În săptămânalul ,,Zorile Bucovinei” din 17 octombrie 2007 a fost publicat materialul ,,Nu se stinge flacăra memoriei”, semnat de Octavian Bivolaru, fostul președinte al Societății ,,Golgota” din orașul Cernăuți, în care se menționează următoarele: ,,În luminoasa duminică de 7 octombrie, în curtea bisericii din suburbia Roșa a orașului Cernăuți, unde-i înălțat monumentul în memoria victimelor represaliilor staliniste, s-a desfășurat o emoționantă manifestare de doliu. Sute de români au aprins lumânări la acest monument al durerii, pe placa funerară a căruia sunt incrustate numele martirilor neamului, care nu s-au întors din stepele Kazahstanului și din Siberii fără de sfârșit.

După serviciul divin, oficiat de vrednicul părinte Ioan, parohul bisericii din localitate, în fața celor prezenți au rostit cuvinte de evocare Maria Saftencu, secretara Societății regionale ,,Golgota”, Maria Timcu, profesoară la școala nr. 10, Petru Grior, deputat în Consiliul Orășenesc și subsemnatul Octavian Bivolaru, președintele Societății ,,Golgota” din orașul Cernăuți. În continuare oferim publicității lista martirilor români din suburbia Roșa a orașului Cernăuți, alcătuită de doamna Maria Saftencu: Cerchez Mihai, Saftencu Vasile, Cantemir Iordache, Chiselița Vasile, Molotiuc Mihai, Cerchez Gheorghe (Ion), Cerchez Gheorghe (Petrea), Ștefaniuc Vasile, Botezat Petrea, Matiuc Petrea, Prec Vasile, Cotiușca Mihai, Prodaniuc Ilie, Saftencu Nicolai (Petrea), Cerchez Ion, Iacobeț Gheorghe (Nicolai), Ostafi Vasile, Ostafi Gheorghe, Timcu Vasile, Terfelea Nicolai, Cojocar Vasile, Saftencu Ion N., Saftencu Mihai N., Cantemir Gheorghe, Bolboacă Aurel, Chiselița Dumitru, Visoțchi Iordache, Oneșciuc Nicolai, Ursu Nicolai, Uruniuc Ion, Cojocar Ion, Olaru Vasile, Cojocar Nicolai, Cojocar Gheorghe (Vasile), Hrencu Mihai, Morar Iordache, Bordian Ion (Lazăr), Muntean Nicolai, Chiselița Silvestru, Michiciuc Vasile (Petru), Michiciuc Nicolai, Michiciuc Gheorghe, Visoțchi Gheorghe, Pitei Mihai (Ilie),  Pitei Gheorghe, Scalat Vasile, Proț Nicolai, Visoțchi Nicolai, Jitar Vasile, Voinescu Gheorghe, Ștefaniuc Iordache, Lungu Ion, Cojocar Mihai, Cotiușca Constantin, Strejac Vasile, Saftencu Gheorghe, Bordian Gheorghe (Iordache), Cogut Vasile, Gordună Ion, Chiselița Gheorghe (Vasile), Timciuc Vasile, Grosu Constantin, Cerchez Nicolai (Vasile), Bordian Ion (Nicolai), Amariței Sava, Lencu Nicolai, Timcu Nicolai, Ursuleac Mihai, Chiselița Nicolai, Jitar Mihai, Verenca Gheorghe, Michiciuc Dumitru, Gavriliuc Petrea, Cozuboțchi Mihai, Iacobeț Ștefan, Sofroniuc Nicolai, Muntean Vasile, Muntean Gheorghe, Ștefaniuc Iordache, Balan Nicolai, Ostafi Dumitru, Ostafi Aurel, Cogut Ion, Ailoae Petrea, Jitar Ilie, Iachimciuc Chefa, Iachimciuc Vasile, Ceornâi Todor”.

În această listă, alcătuită de mult regretata Maria Saftencu, sunt incluse numele a 88 de martiri din suburbia Roșa a orașului Cernăuți, persecutați de către putetrea sovietică. Numele martirilor au fost incrustate pe placa funerară a fostului monument, înălțat în curtea bisericii din suburbia Roșa, în anul 1992.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La intrarea lor în Moldova trupele poloneze, în loc să întâlnească un popor aliat, s-au pomenit dușmani. Având circa 60.000 de oameni în oaste, inclusiv între 5 și 10 mii de nobili în armură completă, Ioan Albert a luat sub control partea nemuntoasă a nord-vestului Moldovei, Ștefan cel Mare închizându-se în Cetatea Suceava, care a şi fost asediată de polonezi. Însă, armata poloneză nu a fost în stare să organizeze un asediu eficient, și după patru luni de aflare sub zidurile de necucerit ale Cetăţii Suceava, Ioan Albert se retragere, învinuindu-l pe Ștefan de alianţă cu otomanii.

Domnitorul Moldovei s-a folosit cu iscusință de incapacitatea numeroasei armate poloneze de a executa un marș în forță. Retrăgându-se pe  drumul Suceava-Siret-Cernăuți-Colomeea, armata poloneză trebuia să treacă dealurile împădurite care despart valea Siretului de valea Prutului. Hărțuind armata în retragere, Ștefan, care dispunea doar de 22.000 de ostași, a dorit să-i provoace pe nobilii polonezi la o răbufnire pripită și nechibzuită. Astfel, un mic contingent de moldoveni a atacat direct armata poloneză în mișcare exact în momentul când nobilii cavaleri treceau pe lângă pădurea pregătită de oamenii lui Ștefan. Crezând că este vorba de un mic detașament, 5.000 de nobili în zale, în urmărirea detașamentului de moldoveni au intrat drept în mijlocul capcanei pregătite de Ștefan. Armura performantă și experiența de luptă a cavalerilor polonezi ar fi fost suficiente pentru a face față la toată oastea lui Ștefan în câmp deschis, dar un teren împădurit și deluros a jucat un rol nefast nobililor polonezi. Mai ales că moldovenii au tăiat copaci pe care i-au doborât între cavaleri pentru a împărți oastea poloneză în detaşamente mici și pentru a nu lasă loc de avânt cailor acestora. Cavalerii polonezi s-au pomenit înconjurați între copaci doborâți, dați jos de pe cai cu ghioagele și loviți cu bâtele țăranilor sau cu spadele vitejilor ostaşi ai lui Ştefan cel Mare.

Lupta din pădure a fost extrem de dură și sângeroasă, ducându-se pe viață și moarte. Restul oștii poloneze nici măcar n-a fost în stare să organizeze un contraatac, câteva mii de moldoveni călare hărțuindu-le retragerea, capturând prada și luând prizonieri. Atingând Prutul la Cernăuți, fugarii au trecut râul în grabă fără nicio intenție de a se regrupa, pentru a continua fuga prin Pocuția în direcția Stanislav și Liov.

Locul bătăliei, din ordinul lui Ștefan a fost curățat și în loc a fost sădită o dumbravă, cunoscută în cultura populară sub numele de Dumbrava Roșie. Se spune că din stejarii semănați de polonezi a mai rămas până astăzi doar unul singur, numit de localnici Stejarul lui Ștefan cel Mare. Lângă el se adună românii nord bucovineni în a doua zi de Paşti pentru a-şi comemora strămoşii.

Pe 26 octombrie 1624 s-a născut Dimitrie Barilă, cunoscut ulterior drept mitropolitul Dosoftei al Moldovei, care a devenit unul dintre marii cărturari ai secolului al XVII-lea. Lucrarea sa Psaltirea în versuri, publicată în 1673, reprezintă un moment fundamental în dezvoltarea poeziei românești și în folosirea limbii române în viața religioasă. Tipărită la mănăstirea ruteană de la Uniev după cinci ani de muncă asiduă, opera lui Dosoftei — însumând peste 8.600 de versuri turnate în cadențe apropiate de balada populară — nu a fost doar primul volum de poezie cultă în limba română, ci și prima psaltire versificată tipărită în întregul Răsărit ortodox, demonstrând că o limbă considerată până atunci „necioplită” de ierarhii slavoni și greci putea reda cele mai subtile nuanțe poetice ale textului biblic.

La 26 octombrie 1673  s-a născut Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, personalitate culturală polivalentă, ales membru al Academiei din Berlin (1714) la propunerea filosofului Leibniz, autor de lucrări de istorie, orientalistică şi muzicografie. Dimitrie Cantemir (1673-1723) a fost domn al Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 și 1710 – 1711).  Lucrarea sa „Descrierea Moldovei” cuprinde prima hartă detaliată a Moldovei, unic document cartografic despre Moldova timp de un secol, a inventat primul sistem de notare pentru muzica turcească şi şi-a câştigat recunoaşterea europeană, prin lucrarea „Istoria Imperiului Otoman” (1716), tradusă şi tipărită la Londra (1734), Paris (1743), Hamburg (1745).

