucrainei ,,Despre reabilitarea victimelor represaliilor politice în Ucraina” din 17 aprilie 1991.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți 

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Exilaţii aflaţi în Bucovina s-au constituit într-un Comitet revoluţionar sau Societatea română din Cernăuţi, condus de un triumvirat: C. Negri — preşedinte, Petrache Cazimir — secretar şi V. Alecsandri — membru. La reuniunile şi dezbaterile politice participau şi localnici, îndeosebi membrii familiei Hurmuzachi. De altfel, familia Hurmuzachi a găzduit în această perioadă, la moşia sa de la Cernauca, o parte dintre moldovenii aflaţi în exil în Bucovina. Mihail Kogălniceanu aprecia „buna şi cordiala ospitalitate” acordată în „scumpa şi neuitata Bucovină”.  Mihail Kogălniceanu publică în luna august 1848, la Cernăuţi, broşura  „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, alcătuită din împuternicirea Comitetului revoluţionar moldovean

Mihail Kogălniceanu a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a îndeplinit funcțiile de ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890) și un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern. În timpul mandatului sau de ministru al afacerilor externe în guvernul Bratianu, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.

Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. „N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume“, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX-lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi

La 20 iunie 1989  a murit Traian Dorz, poet creştin român şi fost deţinut politic care a executat peste şaisprezece ani de închisoare în temniţele comuniste.  Traian Dorz (1914-1989) a fost urmaşul şi continuatorul lucrării duhovniceşti a părintelui Iosif Trifa de la Sibiu, iniţiatorul mişcării spirituale ortodoxe „Oastea Domnului”.

În ziua de 20 iunie a anului 1995  a murit, la Paris, scriitorul Emil Cioran, eseist şi filosof român, unul dintre cei mai originali oameni de cultura contemporani.  Emil Cioran (1911-1995) a început la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti, unde a fost coleg cu Constantin Noica şi Mircea Eliade şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages. În 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză. Prima sa carte întitulată „Pe culmile disperării”, apare în 1934 în România şi este distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv i-au apărut „Cartea amăgirilor” (1935), „Schimbarea la faţă a României” (1936), „Lacrimi şi Sfinţi” (1937). Cel de-al doilea volum, „Schimbarea la faţă a României” l-a autocenzurat în ediţia a doua, apărută la începutul anilor  90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, „pretenţioase şi stupide”.

La 20 iunie 1992 a avut loc Canonizarea domnitorilor Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis canonizarea a două personalități emblematice pentru istoria românilor – voievodul Moldovei, Ștefan cel Mare și voievodul Valahiei, Constantin Brâncoveanu, împreună cu copiii săi. Tradiția bizantină cerea ca, pentru a-i canoniza pe voievozii de odinioară, Unsul lui Dumnezeu să facă unele gesturi simbolice. Regele Mihai a revenit în România cu ocazia sărbătorilor de Paști din 1992 și a mers la Mănăstirea Putna, unde s-a rugat la mormântul lui Ștefan cel Mare, apoi la Biserica Sfântul Gheorghe Nou în București, la mormântul lui Constantin Brâncoveanu. În aceeași zi a avut loc, la Mănăstirea Putna, ceremonia de canonizare a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt.

La 20 iunie 1997 s-a inaugurat oficial Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Este format dintr-un muzeu, situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmației și un Centru internațional de studii asupra comunismului cu sediul în București. A fost gândit și inițiat încă din 1992 de către președinta de la acea dată a Alianței Civice, Ana Blandiana, și realizat în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan și o prestigioasă echipă de istorici, arhitecți, constructori și designeri. În ianuarie 1993, Ana Blandiana a predat proiectul Memorialului la Consiliul Europei. După ce două delegații de experți au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit, în 1995, un studiu-raport și a luat Memorialul sub egida sa. Memorialul a fost declarat „ansamblu de interes național”, printr-o lege specială din 12 iunie 1997. În 1998 Consiliul Europei a așezat Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz și Memorialul Păcii din Normandia. Situat în centrul Europei de Est, Memorialul are ca scop reconstituirea și păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conștiință o istorie falsă. A fost organizat prin Legea nr. 95/10 iunie 1997 privind declararea complexului „Memorialul victimelor comunismului și al rezistenței Sighet” ca ansamblu de interes național.

Evenimente istorice din ziua de 20 iunie:

451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons, ultima mare bătălie a antichității și una din cele mai sângeroase din istorie, în care o coaliție romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor, condusă de Attila, înspre vestul Europei.

1862: Barbu Catargiu, primul ministru al României, este asasinat.

1938: În perioada 20 iunie — 25 iulie 1938 s-a desfășurat operațiunea de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârșit”, operă a sculptorului Constantin Brâncuși, a cărei construcție a început la Târgu Jiu în august 1937.

1963: Reprezentanți ai SUA și URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinți” – telefonice – între Washington și Moscova. Ea a devenit operațională din luna august a anului 1963.

1992:  Încep luptele în orașul Bender, circa 500 de oameni au murit în luptele de stradă, mai mult de 3000 au fost răniţi.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

După cum remarcă profesorul Constantin Voiculescu, George Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea datelor exterioare ale vieţii acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară cea mai importantă a fost pentru el opera scriitorului, pentru că aici creatorul îşi relevă cel mai adânc chipul moral. George Călinescu respinge genul biografiei romanţate, care inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de verificat, întemeindu-se consecvent doar pe documente şi pe pagini din operă cu caracter de document. În „Viaţa lui Ion Creangă”, de exemplu, George Călinescu descrie interiorul bojdeucii din Ţicău şi apoi pune pe Creangă şi pe Eminescu să converseze astfel: „Eminescu, trecându-şi mâna prin păr, îi va fi declamat cu glasul lui profund, privind în grindă, lucruri ce-l dureau şi pe Creangă: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!”… Sau, văzând că s-a golit carafa de vin, poetul declama: „Ah, garafă pântecoasă, doar de sfeşnic mai eşti bună!/ Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde/ Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde,/ Bani n-a mai văzut de-un secol, vin n-a mai băut de-o lună”. „Curat, trebuie să fi zis Creangă, minunat de potrivire – cum am fost eu sărac ieri şi alaltăieri şi săptămâna trecută şi în an şi în toată viaţa, apoi nu am mai fost de când sunt eu”.

La 19 iunie 1919 a încetat din viaţă Petre P. Carp, unul dintre întemeietorii ”Junimii”, şeful Partidului Conservator (1907-1912), de mai multe ori ministru şi prim-ministru, critic literar şi traducător.  Petre P. Carp (n. 29 iunie 1837, Iași – d. 19 iunie 1919, Țibănești, județul Iași) politician român, membru marcant al Partidului Conservator.  Petre P. Carp (1837-1919) a fost unul dintre cei mai importanți oameni politici ai Regatului României. În 1914, când în cadrul Consiliului de Coroană s-a decis neutralitatea, P. P. Carp a fost singurul lider politic care a susținut, alături de Regele Carol I, intrarea României în război de partea Puterilor Antantei. La finalul acestui consiliu, bătrânul rege i-a strâns mâna lui Carp și i-a spus: „Ești un om de inimă și un adevărat bărbat de stat”. Istoria acelor ani s-a scris în afara dorințelor Regelui Carol I și ale lui P. P. Carp, iar acesta din urmă, participând la un nou Consiliu de Coroană, în 1916, şi opunân­du-se alianței cu Rusia și Antanta, afirma: „Nici într-un chip cu Rusia”. Acest consiliu a marcat finalul carierei politice a lui Petre P. Carp.

La 19 iunie 1937, la Chișinău s-a născut Alexandru Racu,   părinte arhidiacon, dirijor de cor, compozitor și instrumentist, membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. A studiat muzica din copilărie, în familie, la Școala Populară de Artă din Craiova și la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București (1954–1959), având profesori pe Paul Constantinescu, Nicolae Buicliu, Tudor Ciortea, Alexandru Pașcanu, George Breazul etc., absolvind secțiiile de Pedagogie Muzicală și Dirijat coral academic. A fost dirijor al Corului Universității „C.I. Parhon” din București, redactor muzical la Radio Craiova, dirijor al Ansamblului Artistic de Stat „Nicolae Bălcescu” din Craiova, în paralel cu activitatea dirijorală, profesor de Muzică de cameră, Pian principal, Pian tehnic și acompaniament, la Liceul de Artă din Craiova. A pus bazele corului Filarmonicii din Craiova; ca dirijor permanent al corului Filarmonicii Oltenia, după o muncă laborioasă de opt ani, a reușit să susțină, în 1962, primul concert a capella și primul oratoriu integral din capitala Olteniei. A obținut succese artistice deosebite, atât pe plan național, cât și internațional, realizând concerte a cappella, vocal-simfonice, simfonice, spectacole de operă și operetă, înregistrări pentru radio și televiziune. A fost, de asemenea, un mare pedagog, formând și schimbând zeci de generații. Personalitatea sa complexă a fost întregită de activitatea de instrumentist și de îndelungata prestație în domeniul componistic. A decedat la 26 aprilie 2017.

La 19 iunie 1941, la Bucureşti s-a născut renumita actriță română de teatru, radio, televiziune și film, Irina Petrescu. Carmen Irina Petrescu a fost fiica unui medic și a unei surori medicale.  A fost descoperită de regizorul român Savel Stiopul, care a văzut-o într-o seară la restaurantul Continental, unde venise împreună cu părinții săi. Irina Petrescu a fost absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București, promoția 1963.  În timpul studenției, în 1960, a debutat cu succes în filmul „Valurile Dunării”  în regia lui Liviu Ciulei.