La 26 octombrie/7 noiembrie 1856, la Straja, Suceava, s-a născut Dimitrie Onciul, istoric, membru titular (din 1905) și președinte (1920–1923) al Academiei Române. A studiat la Universitatea din Cernăuți și la Universitatea din Viena, unde a făcut studii de epigrafie latină, diplomatică, paleografie și sigilografie. Tot la Viena, a activat în Societatea studenților români România jună. La sfârșitul anului 1884, a devenit Doctor în Filosofie la Universitatea din Cernăuți, cu teza Despre începuturile ființei de stat românești (Uber die Anfänge des romänischen Staatswesens). A fost profesor la Școala Normală din Cernăuți, la Universitatea din București, decan al Facultății de Litere și Filosofie și director al Arhivelor Statului. A fost cofondator și primul președinte al Comisiei consultative heraldice. A întemeiat școala critică în istoriografia românească. S-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci. A demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”. Principalele scrieri: Dragoș și Bogdan, fondatorii principatului românesc, Radu Negru și originile Principatului Țării Românești, Originile Principatelor Române, Ideea latinității și a unității naționale etc.  A decedat la 20 martie 1923, la București.

La 26 octombrie 1949  s-a născut Leonida Lari (Liubov Iorga), cunoscută poetă şi politician din Basarabia. Leonida Lari (1949- 2011) a fost  militantă activă pentru reunirea Basarabiei cu România. A fost redactor la revista „Literatura şi Arta” şi redactor-şef al primei publicaţii în grafie latină din Republica Moldova – „Glasul Naţiunii”. A fost deputat în Sovietul Suprem al URSS, membru al Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, deputat în Parlamentul României în trei legislaturi. Este autoarea a 24 de volume de poezie şi proză, precum şi traducător din marea poezie universală. A fost cetăţean de onoare al oraşului Bacău şi Cavaler al Ordinului Republicii. De-a lungul carierei sale a obţinut numeroase premii, printre care premiul „România Mare”, Premiul „Flacăra, Totuşi iubirea”, premiul Academiei Române pentru poezie „Mihai Eminescu”.

Evenimente istorice din ziua de 26 octombrie:

1860: În prezența domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a lui Mihail Kogălniceanu, a fost inaugurată Universitatea din Iași, prima instituție modernă de învățământ superior a Principatelor Unite. Instituția a început să funcționeze cu trei facultăți — Drept, Filosofie și Teologie — și a devenit un pilon al educației și cercetării românești. Deși statutul inițial prevedea patru facultăți, noua universitate și-a început existența în fostul Palat Calimachi — cumpărat anterior de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, astăzi sediul Universității de Medicină și Farmacie din Iași — cu mai puțin de zece profesori și câteva zeci de studenți, spărgând însă pentru totdeauna monopolul universităților străine, singurele unde tinerii români puteau obține până atunci o diplomă academică.

1863:  Împăratul Austriei, Franz Joseph, a sancționat legea votată de Dieta Transilvaniei întrunită la Sibiu privind egalitatea în drepturi a națiunii române și recunoașterea celor două confesiuni ale sale (ortodoxă și greco-catolică). A fost un moment important în lupta românilor transilvăneni pentru drepturi politice, deși transformările constituționale de după compromisul dualist din 1867 aveau să anuleze aceste câștiguri. Pentru prima oară după mai bine de patru secole de la pactul medieval Unio Trium Nationum (1437) — care îi exclusese complet pe români, deși formau majoritatea populației, reducându-i la statutul juridic de „tolerați”.

1947: Cea mai masivă deportare a ucrainenilor din Ucraina Occidentală în Siberia (aproximativ 78 de mii de persoane).

1956:  La sediul Națiunilor Unite din New York, a fost deschis spre semnare statutul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), organizație creată pentru promovarea utilizării pașnice a energiei nucleare și verificarea respectării obligațiilor internaționale de neproliferare.

1962:  În punctul culminant al Crizei rachetelor din Cuba, liderul sovietic Nikita Hrușciov i-a trimis președintelui american John F. Kennedy o scrisoare lungă și profund personală, în care a propus retragerea rachetelor sovietice din Cuba în schimbul angajamentului ferm al Statelor Unite de a nu invada insula. Mesajul a reprezentat pasul decisiv către dezamorsarea celei mai periculoase crize a Războiului Rece.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Această frumoasă localitate românească, rebotezată cu străinul nume Bairaky de către regimul stalinist în 1946, este atestată la 2 septembrie 1633 într-un document emis la Iași, care mărturisește că Orheianul cu soția sa Udochia au vândut a treia parte din jumătatea satului Mogoșești lui Isac de Sinehău pentru suma de 70 lei bătuți. Peste șase ani, adică la 12 aprilie 1639, Orheianul îi vinde aceluiași Isac de Sinehău a șasea parte din Mogoșești.

Documentul de vânzare și cumpărare s-a întocmit în prezența lui Dumitrașco Cioplan, mare vornic al Țării de Jos, Toader Petriceaico, mare vornic al Țării de Sus, Gavril, pârcălab al Sucevei, Pătrașco Ciogalea și Constantin Stârcea, pârcălabi ai Hotinului, Gligorie Ureche, spătar. Cred că este vorba despre ilustrul cronicar Grigore Ureche (1590-1647).

În ziua de 4 martie 1652 copiii logofătului Gavrilaș Mateiaș împart între ei moșiile rămase de la părintele lor. Satul Mogoșești devine proprietatea fiicei Alexandra. La 1 septembrie 1723 Vasile Volcinschi și soția sa Catrina, fiica Nacului de Sinehău, vând o treime din Mogoșești lui Iordachi Cantacuzino, iar pe data de 26 februarie 1782 acest sat aparținea mănăstirii din Horecea (Cernăuți).

În anul 1798 a fost creată ,,o tovărășie de boieri pentru vânzarea în bloc a moșiilor Fondului Religionar rămas în Moldova”, în componența căreia au intrat: Teodor Mustața, Nicolai Ruset, mare logofăt, Iordachi Balș și Iordachi Ruset, mari visternici, Panaite Cazimir și Constantin Carp, serdar. Guvernatorul Galiției, împuternicit de către Fondul Religionar din Bucovina, vinde la 27 septembrie 1804 acestei tovărășii de boieri pentru suma de 331 mii de galbeni împărătești 56 de moșii din Bucovina și Moldova, printre care se enumerau localitățile Mogoșești și Nicoreni (Mihoreni).

Conform recensământului populației din Moldova, efectuat în anii 1772-1773 de către organele administrative militare rusești din porunca mareșalului P. A. Rumeanțev, comandantul armatei ruse, dislocate pe teritoriul Principatului, satul Mogoșești avea 27 de gospodării, 5 țigani, 3 polonezi și un sârb.

În perioada interbelică Mogoșești făcea parte din comuna Buda, plasa Herța, județul Dorohoi. La 1930 localitatea avea 1.177 de locuitori, dintre care 1.171 români, 5 evrei, naționalitatea unui om n-a fost indicată în documentele recensământului general al populației României, efectuat în același an. Limba română era vorbită la acea vreme de 1.173 de locuitori. La 1932 satul dispunea de 270 de gospodării, 6 întreprinderi comerciale și industriale.

La finele lunii iunie 1940, satul Mogoșești a fost inclus în componența imperiului sovietic. Președinte al Consiliului Sătesc este numit ucraineanul Kormuș Ivan al lui Andrei, născut în 1907, membru al Partidului Comunist Român. În ținut este instaurată dictatura bolșevică. Încep persecuțiile politice. În perioada anilor 1940-1941, 1944-1945, sub securea dezmățului stalinist au căzut  26 de familii, constituind 60 de persoane,  dintre care 59 erau români și un elvețian, stabilit cu traiul în perioada interbelică în această istorică localitate. În numărul martirilor au intrat 22 de bărbați, 20 de femei și 18 copii cu vârsta până la 16 ani. Lista persecutaților este compusă din 41 de țărani și un funcționar. 11 martiri aveau studii primare, iar trei osândiți nu știau carte. Spre Nordul îndepărtat și stepele pustii ale Kazahstanului au pornit eșaloanele morții cu 51 de locuitori ai satului Mogoșești, în numărul cărora se aflau 14 bărbați, 19 femei și 18 copii. Patru oameni au fost deportați în 1940, 41 – în iunie 1941 și șase – în 1945. Au apucat drumul calvarului 24 de persoane care erau ,,rude cu unii trădători ai patriei”, trei – cu ,,un element care prezintă un pericol social”, iar în privința a 24 de osândiți nu se știe motivul deportării. Șapte martiri au rămas să-și doarmă somnul de veci în regiunile Aktiubinsk din Kazahstan și Arhanghelsk din Federația Rusă. Organele puterii sovietice au arestat și condamnat la ani grei de închisoare 8 bărbați și o femeie, dintre care 4 martiri au fost întemnițați în lagărele staliniste de muncă corecțională pentru ,,trecerea ilegală a frontierei de stat”, 4 -,,pentru trădarea patriei”, iar unul – pentru ,,tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”. Conform datelor care au intrat în posesia Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți, un condamnat a murit în detenție.