Din 1964 a fost angajată la Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale”  din București, iar între 1970 și 1980 la Teatrul Bulandra.  Irina Petrescu s-a luptat 30 de ani cu boala incurabilă.  A decedat la 19 martie 2013, la București.

La 19 iunie 2018 a decedat renumitul poet ucrainean şi activist public Ivan Draci. Ivan Draci (1936-2018) face parte din generaţia şaizeciştilor. În 1976 a devenit laureat al Premiului Naţional al Ucrainei „T. Şevcenko”. La sfârşitul anilor 80 Ivan Draci a fost unul dintre fondatorii şi primul preşedinte al Mişcării Populare din Ucraina – „Ruh”. O parte din creaţia lui Ivan Draci a fost tradusă în română de Ştefan Tcaciuc. Ivan Draci a semnat prefaţa la ediţia bilingvă – ucraineană şi română – a „Cobzarului” de Taras Şevcenko în traducerea lui Ion Cozmei şi tipărită la Cernăuţi, la Editura „Bukrek”.

Evenimente istorice din ziua de 19 iunie:

240 î.Hr.: Omul de știință din Grecia Antică, Eratostene din Cirene, a calculat pentru prima dată raza Pământului.

325: A fost adoptat Simbolul de credință Niceean (Crezul).

1783:  Împăratul Iosif al II-lea a decis înființarea Fondului Bisericesc Ortodox din Bucovina. Prin ordonanța imperială din 19 iunie 1783, Iosif al II-lea a dispus ca „fără amânare să se reducă numărul mănăstirilor, iar pământurile și fondurile să treacă sub povățuirea stăpânirii împărătești și crăieștii Mării. Averea preoților care nu trăiesc în Bucovina să se confiște, iar din întreg fondul care se va forma pe această cale să se întrețină clerul ortodox și să se creeze cel puțin o școală, fie la Cernăuți, fie la Suceava, iar restul să se întrebuințeze pentru scopuri folositoare”. Acest fond a fost funcțional între anii 1783–1948.

1953: Soții Julius și Ethel Rosenberg au fost executați, în SUA, sub acuzația că au livrat Uniunii Sovietice secretul bombei atomice. Condamnați în 1951, au fost ultimii americani executați pentru spionaj. Procesul de spionaj al secolului a durat numai 2 zile și, în contextul „războiului rece», a declanșat manifestații antiamericane în lume. Nikita Hrușciov, liderul Uniunii Sovietice în anii 1953 — 1964, scria în memoriile sale publicate postum că «n-aș putea spune concret ce fel de ajutor ne-au oferit soții Rosenberg», dar că a aflat de la Iosif Stalin și Viaceslav Molotov că acești soți «au oferit un ajutor foarte important în accelerarea producției bombei noastre atomice».

1968: Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluția privind garanțiile de securitate pentru statele care nu dețin arme nucleare.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 18 iunie 1917 s-a stins din viață la Bucureşti criticul literar şi filosoful român Titu Maiorescu. Titu Liviu Maiorescu (1840-1917) a fost prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

La 18 iunie 1940 generalul De Gaulle a lansat la Radio Londra apelul către francezi pentru continuarea luptei împotriva Germaniei naziste, prin organizarea și susținerea unei mișcări de rezistență împotriva ocupanţilor. Apelul din 18 iunie a fost un discurs faimos al generalului Charles de Gaulle, conducătorul Forțelor Franceze Libere, din 1940. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenței Franceze împotriva ocupației Germaniei naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franței. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franța și, în consecință, cerea organizarea luptei de rezistență. Acest discurs este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante din istoria Franței. În ciuda reputației de declanșator al Rezistenței și al punerii pietrei de temelie a Franței Libere, istoricii au demonstrat că doar un număr mic de francezi au ascultat discursul. Discursul lui de Gaulle din 22 iunie 1940, ținut – de asemenea – la BBC, a fost ascultat de mult mai mulți oameni.

La 18 iunie 2006 a decedat  popularul solist român de muzica ușoară și lăutărească, Gică Petrescu.

Cântăreţul Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, în Bucureşti. Din primele clase primare a făcut lecţii de pian sub îndrumarea mamei sale, precum şi un curs de vioară cu profesorul Glattauer. Remarcând pasiunea lui pentru muzică, părinţii i-au angajat un profesor de chitară, aceasta fiind instrumentul său preferat la care se acompania, după cum mărturisea chiar Gică Petrescu în cartea amintită. În perioada în care era elev, a cântat într-un ansamblu şcolar, la chitară şi vocal, iar la vârsta de 15 ani a fost descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio. În anii ’30 s-a afirmat profesional, cântând la Cazinoul din Sinaia, alături de orchestra ‘„Dinu Şerbănescu”, apoi la Radio, unde a cântat cu reputatul muzician Iulian Ghindă şi cu formaţia acestuia.

Începând din 1936, a realizat înregistrări tot mai des la casa de discuri „Odeon”. După numeroase turnee concertistice, au urmat angajamente la teatrele ‘„Alhambra”,  „Gioconda” şi „Boema” (din 1940) sau la „Savoy”, sub conducerea lui Ion Vasilescu, şi la „Constantin Tănase” (din 1944). A colaborat în acea perioadă cu unii dintre cei mai cunoscuţi compozitori: Ion Vasilescu, Elly Roman, Mişu Constantinescu, Petre Romea, G. Patrichi. În 1960, a început să apară în emisiuni de televiziune, iar în anii următori a avut două turnee importante — unul de două luni la Paris, alături de actorii Stela Popescu şi Mircea Crişan, iar celălalt în Israel, alături de actorul Florin Piersic şi cântăreaţa Doina Badea. Şlagărele „Căsuţa noastră”,  „Uite-aşa aş vrea să mor” sau „Du-mă acasă măi, tramvai” au fost înregistrate la Electrecord între anii 1966 şi 1971.

„Și pentru Ceaușescu am cântat, că mă chemau, îi plăcea cum cânt. Am cântat pentru toți, pentru ăia mari, pentru ăia mici, pentru muncitori, pentru țărani, pentru intelectuali… Am cântat și la CEC, când se dădeau premiile alea mari. Mă chemau și acolo. (…) Probleme cu Securitatea? (…) Păi eram celebru, cântam de zeci de ani, mi se spunea „Sinatra de România”, așa-mi ziceau ăștia… Tata era fiu de burghez, trebuiau să fie cu ochii pe mine. Însă, ți-am zis, politică nu am făcut niciodată. Dacă iei cântecele mele, toate cântecele mele, n-o să auzi niciodată ceva cântat despre comuniști sau despre ăștia, Stalin, Ceaușescu”.

La 18 iunie 2022 s-a stins din viață Iulia Buciuceanu, cântăreață română de operă și lied (mezzo-soprană).  Născută la 25 iunie 1931, la Tighina, în Basarabia, Iulia Buciuceanu provenea dintr-o familie de muzicieni, ambii părinți având studii de canto și compoziție la Conservator. Primele noțiuni de canto le-a deprins acasă, sub îndrumarea mamei sale, urmând apoi studiile muzicale la Conservatorul din Iași, unde a fost eleva profesoarei Mansi Barberis. După desființarea instituției, și-a continuat formarea artistică la Conservatorul din București, pe care l-a absolvit în 1953, sub îndrumarea maestrului Petre Ștefănescu-Goangă și a profesoarei Victoria Costescu Duca. Încă din perioada studenției, în 1951, a debutat pe scenă cu rolul Cneaghina din opera „Rusalka” de Aleksandr Dargomîjski, moment care a marcat începutul unei cariere îndelungate la Opera Națională București, unde a fost prim-solistă timp de peste trei decenii, între 1952 și 1983.

Evenimente istorice din ziua de 18 iunie:

586 î.Hr.: Ierusalimul a fost cucerit de Nabucodonosor al II-lea.

387 î.Hr.: Celții i-au înfrânt pe romani în bătălia de la Allia.

64: Roma a fost cuprinsă de un incendiu de proporții; împăratul Nero s-a folosit de acest eveniment pentru a începe persecuția asupra creștinilor.

1815: Bătălia de la Waterloo (Belgia), în urma căreia Napoleon I, împărat al Franței (1804-1814 și 1815), a fost înfrânt de armatele anglo-prusace și a pierdut definitiv tronul țării sale. Totuși, în ciuda evidentei înfrângeri în această ultimă bătălie a lui Napoleon, unii memorialiști pun la îndoială că l-ar fi înfrânt vreodată vreo armată, ci numai natura. La Moscova, l-a doborât iarna rusească, iar la Watterloo l-a terminat ploaia de peste noapte, care i-a înglodat terenul paralizându-i cavaleria, plus soarele, ivit strălucitor în zori, parcă anume ca să le orbească francezilor ochii, în timp ce inamicilor le lumina doar cefele.

1951: A început deportarea în Bărăgan a persoanelor care locuiau până la 25 km distanță de granița României cu Iugoslavia. Nu e glumă, este un adevăr crunt: o lege cu caracter special și nepublicată, autoriza guvernul să evacueze populația locuitoare, aflată în respectiva zonă.

1992:  Parlamentul Republicii Moldova adoptă o hotărâre care punea ba­zele reglementării conflictului nistrean, „excluzând aplicarea forţei”.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

„Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde‑s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi‑vor pentru mine repaosul de veci”.