Când sfântul răsărit de soare trezea un început de vară, au pornit spre neagra străinătate martirii: ACOSTĂCHIOAIE Gheorghe al lui Gheorghe, ACOSTĂCHIOAIE Profira, ALBU Mircea al lui Vasile, APACHIȚĂ Ilie, BÂNDIU Adam al lui Iordache, BÂNDIU Anica, BÂNDIU Catinca a lui Doroftei, BÂNDIU Gheorghe, BÂNDIU Gheorghe al lui Ion, BÂNDIU Ion al lui Cosma, BÂNDIU Maria, BÂNDIU Melania a lui Ștefan, BÂNDIU Paraschiva, BÂNDIU Valeria a lui Ion, BUDEANU Dumitru al lui Dumitru, CALAMANCIUC Dumitru al lui Doroftei, COSMA Eleonora a lui Ilie, COSMA Iurica a lui Dumitru, DAMIAN Gheorghe, GUSTAV Ludvig, IGNAT Anica a lui Ion, IGNAT Dorica a lui Gheorghe, IGNAT Georgeta a lui Gheorghe, IGNAT Gheorghe al lui Ilie, IGNAT Ion al lui Gheorghe, IGNAT Minodora a lui Gheorghe, IGNAT Minodora a lui Ion, IGNAT Nicolae al lui Ilie, IGNAT Profira a lui Ion, IGNAT Teodora a lui Nicolae, IVĂNESCU Vasile al lui Ilie, MIHAI Dumitru al lui Ștefan, MIHOREANU Gheorghe, MIHOREANU Maria, MIHOREANU Nicolae, NICU Mihalcea al lui Constantin, OLARU Gheorghe, OLARU Maria, OLARU Profira, ONOFREI Ion al  lui Georghe, ONOFREI Minodora a lui Gheorghe, ONOFREI Minodora a lui Ion, PAVEL Ion al lui Constantin, PAVEL Maria a lui Gheorghe, PAVEL Maria a lui Ion, PAVEL Profira a lui Ion, RÂȘCU Anica, RÂȘCU Mandița a lui Gheorghe, RÂȘCU Maria, RÂȘCU Profira, RÂȘCU Valeria, RÂȘCULEAC Constantin, RÂȘCULEAC Gheorghe, ȘODRÂNGĂ Aglaia a lui Anton, ȘODRÂNGĂ Constantin, ȘODRÂNGĂ Dumitru, ȘODRÂNGĂ Magdalina a lui Petru, ȘODRÂNGĂ Maria a lui Petru, ȘODRÂNGĂ Mihai al lui Petru, ȘODRÂNGĂ Petru al lui Vasile.

La 1 ianuarie 1941, localitatea Mogoșești dispunea de 300 de gospodării țărănești, întrunind 2.000 de locuitori, dintre care 1.999 erau români și un elvețian. În sat se aflau două magazine, o școală. În proprietatea țăranilor se găseau 150 de pluguri, 150 de grape, 75 de brecuri, 899 hectare de pământ, 15 cai, 7 iepe, 100 de vaci, 390 de viței, 60 de boi, 200 de porci, 500 de oi, 10 stupi de albine. La 1 ianuarie 1992,  satul Mogoșești din raionul Herța avea 1.715 locuitori, dintre care 1.690 erau de origine română, 21 de ucraineni, trei ruși și un polonez. Din datele indicate reiese că în perioada celor 50 de ani de dominație sovietică populația acestei așezări românești din fosta plasă Herța a fostului județ Dorohoi a scăzut cu 285 de locuitori.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări  Istorice și Culturale din Cernăuți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Victoria decisivă a lui Matei Basarab a fost câștigată în bătălia de la Finta, lângă Târgoviște (17 mai 1653). În această luptă, un glonț căzăcesc l-a rănit pe Matei Vodă la picior dar el a continuat să-și îmbărbăteze soldații cu sabia; sub el au fost împușcați trei cai. În cele din urmă Vasile Lupu și ginerele său cazac Timuș Hmelnițki au suferit o înfrângere zdrobitoare și abia s-au salvat fugind. Victoria marchează momentul final al confruntării dintre domnitorii rivali. Deznodământul luptei a fost acela că, domnitorul Gheorghe Ștefan a revenit pe tronul Moldovei.

Patriarhul Macarie al Antiohiei avea numai cuvinte de laudă despre domnul muntean: „Acest Matei bei a știut să mâne raiaua cu cea mai bună cârmuire. Era îndrăzneț în războaie, fericit mândru, și oricare dușman care purta război cu el se întorcea biruit și nimicit. Avea un foarte bun nume, era temut de toată lumea. Vestea lui era pretutindeni răspândită“. Cronicile rezumă domnia lui Matei Vodă în următoarele cuvinte: „Ţara iubea pre domnul, şi domnul iubea pre ţară“. Matei Basarab a zidit mai multe lăcașuri sfinte în Ţara Românească decât oricare alt domnitor. Istoricul Constantin C. Giurescu l-a numit, pe bună dreptate, „cel mai mare ctitor al neamului nostru.“ Călătorul sirian Paul de Alep spune că domnitorul a înălţat o sută cincizeci de biserici, luând în considerare, desigur, şi celelalte ctitorii ridicate în acea perioadă de cler sau boierime. Ansamblul fortificat al mănăstirii Arnota, de la Costeşti, este unul dintre primele şi cele mai reprezentative ctitorii ale domnitorului, care a dorit să fie aici necropola familiei sale.

La 25 octombrie 1917  şi-a încheiat lucrările Congresul Ostaşilor Moldovei, condus de Vasile Cijevschi, congres  care a proclamat autonomia Basarabiei ţariste de Imperiul Rus.  Congresul s-a desfăşurat în perioada 20-25 octombrie 1917, în casa eparhială din Chişinău. La acest forum al Ostaşilor Moldoveni a fost proclamată autonomia Basarabiei ţariste de Imperiul Rus şi convocat organul suprem – Sfatul Ţării. Vasile Cijevschi a fost delegat în Sfatul Ţării de Congresul Ostaşilor Moldoveni cu mandat din 21 noiembrie 1917 până la 27 noiembrie 1918. La 27 martie 1918, el a votat pentru Unirea Republicii Democrate Moldoveneşti, succesoarea de drept a Basarabiei ţariste, cu România.

Vasile Cijevschi a fost o personalitate ilustră, ajuns în gradul de colonel. Cunoştea limba franceză şi a învăţat la şcoala de diplomaţi în Rusia. S-a născut în 1880 în satul Zaim (pe atunci judeţul Tighina, actualmente Căuşeni) și a făcut studii superioare în domeniul orientalisticii şi diplomaţiei. A fost ofiţer în războiul ruso-japonez şi în Primul Război Mondial, ultimul grad militar fiind de colonel. A făcut parte din aşa-zisul Partid al Partizanilor Ordinii de Stat, dar în curând aderă la Partidul Naţional Moldovenesc. La 8 septembrie 1917  a sosit la Kiev în cadrul delegaţiei basarabene pentru a participa la lucrările Congresului Naţionalităţilor din Rusia, fiind ales în prezidiul Congresului.

Colonelul Vasile Cijevschi a fost preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), a cărui rezoluţii au schimbat esenţial situaţia în Basarabia. În perioada de după congres şi până la deschiderea lucrărilor Sfatului Ţării, a deţinut funcţia de comisar militar al Basarabiei. A fost şef al Statului Major al Comisariatului Militar.