Acel repaus a început pentru el la 15 iunie 1889, iar la 17 iunie au avut loc funeraliile cu „cântări tânguitoare”. De la conducerea în ultimul drum a celui mai mare poet român se păstrează o singură imagine, un  desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi. Imaginea atestă că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia în ziua înmormântării. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova – cel mai probabil Veronica Micle, îmbrăcată în negru, a așezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”.  Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul, pe una din ele fiind scris: „Din partea amicilor”.

Sicriul era acoperit într-o pânză neagră și purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Titu Maiorescu. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor al ziarului Adevărul: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. La finalul slujbei, corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei „Mai am un singur dor”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care îl însoțea pe Eminescu pe ultimul drum se aflau Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s‑a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui care era dus către cimitir: „…Şi noi care te‑am iubit şi te‑am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi‑l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Sicriul cu trupul neînsuflețit al poetului a fost coborât în mormânt spre seară. Cineva dintre cei prezenți la funeralii lăsă o mărturie:  „Soarele cobora către amurg, parcă vrând să imite asfințitul celui ce ne‑a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste”.

La 17 iunie 1925, la București,  s-a stins din viață inginerul Anghel Saligny.  Născut pe 19 aprilie 1854, în comuna Liești, județul Galați, Anghel Saligny a fost unul dintre întemeietorii ingineriei românești și s-a numărat printre fondatorii Societății Politehnice pe care a și condus-o. Academia Română scrie că Saligny a studiat astronomia la Berlin, după care a urmat cursurile Școlii Tehnice Superioare din Charlottenburg, între 1870–1874. În 1876 la revenirea în țară a fost numit inginer la Serviciul de poduri şi șosele, lucrând la construcția căii ferate Ploiești-Predeal.  De asemenea, în 1881 a devenit director adjunct în Serviciul de Poduri și Șosele, iar în 1887 a început proiectul care l-a consacrat: podul de la Cernavodă peste Dunăre, cel mai lung din Europa la vremea sa. Între 1884 și 1901 a construit docurile și antrepozitele din porturile Brăila și Galați, folosind soluții inovatoare din beton armat. A predat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București între 1884 și 1914, a condus Direcția Generală a Îmbunătățirilor Funciare între 1911 și 1917 și a fost ministru al Lucrărilor Publice în perioada 1918–1919.

La 17 iunie 1926 s-a născut Sergiu Rădăuțanu, fizician român din R. Moldova. Sergiu Rădăuțanu a fost specialist în domeniul fizicii şi tehnologiei materialelor semiconductoare, organizator și primul rector al Universității Tehnice din Chișinău. S-a născut în familia profesorilor Ion şi Nina Rădăuţanu. Bunicul lui, tot Sergiu, a făcut studii la Sorbona. În 1955 a absolvit Universitatea de Stat din Chişinău. Din 1959 este numit şef al Laboratorului de Materiale Semiconductoare al Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. În 26 ianuarie 1959 susţine teza de doctor în ştiinţe fizico-matematice la Institutul de Fizică şi Tehnică „A.F. Ioffe” din Leningrad (actualul Sankt-Petersburg) ”, iar în 17 iunie 1966 susţine teza de doctor habilitat în ştiinţe fizico-matematice la Institutul Politehnic din Leningrad. În anul 1964 organizează prima instituţie superioară de învăţământ tehnic din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.), exercitând funcţia de rector al Institutului Politehnic Chişinău (1964-1973). A elaborat un şir de materiale semiconductoare, eterojoncţiuni şi dispozitive electronice. A publicat circa 1000 lucrări ştiinţifice, inclusiv 30 de monografii, precum şi mai mult de 130 brevete de invenţii.  A fost membru al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (A.Ş.M.), Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova în domeniul ştiinţei, tehnicii şi producţiei, Membru de Onoare al Academiei Române, Membru de Onoare al Academiei de Cosmonautică „K.E.Ţiolkovski”. A desfăşurat o fertilă activitate publică, fiind preşedinte al Societăţii „D. Cantemir” și preşedinte al Fundaţiei “D. Gusti”. Un eveniment de importanţă majoră în viaţa Republicii Moldova a constituit-o prima Conferinţă ştiinţifică NATO la Chişinău, organizată de savant cu concursul Primăriei Chişinăului (1996). Este memorabil faptul desfăşurării în 1993 la Chişinău, cu concursul nemijlocit al savantului a Congresului Internaţional al Academiei Româno – Americane la Chişinău.  A participat activ la elaborarea programelor de colaborare ştiinţifică şi tehnică dintre România şi Republica Moldova în calitate de membru al Comitetului Guvernamental Interministrerial.  La 6 martie 1998, a incetat subit din viata la Sankt-Petersburg, în Rusia.

La 17 iunie 1949, la Sângerei, R. Moldova, s-a născut Ion Hadârcă, poet, traducător și om politic din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 1978). A debutat ca poet în timpul școlii, în 1965, cu versuri în revista Cultura Moldovei. După absolvirea Școlii medii în Sângerei (1966), a fost angajat la ziarul raional Calea leninistă. A urmat Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice „Ion Creangă” din Chișinău (1970–1974). În perioada studiilor universitare, a citit primele cicluri de poeme în cadrul cenaclului literar Luceafărul, poezii care i s-au publicat în ziarele Tinerimea Moldovei, Moldova socialistă, Cultura Moldovei. A debutat editorial în 1977, cu placheta de versuri Zilele. A fost redactor, apoi șef de secție la Editura Literatura artistică din Chișinău. A demisionat în 1981 din motive ideologice, neîmpărtășind politica cenzurii oficiale. A fost director al cenaclului literar Luceafărul de pe lângă revista Tinerimea Moldovei, director al secției de Literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor, precum și secretar al Comitetului de conducere, ulterior – al biroului organizației de partid al breslei scriitoricești. A fost fondatorul și primul președinte al Frontului Popular din Moldova, președinte al Partidului Liberal Reformator, deputat în Parlamentul Republicii Moldova. Din operele publicate: Baciul mieilor chirilici, Darul vorbirii, Ambasadorul Atlantidei, Două imperii, Albe cetățile negre, Teoria stării inutile, Era barbară, Arta obsesiei.

La 17 iunie 1953, în satul Tereblecea din regiunea Cernăuți  s-a născut  Ivo (Ion) Bobul,  artist al poporului din Ucraina. Steaua lui s-a ridicat pe bolta înaltă a muzicii de estradă ucrainene la Cernăuţi. De altfel, pe Aleea vedetelor din Piaţa Teatrală din Cernăuţi este montată o stea simbolică, purtând numele vestitului tenor liric. Fiind încă elev, a rămas fără tată şi şi-a continuat învăţământul la Şcoala-internat din Herţa. Înainte de a ajunge pe scena profesionistă, a însuşit o meserie muncitorească la o şcoală tehnico-profesională din Donbas. Şi-a început calea în arta muzicală în anul 1979, ca solist al Ansamblului de estradă „Marea” de la Filarmonica  din Crimeea. În perioada 1980-1989 a activat ca solist al ansamblurilor de estradă „Ceremuş” şi „Apă vie” de la Filarmonica din Cernăuţi. A evoluat în componenţa Ansamblului de estradă „Vivaton” din Ternopil, Teatrului de estradă „Etiud” din Kiev. A cântat în duet cu Lilia Sandulesa.

În prezent Ivo Bobul îmbină activitatea concertistică cu cea de pedagog – este profesor de canto la Kiev. Lui îi propun cântece cei mai renumiţi compozitori din Ucraina. Repertoriul său este alcătuit din cântece în mai multe limbi, inclusiv în limba română. Cel mai reuşit cântec în limba română este „Doi părinţi la margine de ţară” pe versurile poetului bucovinean Ilie Tudor Zegrea.

Războiul declanşat de Rusia împotriva Ucrainei este şi o dramă pentru familia lui Ivo Bobul. Chiar în primele zile de război cântăreţul, fiind împreună cu familia sa într-un adăpost antiaerian din Kiev în timpul bombardamentelor,  s-a adresat colegilor săi din Rusia: „Îmi pare foarte rău, îmi este foarte dureros că aceşti oameni nu înţeleg ce fac. Vreau să mă adresez colegilor mei din Rusia, Alei Pugaciova, lui Filip Kirkorov, prietenului meu Aleksandr Serov. Voi aveţi o pondere în Rusia, puteţi influenţa asupra preşedintelui vostru. Ştiţi cum s-o faceţi. Ridicaţi poporul Rusiei. Acest război nu trebuie nimănui, nici nouă, nici vouă. Mor oameni, copii, bătrâni…”. Probabil că adresarea lui Ivo Bobul nu şi-a găsit răsunetul cuvenit în inimile artiştilor ruşi. Ivo Bobul întreprinde turnee de caritate în Ucraina, colectând bani pentru Forțele Armate ale Ucrainei. În cadrul acestor turnee a evoluat de câteva ori la Cernăuți.

Evenimente istorice din ziua de 17 iunie:

1473: Călugărul Nicodim de la Mânăstirea Neamț a terminat scrierea manuală a „Tetraevangheliarului”, lucrare ajunsă de mare notorietate, mai ales datorită neprețuitelor miniaturi cu care este inserat textul evanghelic. Printre acestea, se află și binecunoscutul portret al lui Ștefan cel Mare, singurul portret autentic, considerat că ar fi fost executat de un contemporan al domnitorului.

1682: Se naște regele Carol al XII-lea al Suediei, acel tânăr îndrăzneț care a încercat să-l înfrunte pe țarul Rusiei Petru cel Mare, înregistrând la Poltava una din cele mai nimicitoare înfrângeri din istorie. Însuși regele suedez a dispărut în timpul luptei, se pare încercând să se refugieze prin Moldova cu o mică ariergardă, undeva spre centrul Europei. Dar istoricii i-au pierdut urma.