În cea mai dificilă şedinţă a Sfatului Ţării, cea din 27 martie 1918, Vasile  Cijevschi a avut două intervenţii principiale. În prima, vorbind în numele Blocului Moldovenesc, a lansat o propunerea ca fruntașul basarabean Constantin  Stere să devină deputat al Sfatului Țării. Autoritatea lui Vasile Cijevschi în rândurile membrilor Sfatului Ţârii era ireproşabilă şi propunerea a fost acceptată unanim. Cea de a doua intervenţie de principiu a lui Vasile Cijevschi ţine de modul de votare a unirii. În numele Blocului Moldovenesc, el a cerut ca votarea să se facă deschis şi nominal, propunere acceptată în cele din urmă de asistenţă și care a influențat decisiv votul de Unire.

La 25 octombrie 1918, la Oradea, membrii Comitetului Executiv al Partidului Național Român au adoptat declarația de autodeterminare națională, respingând totodată în acea lună manifestul împăratului Carol I al Austriei, care propunea transformarea imperiului într-o federație. Refuzul a reprezentat un nou pas spre autodeterminarea românilor și a pregătit contextul politic al Marii Uniri. Textul declarației de la Oradea fusese redactat în secret de Vasile Goldiș în casa avocatului Aurel Lazăr, iar atunci când Alexandru Vaida-Voevod a dat citire documentului la 18 octombrie 1918 în Parlamentul de la Budapesta, afirmând că numai Adunarea Națională a românilor are dreptul de a hotărî soarta națiunii lor și respingând proiectul imperial de federalizare, discursul său a fost întrerupt de huiduielile deputaților maghiari, marcând ruptura politică ireversibilă de Austro-Ungaria.

La 25 octombrie 1921 s-a născut Regele Mihai I al României. Mihai I (1921-2017) a domnit ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu). În urma decesului bunicului său, Ferdinand I, la 20 iulie 1927, Mihai a devenit rege al României la vârsta de 5 ani şi 9 luni, în condiţiile în care prinţul Carol, moştenitor al tronului, renunţase oficial la succesiune. Din cauza vârstei, prerogativele demnităţii regale au fost asumate între 1927-1930 de o Regenţă formată din patriarhul Miron Cristea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan (din 1 octombrie 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărăţeanu), şi principele Nicolae, fratele lui Carol. La 6 iunie 1930, principele Carol a revenit în ţară. Guvernul a preluat puterile şi prerogativele constituţionale şi, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, aflat sub regenţă. La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe Carol rege al României, sub numele de Carol al II-lea. Regele Mihai a redevenit prinţ moştenitor, primind titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”. Regele Mihai I s-a stins din viață pe 5 decembrie 2017, în Elveţia. A fost înmormântat în România, la mănăstirea Curtea de Argeș.

La 25 octombrie 2011 s-a stins din viață Liviu Ciulei, regizor, scenograf, actor român, o personalitate colosală a scenei românești. Personalitate pluridimensională a teatrului și filmului, Liviu Ciulei a abordat într-un mod unic repertoriul clasic, construind spectacole de anvergură. În 1942 s-a înscris la Facultatea de Arhitectură, iar în anul 1943 la Conservatorul de Artă Dramatică, urmând cursurile în paralel. În anul 1946 a absolvit Conservatorul. La 23 de ani, student la arhitectură, a regizat şi a făcut decorurile pentru primul său spectacol profesionist, „Poveste stranie”. Între anii 1948 şi 1956 a realizat scenografia la mai multe spectacole de teatru, în unele dintre acestea interpretând şi diverse roluri. Din anul 1951, a început să joace şi în filme, primul fiind „În sat la noi”. Liviu Ciulei, tatăl regizorului de film Thomas Ciulei, a fost profesor de teatru la două universităţi prestigioase, Columbia University şi New York University, dar şi membru de onoare al Ordinului Arhitecţilor.

Evenimente istorice din ziua de 25 octombrie:

1825: La Viena s-a născut Johann Strauss al II-lea, autorul unor compoziții devenite simboluri ale muzicii europene, precum Dunărea albastră. Valsurile sale au cucerit saloanele și sălile de concert ale continentului, influențând inclusiv viața muzicală din spațiul românesc. Tatăl său, compozitorul Johann Strauss I, i-a interzis cu vehemență să urmeze o carieră muzicală și a încercat să-l îndrepte spre o meserie de funcționar bancar, astfel încât tânărul Johann a învățat să cânte la vioară în secret, cu sprijinul mamei sale. În iarna 1847–1848, la doar 22 de ani, Strauss-fiul a întreprins un turneu de concerte în Banat, Transilvania și la București, unde, inspirat de melodiile auzite și de efervescența tinerilor pașoptiști, a compus piese dedicate publicului român chiar în preajma izbucnirii Revoluției de la 1848.

1838: La Paris s-a născut Georges Bizet, unul dintre marii compozitori ai romantismului muzical. Opera sa Carmen, primită inițial cu rezerve, a devenit ulterior una dintre cele mai cunoscute și interpretate creații din istoria teatrului liric.

1881:  La Málaga, în Spania, s-a născut Pablo Picasso, unul dintre cei mai influenți artiști ai secolului XX. Prin cubism și printr-o operă extraordinar de diversă, Picasso a schimbat radical modul în care artiștii reprezintă realitatea, perspectiva și forma umană.

1917:  La Petrograd, bolșevicii conduși de Vladimir Lenin au declanșat insurecția armată împotriva Guvernului Provizoriu, pregătind preluarea puterii și instaurarea regimului comunist. Evenimentul a transformat radical istoria Rusiei și a Europei de Est, cu efecte dramatice asupra României și Basarabiei. Deși propaganda sovietică ulterioară — mai ales filmul Octombrie (1927) regizat de Serghei Eisenstein — a fixat în memoria vizuală a secolului XX imaginea unui asalt eroic al mulțimii asupra porților Palatului de Iarnă, în realitate clădirea era apărată doar de cadeți, cazaci și de o companie din Batalionul de Femei, iar gărzile bolșevice au pătruns înăuntru în noaptea de 25 spre 26 octombrie prin intrări secundare, după ce crucișătorul Aurora a tras o salvă oarbă, fără proiectil, ca semnal de atac.

1936:  Guvernele conduse de Adolf Hitler și Benito Mussolini au încheiat la Berlin un acord de apropiere politică și diplomatică, marcând începutul alianței dintre cele două regimuri fasciste. Acordul a contribuit la formarea blocului Axei, căruia i s-a alăturat și România în noiembrie 1940, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu doar doi ani înaintea semnării acestui protocol, Mussolini îl privea cu suspiciune pe Hitler și chiar mobilizase divizii italiene la pasul Brenner în iulie 1934 pentru a descuraja o primă tentativă nazistă de anexare a Austriei; izolarea internațională a Italiei după invadarea Etiopiei l-a împins însă spre alianța cu Germania, iar termenul de „Axă” a fost lansat chiar de Mussolini o săptămână mai târziu, la 1 noiembrie 1936, când a declarat la Milano că verticala Berlin–Roma este „o axă în jurul căreia pot colabora toate statele europene”.

1955:  Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a aprobat în unanimitate emblema cu 12 stele aurii dispuse circular pe fond albastru. Drapelul a fost adoptat oficial de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în decembrie 1955 și a devenit ulterior, din 1985, și simbolul Comunităților Europene și al Uniunii Europene, fiind astăzi unul dintre cele mai recognoscibile semne ale unității continentale.

2001: Compania Microsoft a lansat la nivel mondial Windows XP, un sistem de operare care a devenit un simbol al informaticii începutului de mileniu.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 24 octombrie 1882  s-a născut compozitorul maghiar Imre Kalman, cunoscut pentru operetele „Silvia” (1915), „Contesa Mariţa” (1924) şi „Vioreaua din Montmartre” (1930). Asemenea compatriotului său Franz Lehár, Imre Kálmán (1882-1953) a fost unul dintre arhitecții a ceea ce avea să fie denumită perioada de argint a operetei vieneze din primul sfert al veacului trecut. Kálmán a adus un suflu proaspăt în muzică, a acordat mereu o mare importanță libretelor și și-a instrumentat mereu personal lucrările. Principala lui contribuție în acest gen muzical a fost ușurința aparentă a îmbinării dintre caracterul sentimental al operetei vieneze și ritmurile energice, pline de culoare ale Ungariei natale. Pe urmele lui Franz Lehar și L. Fall, a marcat un gen aparte, substratul național unguresc al ritmurilor imprimând delicatelor melodii vieneze un fel de coloratură exotică. Richard Specht scria în presa vieneză: „Muzica sa este proaspătă și plăcută, viguroasă prin inventivitate melodică naturală și maturitate deplină. În timp ce alții bâjbâie și experimentează, el stă pe tărâmul bogat al muzicii populare și de fiecare dată își atinge ținta.

La 24 octombrie 1894 a încetat din viaţă pictorul român clasic Gheorghe Tăttărescu. Gheorghe Tăttărescu (1820-1894) este considerat „cel mai tipic academist” un pionier al neoclasicismului în pictura românească.  O mare parte din activitatea sa artistică a fost dedicată artei religioase, creând un stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională bizantină. În perioada 1853-1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici din București, Mănăstirea Bistriţa, Iaşi, Brăila.   Împreună cu Theodor Aman  a înființat, în 1864, Şcoala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891-1892.  În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”. Casa pe care a cumpărat-o în Bucureşti în 1855  și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului.

La 24 octombrie 1933 s-a născut la Bucureşti marea actriţă de teatru şi film din România, Draga Olteanu-Matei. Draga Olteanu-Matei este o apreciată actriță de comedie, care a jucat pe scena Teatrului Național București, în numeroase filme și la televiziune. Reprezentantă a generației de aur a teatrului românesc, Draga Olteanu-Matei are un palmares foarte bogat. A jucat în 90 de filme, în peste 50 piese de teatru și 100 roluri la televiziune.

În 1956, după absolvirea  Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, a debutat în piesa „Ziariștii” de Alexandru Mirodan. De-a lungul carierei sale a jucat în diferite piese de teatru: „Coana Chirița” după Vasile Alecsandri, pentru care a scris și un scenariu de film în două serii („Coana Chirița” – 1986 și „Chirița la Iași” – 1987), „Gaițele” de Kiritescu (1977), „Căruța cu paie” de Mircea Ștefanescu, „Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, „Domnișoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, „Pisica în noaptea de Anul Nou” de D.R. Popescu, „Autorul e în sală” de Ion Baiesu etc. Pe scena Teatrului Național Bucureşti a mai jucat în „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în „Crima pentru pământ”, o dramatizare după romanul cu același nume al lui Dinu Săraru.

Rolurile jucate pe scena marilor teatre din țară, precum și cele din filme celebre, i-au adus zeci de premii. În 2005 Uniunea Naţională a Teatrelor din Romania  i-a decernat un premiu pentru întreaga activitate scenică. La 23 octombrie 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleş din Sinaia,  a primit din partea Casei Regale a României Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, decorație înmânată de Principesa Moştenitoare Margareta a României.

După pensionarea sa din Teatrul Național, Draga Olteanu-Matei  s-a retras la Piatra Neamț, unde a înființat Compania teatrală „Teatrul Vostru”. La 18 noiembrie 2020 ea a plecat la cele veşnice.

La 24 octombrie 1933, la Chișinău s-a născut  Andrei Andrieș, membru titular al AȘM, specialitatea Fizică. A absolvit Facultatea de Fizică și Matematică a Universității de Stat din Moldova (Chișinău, 1956). A susținut teza de doctor în științe fizico-matematice la Institutul Fizico-Tehnic  „A.F.Ioffe” din Sanct-Petersburg (1963). Academicianul Andrieș a avut onoarea de a lucra în domeniul semiconductorilor necristalini în colaborare cu distinsul savant sovietic, profesorul B.T.Kolomieț; cu inventatorul american și savantul S.R.Ovșinski, membru al Societății Americane de Fizică și al Asociației Americane pentru Progresul Stiinței; cu profesorul Radu Grigorovici, membru al Academiei Române, și, nu în ultimul rând, cu fizicianul englez Sir N.F.Mott, laureat al Premiul Nobel în fizică (1977). Academicianul Andrei Andrieș a fost fondatorul școlii științifice a fizicii semiconductorilor necristalini în Republica Moldova. El a inițiat în Republica Moldova investigații sistematice ale proprietăților electrice, fotoelectrice și optice ale obiectelor masive. Realizările academicianului Andrieș au fost recunoscute oficial în Republica Moldova de două ori, în 1982 și 2002, când a fost decernat cu Premiul de Stat al Republicii Moldova în domeniul științei, tehnologiei și producției. Al doilea Premiu de Stat el l-a obținut împreună cu un grup de discipoli pentru realizări de noi materiale și tehnologii avansate în optoelectronică pe bază de semiconductori necristalini. Datorită rezultatelor științifice semnificative a devenit câștigătorul (anul 2005) a premiului „Stanford R.Ovshinsky Prize for Excellence in Amorphous Chalcogenides” pentru contribuțiile sale în optoelectronică, înregistrarea optică a informației, optica neliniară și studiul fibrelor optice din sticle calcogenice. În ultimii ani de activitate, academicianul Andrei Andrieș a inițiat dezvoltarea și cercetarea de noi materiale compozite nanostructurate organice/anorganice. Aceste materiale sunt foarte atractive pentru noi dispozitive fotonice și optoelectronice. Academicianul Andrieș este autor/coautor a 6 monografii, circa 500 de lucrări științifice și 30 de brevete de invenție. A decedat la 7 aprilie 2012.

Evenimente istorice din ziua de 24 octombrie:

1929: A avut loc „Joia Neagră”, prăbușirea bursei de valori de la New York.

1945: A intrat în vigoare Carta Organizației Națiunilor Unite, după ratificarea de către marile puteri aliate. ONU a fost creată ca mecanism internațional pentru prevenirea conflictelor și cooperare globală postbelică.

1956: Uniunea Sovietică invadează Ungaria.

1960: La cosmodromul sovietic de la Baikonur a avut loc cea mai mare catastrofă din istoria construcţiei mondiale de rachete, când în urma exploziei unei rachete militare sovietice (R-16) au murit aproximativ 100 de oameni.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În perioada interbelică satul Bănceni a făcut parte din comuna Horbova, plasa Herța, județul Dorohoi al României. La 1930, această localitate avea 535 de locuitori de origine română. În 1932, în satul de pe malul Prutului erau 124 de gospodării, 2 întreprinderi comerciale și industriale.

La 1 ianuarie 1941, localitatea Bănceni avea 155 de gospodării țărănești, toți locuitorii, în număr de 585 de oameni, erau români, dispunând de 305 hectare de pământ. Sătenii țineau 45 de cai, 131 de vaci, 30 de viței, patru boi, doi tauri, 115 porci, 200 de oi, 30 de stupi de albine. În proprietatea țăranilor se găseau 20 de pluguri, 25 de grape, 17 căruțe. În sat se afla o școală și un magazin. La 1 ianuarie 1992, în această așezare românească din Valea Prutului trăiau 706 locuitori, dintre care 675 erau de origine română, 16 ucraineni, 10 ruși și 5 polonezi. În perioada sovietică populația satului a crescut cu 121 de locuitori.

În ziua de 29 iunie 1940, țăranii au ieșit din casele lor ca să vadă coloana de tancuri cu steluțe roșii, care ținea calea spre orașul Herța. Unii priveau cu admirație la mașinile blindate din pieptul cărora ieșea un vuiet înfiorător, alții cu groază, copiii au început să plângă, iar femeile să-și facă semnul crucii. În inimile oamenilor s-a strecurat o umbră de frică și mulți în prima noapte după cele văzute n-au putut să închidă ochii. Despre imperiul lui Stalin prin sat au circulat multe zvonuri, unul mai înfricoșător decât altul, însă țăranii, ocupați cu grijile lor, nu le acordau mare atenție. Din când în când, în zilele de sărbătoare, bărbații se adunau la crâșmă și la un pahar cu vin își dezlegau limba, aducându-și aminte de cuvintele unor deputați din județul Dorohoi, care cutreierau satele în preajma alegerilor parlamentare. Acești politicieni povesteau și despre teroarea dezlănțuită în Uniunea Sovietică, despre fărădelegile săvârșite în prima țară socialistă din lume, însă țăranii zâmbeau pe sub mustață și înțelegeau prea bine că oratorii doresc să câștige voturile lor. Până la Nistru, unde se afla hotarul sovietic, era departe și oamenii își căutau de treburi.

Dar iată că au venit alte timpuri. Au început arestările și bocetele. În fruntea satelor românești au ajuns reprezentanți trimiși de la Cernăuți, care știau câte un cuvânt românesc. Au primit ajutor din partea unor localnici, care au început să servească cu bucurie regimul totalitar. Urmașii lor vor deveni ma târziu comuniști înflăcărați și ateiși convinși, consacrându-și energia lor clocotitoare cauzei ,,slăvitului partid comunist”.