1885: Statuia Libertății ajunge în New York, la bordul navei franceze „Isere”.

1910: Are loc cu succes primul zbor al lui Aurel Vlaicu cu aparatul său, pe Dealul Cotrocenilor.

1916: În cursul Primului Război Mondial, trupele ruse au ocupat Cernăuțiul.

1940: În Letonia și Estonia au fost introduse trupe sovietice. URSS a ocupat republicile baltice, punând în aplicare pactul Molotov-Ribbentrop privind împărțirea sferelor de interese ale celor două state în Europa.

1940: Franța a capitulat în fața Germaniei fasciste.

1941: Trupele germane au primit ordinul lui Adolf Hitler, în care se specifica definitiv ziua și ora de începere a operațiunii „Barbarossa” (atacul asupra URSS) – 22 iunie 1941, la ora 3:00, după fusul orar al Europei Centrale.

1982:  Într-un discurs ținut la Adunarea Generală a ONU, președintele SUA, Ronald Reagan, a numit URSS „imperiul răului”.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 16 iunie 1462, Vlad Țepeș conduce atacul surpriză împotriva otomanilor. Vlad al III-lea Drăculea sau ”Ţepeş” aşa cum este mai bine cunoscut, este unul dintre cele mai faimoase personaje din istoria românilor. A domnit în trei rânduri pe tronul Ţării Româneşti şi  este un erou popular, promovat atât în legende cât şi în literatura română. Acesta a fost cel mai important atac din domnia sa, o lovitură surpriză, de noapte, asupra taberei otomane. Ideea atacului era să semene dezordine în tabăra otomană, să ucidă cât mai mulţi turci şi cel mai important, să-l ucidă pe sultan. Planul a fost pus la punct în cele mai mici detalii. Atacul s-a dat în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462. Laonic Chalcocondil, un cronicar bizantin scria că voievodul muntean a atacat în fruntea unui grup de 10.000 de luptători călare, toţi îmbrăcaţi în haine otomane şi cu torţe aprinse, la trei ore după apusul soarelui, adică în jur de ora 12.00 noaptea, când majoritatea trupelor otomane dormeau. Impactul atacului a fost devastator. Valahii au început să taie în stânga şi în dreapta, au dat focuri la corturi şi la echipamente militare, sunând din cornuri şi semânând teroare.  Chalcocondil mărturiseşte că otomanii „se socoteau cu totul pierduţi”. Vlad Ţepeş cu luptătorii săi au făcut ravagii în tabăra otomană reuşind să ucidă aproximativ 15.000 de turci. În plus otomanii au început să se omoare şi între ei, păcăliţi de deghizarea trupelor valahe.

La 16 iunie 1578, în piaţa centrală a Lvovului, înaintea primăriei, a fost executat Ioan Potcoavă.

Ioan Nicoară Potcoavă, fratele după mamă a lui Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei între 1572-1574) este cunoscut publicului larg datorită romanului lui M. Sadoveanu ce-i poartă numele. Deşi a stat pe tronul Moldovei o scurtă perioadă de timp (23 noiembrie — 28 decembrie 1577), datorită puternicei sale personalităţi, Ioan Nicoară Potcoavă a intrat în istorie ca un voievod de seamă.

El şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă printre cazacii zaporojeni în Ucraina, unde era cunoscut ca Ivan zis „Pidkova” („Potcoavă”). Această poreclă o datora extraordinarei sale puteri, graţie căreia era în stare să îndoaie sau chiar să rupă în mâini o potcoavă de fier, după cum consemnează şi Grigore Ureche. Cu sprijinul cazacilor zaporojeni Nicoară Potcoavă pătrunde în Moldova, înfrânge oastea lui Petru Şchiopul și se încoronează ca domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1577. Însă turcii nu l-au recunoscut ca domn (Ioan Potcoavă era pe jumătate armean și frate cu rebelul Ioan Vodă cel Viteaz) și i-au ridicat pe polonezi și munteni împotriva lui. Ioan Potcoavă s-a refugiat pe teritoriul Poloniei, însă, atras prin vicleşug într-o cursă a fost arestat de palatinul Podoliei.

La insistența otomanilor el este adus la Lvov, unde va fi judecat şi condamnat la moarte prin decapitare, „pentru stricarea păcii cu turcii”.

Peste aproape trei decenii, de la moartea sa, la Gdansk (important oraş şi port polonez de la Marea Baltică), oficialităţile locale au ridicat o statuie ce înfăţişa un luptător moldav, la picioarele căruia a fost aşezat capul său sculptat în piatră. Prin gestul lor, polonezii au cinstit, astfel, memoria viteazului voievod. Astăzi, o mică piaţă, din zona centrală a Lvovului (posibil chiar cea în care a avut loc execuţia sa), poartă numele de „Ivan Pidkova”.