Unii dintre bărbații satului Bănceni de vârsta militară au fost încorporați, la finele anului 1939 și începutul lui 1940, în unitățile Armatei Române. Bunăoară, au pornit la concentrare Ștefan Avrumuțoaie, Dumitru Banciu, Ilie și Chirică Nistor, Gheorghe Soroca. Au pornit fără să-și dea seama că-și iau rămas bun de la ai casei pentru totdeauna. Când s-au întors pe la vetrele lor, au găsit casele pustii. 13 familii au fost sculate în miez de noapte. Au fost trezite din somn de loviturile insistente în uși și ferestre. Când se trăgea zăvorul la o perte, în prag apăreau militari și civili, străini și cunoscuți, enkavediști și activiști, ruși și români, păgâni și creștini, comuniști cu carnete și fără de carnete, însă toți călăi. În pragurile caselor au apărut criminalii de diferite naționalități. Au venit cu cuțitele la brâu și cu armele de foc în mâini. Cu înjurături rostite în mai multe limbi, cu amenințări și răcnete săbatice au scos copilași din așternut. 45 de suflete nevinovate au apucat drumul pătimirilor, drumul spre Siberia: AVRUMUȚOAIE Ana a lui Ștefan, AVRUMUȚOAIE Mihai al lui Ștefan, AVRUMUȚOAIE Valeria a lui Gheorghe, AVRUMUȚOAIE Viorel al lui Ștefan, AVRUMUȚOAIE Viorica a lui Ștefan, BANCIU Elena a lui Dumitru, BANCIU Elena a lui Dumitru, BANCIU Georgeta a lui Dumitru, BANCIU Teodora a lui Dumitru, BUJOR Gheorghe al lui Vasile, BUJOR Maria a lui Nicolae, BUJOR Natalia a lui Tănase, BUJOR Tănase al lui Vasile, COSTACHE Anica a lui Gheorghe, CUCOȘ Elena, MURARU Gheorghe al lui Ilie, NISTOR Ancuța a lui Vasile, NISTOR Fănică al lui Ilie, NISTOR Filareta a lui Chirică, NISTOR Gheorghe, NISTOR Ion al lui Ilie, NISTOR Lența a lui Nicolae, NISTOR Magdalina a lui Chirică, NISTOR Maria a lui Chirică, NISTOR Măriuca a lui Ion, NISTOR Paraschiva a lui Ananie, NISTOR Ștefan al lui Ion, NISTOR Toma al lui Chirică, NISTOR Virginia a lui Ilie, SOROCA Adam al lui Gheorghe, SOROCA Elena a lui Gheorghe, SOROCA Leontina a lui Nicolae, TOMAGU Alexandrina a lui Ilie, TOMAGU Elena, TOMAGU Elena a lui Haralambie, TOMAGU Gheorghe al lui Haralambie, TOMAGU Gheorghe al lui Ion, TOMAGU Haralambie al lui Ion, TOMAGU Maria a lui Gheorghe, TOMAGU Maria a lui Haralambie, TOMAGU Maria a lui Nicolae, TOMAGU Natalia a lui Haralambie, TOMAGU Victoria a lui Gheorghe, TOMAGU Virginia a lui Ilie, TOMAGU Zenovia a lui Gheorghe.

Românii au pornit spre Siberia la începutul verii, când soarele stă în amiază și dorești să te scalzi în verdele câmpului, în florile șesului, să te îmbrățișezi cu vântul hoinar, să te săruți cu albastrul cerului, să asculți freamătul codrului, unde fagii seculari își mărturisesc gândurile, să auzi șoapta grâului, când spicul se închină spicului, fiind cuprins de sentimentul norocului, ca un copil. Ei au pornit la începutul verii.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți   

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 23 octombrie 1916, în cadrul Primului Război Mondial începe bătălia de la Târgu Jiu, în care cade la datorie generalul român Ion Dragalina. Aici s-a remarcat pentru prima oară legendara Ecaterina Teodoroiu, supranumita „Eroina de la Jiu”. Ecaterina Teodoroiu (1894-1917)  a fost cercetaşă şi participantă  la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la Mărăşeşti, luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. Provenită dintr-o familie modestă din Oltenia, Ecaterina Teodoroiu a plecat la Bucureşti pentru a deveni învățătoare, iar acolo a contribuit la înființarea primelor organizații de cercetaşi din ţară.  După intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea natală. Din dorința de a-i răzbuna pe toți cei patru frați ai ei care muriseră în lupte, Ecaterina a cerut să fie transferată la o unitate de combatanți. A fost luată prizonieră, a evadat și a fost rănită de două ori. În spital a fost decorată de casa regală  și avansată la gradul de sublocotenent.   Din această postură a participat la Bătălia de la Mărăşeşti, unde a murit comandând un pluton de infanterie, ultimele ei vorbe fiind: „Luptați băieți! Apărați țara!”. Celebrată ca eroină națională după terminarea războiului, imaginea ei a fost la început marginalizată și apoi distorsionată de regimul comunist.

La 23 octombrie 1925 s-a născut Radu Florescu, istoric american de origine română, profesor de istorie la Colegiul Boston. El a fost director al Centrului de Studii Est Europene de la Colegiul Boston. Radu Florescu (1925-2014) a fost un istoric și profesor universitar de origine română. Radu Florescu este autorul a numeroase articole academice și cărți referitoare la România și istoria României. Radu Florescu a obținut diplomele de licență și master de la Christ Church, Universitatea Oxford în Marea Britanie, înainte de a se muta în Statele Unite ale Americii, unde și-a completat studiile prin obținerea unui doctorat la Universitatea Indiana. A deținut poziția de profesor emerit de istorie la Colegiul Boston. În anul 1996 a fost numit consul onorific pentru regiunea New England de către Ministerul Afacerilor Externe al României.

La 23 octombrie 1946 s-a născut Anda Călugăreanu,  actriţă şi interpretă de muzică uşoară şi folk.

A apărut în numeroase spectacole  televizate  și filme (“Bietul Ioanide”, “O zi la Bucureşti”).   Prima sa apariție mai importantă a fost cu formația Sincron, la Sala Palatului din București, în anul 1965. A colaborat ani de-a rândul la Cenaclul Flacăra. O perioadă destul de îndelungată a format, împreună cu actorii Dan Tufaru, cu care a și fost căsătorită, și Florian Pittiș, un trio muzical-cupletistic, care, în regia lui Alexandru Bocăneț, a fost unul dintre punctele de atracție ale spectacolelor de estradă ale Televiziunii. Rămân celebre cupletele sale alături de Toma Caragiu. A luat parte la numeroase festivaluri și turnee în țară și peste hotare. A participat la Festivalul Cerbul de Aur, ediția a II-a (1969), unde a luat mențiune, la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a (1972), unde a câștigat Premiul de interpretare. A decedat la 15 august 1992, la Bucuresti.

La 23 octombrie 1990 a încetat din viață Tamara Ciobanu (Tamara Taratanskaia), una din cele mai cunoscute cântărețe de operă și muzică populară ale Moldovei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Numele Tamara Ciobanu e tratat ca o pagină de istorie evocată cu prilejul unor evenimente aniversare din biografia ei, al unui Concurs „Tamara Ciobanu” organizat de Uniunea Muzicienilor, în timp ce cântecele și vocea ei nu se mai regăsesc decât ca elemente de arhivă ale unei epoci, în care, în spațiul pruto-nistrean, s-a cântat în stilul și maniera Tamarei Ciobanu. O dispariție dramatică pentru o personalitate de o asemenea anvergură, considerată „prima” pe toată linia, care a înregistrat performanța epocii de a fi și prima artistă din Moldova decorată cu ordinul Stalin, prima apreciată și cu titlul de Artistă a Poporului, și cu cel de laureată a Premiului de Stat, fiind aleasă și deputată în Sovietul Suprem – toți laurii fiind din partea URSS-ului. O stea la orizontul îndepărtat al timpului, proiectată în aura unor valori, priorități, gusturi, stil, repertoriu, care au definit-o, i-au folosit la maximum, dar și favorizat talentul, deși, odată cu mișcarea în progresie a timpului și schimbarea opticii, impactul asupra efigiei aceleiași personalități o va proiecta dintr-o nouă perspectivă. Un nume în eclipsă, astăzi, în spațiul public și o artistă de dimensiunile unei popularități extinse, altădată, dincolo de spațiul imens al URSS, Tamara Ciobanu a fost, cu adevărat, „vocea de brend a epocii”, dar și expresia, portavoce în cântec a timpurilor în care a trăit. Oare putea să fie altfel? Născută la 22 noiembrie 1914, în satul Berezlogi al ținutului Orhei, resetarea istoriei și învălmășeala dramatică a evenimentelor îi marchează tinerețea: studiile de canto academic le face în două țări și două sisteme diferite, începute, în perioada interbelică, în România Mare, cu profesori de la Conservatorul „Unirea” din Chișinău, continuate, în plin război, în Rusia, la Conservatorul „L. Sobinov” din Saratov, și încheiate din nou la Chișinău, cu profesori delegați din centru în locul celor refugiați. Această viață contorsionată, incertă, cu ororile războiului, cu decesul părinților, în 1945, cu spaima de a fi rămas orfană împreună cu o soră mai mică, Valentina, aflată în grija ei, pare să-i fi injectat suficiente doze de rezistență, de adaptare, de precauție, regenerate în fermitate, în caracter puternic, deschis și deosebit de generos, rămas intact în amintirile tuturor celora care au cunoscut-o personal.

Evenimente istorice din ziua de 23 octombrie:

787: Sinodul Ecumenic al Bisericii Creștine a stabilit rânduiala icoanelor, care s-a păstrat până în prezent.

1861:  La Sibiu  a fost înfiinţată „Asociaţiunea Transilvania pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român” („Astra”), cu rol însemnat în viaţa culturală şi în lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania. Primul preşedinte al „Astrei” a fost Andrei Şaguna, vicepreşedinte – Timotei Cipariu şi secretar – George Bariţiu. Actualmente „Astra” are răspândite, atât în România, cât și în afara granițelor peste 70 de filiale.

1864:  Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a aprobat Regulamentul pentru Școalele Naționale de Arte Frumoase, act care a stabilit organizarea modernă a studiilor de pictură, sculptură, gravură, arhitectură și artă a grădinilor. Măsura a reprezentat un pas esențial în modernizarea învățământului artistic românesc și în formarea instituțiilor culturale moderne la București și Iași.

1866:  La Constantinopol, Poarta Otomană l-a recunoscut oficial pe Carol I ca principe ereditar al Principatelor Unite. Decizia a consolidat unirea Moldovei și Țării Românești, înlăturând condiția restrictivă anterioară potrivit căreia aceasta era recunoscută de marile puteri numai pe durata domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

1918: Academia Română i-a ales membri titulari pe basarabenii Ștefan Ciobanu și Ion Inculeț, precum și pe istoricul transilvănean Alexandru Lapedatu. Alegerea lor a căpătat o semnificație simbolică deosebită în anul Marii Uniri, fiind o expresie a apropierii culturale și instituționale a provinciilor românești.

1923: Militanți comuniști conduși de Ernst Thälmann au declanșat o revoltă armată împotriva autorităților germane din Hamburg, într-un an marcat de hiperinflație și de profunda instabilitate politică a ocupării regiunii Ruhr. Insurecția a fost înfrântă în trei zile de poliție și armată, dar a rămas un episod semnificativ al crizei Republicii de la Weimar, cu un deceniu înainte de venirea naziștilor la putere.

1956:  O demonstrație studențească din Budapesta s-a transformat într-o revoltă populară împotriva regimului comunist, iar protestatarii au cerut libertăți democratice și retragerea influenței sovietice. Revoluția a fost înăbușită în luna noiembrie de armata URSS.

1992: Președintele Ucrainei, Leonid Kravciuk, a efectuat o vizită oficială în Republica Moldova. A fost semnat Tratatul de bună vecinătate, prietenie și cooperare.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Conform informațiilor păstrate în documentele de arhivă, în perioada anilor 1940-1941, 1944-1947 au fost supuse persecuțiilor staliniste 29 de familii din satul Molnița, constituind 85 de martiri de origine română. În numărul lor au intrat 17 bărbați, 29 de femei și 39 de copii cu vârsta până la 16 ani. 11 persecutați aveau studii primare, 13 – nu știau carte. Sub securea dezmățului bolșevic au căzut 46 de țărani. Trei bărbați au fost arestați pentru motivul că erau ,,elemente care prezintă un pericol social”, doi — ,,pentru agitație antisovietică”, unul – pentru faptul că în perioada interbelică a fost ,,membru al unui partid contrarevoluționar” din România și o femeie — ,,pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”. Lista deportaților este compusă din 78 de molniceni. Ei au fost încărcați în 20 de căruțe și transportați la gara feroviară din orășelul Noua Suliță. În rândul lor s-au aflat 11 bărbați, 28 de femei și 39 de copii. 75 de martiri duși în Siberia în iunie 1941 erau ,,rude cu unii trădători ai patriei”, care se găseau în rândurile Armatei Române sau în interiorul României ca refugiați. Nu este indicat motivul în privința a trei persoane deportate din Molnița. În locurile de exilare au murit patru molniceni, iar doi martiri au închis ochii pentru totdeauna în lagărele sovietice de muncă corecțională.

Aceste victime ale terorii roșii au constituit începutul tragediei care a căzut ca un blestem pe capetele molnicenilor, lăsând în urma ei lacrimi și durere. Se vor perinda cu duiumul greutățile colectivizării forțate a gospodăriilor țărănești, consecințele foametei din anii 1946-1947, organizate de către dictatura stalinistă, încorporările românilor în batalioanele sovietice de muncă și nimicirea lor în regiunile lacurilor Ladoga și Onega din Federația Rusă, arestările și condamnările la diferite termene de închisoare a oamenilor care nu puteau să achite statului cotele necesare de cereale prevăzute în carnetele de obligațiuni. Astfel, la începutul anului 1940, în satul Molnița, așezat în pitoreasca vale a Prutului istoric, trăiau cu dragoste de glie și credință în Dumnezeu, cu obiceiurile și tradițiile rămase din străbuni 3.000 de locuitori, mândri la chip și buni la suflet. În numărul lor intrau 600 de bărbați, 800 de femei și 1.600 de copii cu vârsta până la 16 ani. În bună înțelegere conviețuiau 2981 de oameni de origine română, 11 nemți și 8 evrei. În sat se aflau 400 de gospodării țărănești, o școală, șase prăvălii, o baie. Țăranii aveau 850 hectare de pământ, dintre care 726 de hectare erau terenuri arabile. În folosința satului se găseau cinci iazuri pline cu pește. Averea molnicenilor se compunea din 35 de cai, 180 de vite cornute mari, 63 de viței, 6 boi, un taur, 300 de porci, 800 de oi, 20 de stupi de albine, 60 de căruțe, 200 de pluguri, 160 de grape, două batoze. De instruirea copiilor de țărani se ocupau profesorii școlari, iar de sănătatea molnicenilor avea grijă un medic. După jumătate de secol de dominație sovietică, în 1991, în satul Molnița trăiau 1744 de locuitori, dintre care 1652 de oameni de origine română, 74 de ucraineni, 12 ruși și 6 persoane, naționalitatea cărora nu este indicată în documentele vremii. Populația satului s-a redus cu 1.056 de locuitori.

Despre anii de restriște prin care au trecut localitățile Ținutului Herța s-a scris și se va scrie cât timp vom avea istorie, fiindcă pentru cei de zi și de mâine, cei peste 70.000 de martiri ,,răpuși de gloanțe, epidemii și mizerie ne sunt rubedenii și înaintași”. Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin, menționa: ,,Comunismul este epoca despotismului fără limite, a terorii sângeroase, a dezastrelor economice, unul mai cumplit decât altul, a celui mai pustiitor dintre războaiele pe care le-a cunoscut omenirea și a unei reacțiuni ideologice fără precedent în istorie”.