La 16 iunie 1835 a fost inaugurată, la Iași, sub domnia lui Mihail Sturdza și prin strădania lui Gheorghe Asachi și a altor învățați români ai vremii, Academia Mihaileană. Este prima instituție de învățământ superior modernă din Moldova (1835-1847). Aici se țineau cursuri de istorie, drept, chimie, matematică și arhitectură. Este precursoare a Universității din Iași și a Colegiului Național și a pregătit o întreagă pleiadă de intelectuali. În 1847 cursurile au fost suspendate de autorităţile vremii, profesorii fiind acuzaţi de propagarea unor idei revoluţionare.

În ziua de 16 iunie a anului 1873 s-a stins din viață Andrei Șaguna, unul dintre conducătorii luptei de eliberare națională a românilor din Transilvania și primul președinte al „Astrei”,   mitropolit al Transilvaniei. Andrei Șaguna (1808-1873) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei, militant pentru drepturile ortodocșilor și ale românilor din Transilvania, fondator al Gimnaziului Românesc din Brașov (1851), membru de onoare al Academiei Române. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.

La 16 iunie 1925, în satul Cofa (Corovca), județul Hotin (în prezent raionul Nistru al actualei regiuni Cernăuți), s-a născut poetul, prozatorul, eseistul, traducătorul român, Anatol E. Baconsky. Anatol E. Baconsky  a fost fiul lui Eftimie Baconsky, preot ortodox basarabean, și al Liubei. Inițiala E. din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. Viitorul scriitor a  urmat liceul la Chișinău și la Râmnicul Vâlcea.  Între 1946 și 1949 a frecventat cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. A debutat cu versuri în revista pentru copii „Mugurel” din Drepcăuți (1943), cu eseu în „Tribuna nouă” din Cluj   (1945), iar debutul editorial s-a produs în 1950 cu volumul „Poezii”. Anatol E. Baconsky  a fost redactor-șef al revistei „Almanah literar”, devenită ulterior „Steaua” de la Cluj. Dacă în primii ani poezia lui Anatol E. Baconsky  este apropiată de poetica realismului socialist, la maturitate devine un poet neo-expresionist. La Congresul Scriitorilor din 1956  atacă principiile dogmatice ale proletcultismului. În 1958 Anatol E. Baconsky a fost dat afară de la „Steaua” şi până în 1977, când a murit, în Bucureşti, zdrobit de cutremurul din 4 martie, a rămas şomer.  Traduce mult din lirica universală și este autorul volumului „Panorama poeziei universale contemporane”, un compendiu al poeziei moderniste europene.

La mulți ani după moartea poetului,  academicianul Eugen Simion va afirma:  „Baconsky credea în superioritatea artei, poezia şi eseistica lui puţin scorţoasă, cultă în chip excesiv, apără totdeauna imaginea creatorului solemn, estetizant, senioral, pierdut în cerul marilor modele. El însuşi, ca om, trecea printre noi ca un prinţ exilat, abstras şi melancolic, de o melancolie puţin studiată, voivodală”.

Evenimente istorice din ziua de 16 iunie:

1671: Este executat, chiar sub zidurile Kremlinului, în actuala Piață Roșie, liderul cazac Stenka Razin, conducătorul unei cunoscute rebeliuni împotriva boierimii și birocrației țariste din sudul Rusiei.

1815: Armata franceză a lui Napoleon Bonaparte a obținut victoria asupra armatei prusace în Bătălia de la Ligny. Dar a fost o victorie a la Pyrrus, respectiv numai pe plan tactic, întrucât strategic nu s-a schimbat radical situația campaniei, așa cum aștepta împăratul.

1864: Prin protocolul de la Constantinopol, puterile garante recunosc statului român, aflat încă în relații de vasalitate cu Sublima Poartă, dreptul de a-și modifica legiuirile interne fără o prealabilă aprobare de la Stanbul.

1940: Al Doilea Război Mondial: Franța cere armistițiu, încheiat la 22 iunie cu Germania și, la 24 iunie, cu Italia. Guvernul condus de Paul Reynaud a demisionat. Mareșalul Philippe Petain a preluat conducerea noului guvern francez, aservit Germaniei naziste.

1963: A fost lansată nava cosmică Vostok-6, pilotată de Valentina Tereșkova, prima femeie cosmonaut. Nava spațială a colectat date despre reacția organismului femeii în timpul zborului spațial.

1995: Un măslin adus din Israel și oferit Papei Ioan Paul al II-lea a fost plantat în gradina Vaticanului pentru a marca prima aniversare a stabilirii relațiilor diplomatice între Sfântul Scaun și statul evreu.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com