Sub securea dezmățului bolșevic au căzut molnicenii: ALEXA Anica a lui Dumitru, ALEXA Constantin al lui Ion, ALEXA Dumitru al lui Ion, ALEXA Gheorghe al lui Ion, ALEXA Vasile al lui Ion, ALUCHI Alexandru al lui Ion, ALUCHI Ilie al lui Sandu, ALUCHI Maria a lui Sandu, ALUCHI Nicolae al lui Constantin, ALUCHI Petru al lui Sandu, ALUCHI Sandu al lui Toader, ALUCHI Zinovia a lui Toader, AMIHALACHIOAIE Saveta a lui Ion, AMIHALACHIOAIE Vasile al lui Ion, AMIHALACHIOAIE Victoria a lui Ion, AXINTE Ilinca, BEZUS Aglaia a lui Gheorghe, BEZUS Alexandru al lui Ion, BEZUS Constantin al lui Ion, BEZUS Elena a lui Ion, BEZUS Georgeta a lui Ion, BEZUS Mihai al lui Ion, BOINCEANU Aglaia a lui Gheorghe, BUJOR Maria, BUNDUC Aglaia a lui Gheorghe, BUNDUC Dumitru al lui Ion, BUNDUC Eugenia a lui Dumitru, BUNDUC Mircea, CAPRĂ Dumitru al lui Mihai, CAPRĂ Mihai al lui Gheorghe, CAPRĂ Saveta a lui Vasile, CATARGIU Dochița a lui Ion, CATARGIU Constantin al lui Constantin, CERCUN Haralambie al lui Ananie, CIORNEI Domnica a lui Vasile, COJOCARU Aglaia a lui Vasile, COJOCARU Anica a lui Dumitru, COJOCARU Constantin al lui Vasile, COJOCARU Elena a lui Vasile, COJOCARU Ilie al lui Ilie, COJOCARU Maria a lui Vasile, COJOCARU Veronica a lui Vasile, GAFU Constantin al lui Nicolae, GAFU Dumitru al lui Ananie, GAFU Ion al lui Ananie, Gafu Maria a lui Ion, GAFU Minodora a lui Ananie, GOCIU Aurel, GOCIU Catinca a lui Toader, GOCIU Elena a lui Toader, GOCIU Gheorghe al lui Toader, GOCIU Ion, GOCIU Toader al lui Dumitru, GOCIU Victoria, GRĂDINARU Aglaia a lui Ilie, GRĂDINARU Anghelina a lui Vasile, GRĂDINARU Ilie al lui Ilie, GRĂDINARU Maria a lui Ilie, GRĂDINARU Pavel al lui Ilie, HĂIDULEANU Maria a lui Ion, HĂIDULEANU Victoria a lui Vasile, HRIHOR Ilie, HUȚANU Vasile al lui Ilie, MALANCĂ Aglaia a lui Gheorghe, MALANCĂ Elena, MALANCĂ Elena a lui Petru, MALANCĂ Eleonora a lui Petru, MALANCĂ Eugenia a lui Mihai, MALANCĂ Grigore al lui Mihai, MALANCĂ Petru al lui Petru, MALANCĂ Saveta, MALANCĂ Saveta a lui Ion, PLĂTICĂ Aglaia a lui Gheorghe, PLĂTICĂ Anica a lui Iordache, PLĂTICĂ Ion al lui Gheorghe, PLĂTICĂ Ion al lui Savelie, PLĂTICĂ Magdalina a lui Petru, PLĂTICĂ Maria a lui Gheorghe, PLĂTICĂ Maria a lui Vasile, PLĂTICĂ Saveta a lui Toader, VÂNTU Adela a lui Dumitru,  VÂNTU Elena a lui Dumitru, VÂNTU Maria a lui Dumitru

VÂNTU Maria a lui Dumitru, VIERU Gheorghe al lui Vasile.

Martirii au rămas în amintirea domoală a visului, în ceața ușoară a dimineții, în lumina palidă a stelelor, în rugăciunea nocturnă a cucuvelelor, în gingașa melodie a privighetorii.

Martirii au rămas în flacăra plăpândă a lumânării, în florile primăverilor, în doina frunzelor de aramă, în vocea ierbii, în murmurul izvoarelor spuzite de dor.

Martirii au rămas în melancolia nopților cu lună, în farmecul apusurilor aurii, în lacrima trecutului, ca un omagiu.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți 

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Franz Liszt a fost socrul compozitorului Richard Wagner; el și-a petrecut ultima parte a vieții sale la Bayreuth. A murit la 31 iulie 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Richard Wagner.

La 22 octombrie 1882 a murit pictorul Ion Andreescu, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Andreescu s-a născut la 15 februarie 1850 în Bucureşti. La 19 ani, se înscria la „Şcoala de arte frumoase», condusă de Theodor Aman. Peste numai trei ani, devenea profesor la catedra de desen şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În următorii trei ani, a predat de asemenea la gimnaziul „Tudor Vladimirescu» şi la Şcoala de meserii din aceeaşi localitate. În tot acest timp, a pictat mult, cu predilecţie peisaje („Margine de pădure”, „Stânci şi mesteceni”, „Pădure de fagi”, „După ploaie”, „Casă de ciurari” şi, cel mai cunoscut – „Stejarul”), naturi statice („Coacăze”, „Felii de pepene”, „Crizanteme”, „Trandafiri roz”, „Raţe”) şi portrete („Ţărancă cu broboadă verde”, „Ţărancă cu traistă”, „Broboadă roşie” şi seria de autoportrete).

La sfârşitul anului 1878, Andreescu a plecat la Paris pentru a-şi definitiva studiile. Acolo, s-a înscris la „Academia Liberă Julian». A pictat la Barbizon, în regiunea Île-de-France, pădurea Fontainebleau din apropiere şi aşezările rurale din preajmă. Tot acolo, l-a întâlnit pe Nicolae Grigorescu, cu care a legat o prietenie strânsă.  În Franţa a participat la expoziţii de grup alături de Manet, Monet şi Renoir. După numai trei ani de şedere în Paris, în 1881, a fost nevoit însă să se întoarcă în ţară, din cauza stării de sănătate ce se agrava.

A murit un an mai târziu, la doar 32 de ani, la Bucureşti. Criticul de artă francez Jacques Lassaigne afirma despre Andreescu: „Printre pictorii români, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al său. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească”.

La 22 octombrie 1916  a murit Ion G. Sbierea, filolog şi folclorist. Ion G. Sbiera (1836-1916) a realizat culegeri de folclor din Bucovina, ediţii de texte româneşti vechi („Codicele voroneţean”), monografii. A fost membru fondator al Societăţii Academice Române din 1866.

Ion G. Sbiera a fost un folclorist și istoric literar român născut în la 1 noiembrie 1836, într-o familie de țărani înstăriți din străvechiul sat bucovinean Horodnicul de Sus. În anul 1848, Ion G. Sbiera s-a Înscris la Școala Normală din Cernăuți, iar un an mai târziu s-a transferat la Gimnaziul superior. La gimnaziul cernăuțean, Sbiera a avut marea șansă de a-l avea ca profesor pe Aron Pumnul, cărturar și mare patriot român, originar din Transilvania. Acesta a avut o influență hotărâtoare asupra carierei tânărului elev, contribuind decisiv la formarea conștiinței și a caracterului său. În 1862, Sbiera s-a aflat în fruntea intelectualilor români care au pus bazele Reuniunii de Leptură din Cernăuți, devenită, după numai trei ani, Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina. I. G. Sbiera s-a aflat, de asemenea, printre întemeietorii și principalii colaboratori ai revistei „Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”. El a publicat aici, dar și în „România Jună”, „Arhiva”, „Candela”, „Familia”, „Gazeta Transilvaniei”, „Vatra” etc., cronici, articole, necrologuri, studii de istorie, lingvistică și folclor. Cunoscut și apreciat pentru activitatea sa, în 1866, este numit membru al Societății Literare Române (viitoarea Academie Română)

În 1875 a fost propus de autoritățile austriece în funcția primului șef al Catedrei de Limbă și Literatură Română a Universității din Cernăuți.  În 1881 Sbiera obține titulatura asupra catedrei, iar în 1886, doctoratul în filozofie. Sbiera va rămâne profesor până în anul 1906. Bolnav și împovărat de ani, venerabilul dascăl se va stinge din viață zece ani mai târziu, la 22 octombrie 1916, la Cernăuți. Opera lui Ion G. Sbiera tratează probleme sociale și ideologico-culturale, istorice și didactice, de ortografie și filologie, memorialistică, de istoria literaturii și folclor. Crescut și educat într-o societate condusă după regulile administrației străine, Sbiera a promovat o anume ideologie națională, în care un loc important îl ocupau problemele privitoare la conceptul de națiune, la însemnătatea și rolul graiului național, la școală și rolul ei în educarea tineretului sau cele de etnogeneza românilor precum și a spațiului geografic în care aceștia au apărut și s-au manifestat ca națiune.

Opera acestui cărturar bucovinean, deși nu are o mare întindere, prezintă un interes deosebit, având o valoare documentară de necontestat. Ea a avut partea sa de contribuție la deșteptarea sentimentelor naționale din Bucovina și a pus bazele dezvoltării ulterioare a catedrei de limbă română de la Universitatea cernăuțeană.

La 22 octombrie 1949, în satul Drochia, raionul Drochia, s-a născut Vlad Gheorghelaș, interpret de muzică populară din Republica Moldova.  Cariera sa de artist a început dintr-o întâmplare, când a mers la concursul republican „Cântaţi cu noi», ca, pe urmă, să fie invitat de către dirijorul şi violonistul Serghei Lunchevici , la un concurs de angajare în Orchestra „Fluieraș”.  A absolvit în 1980 Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, după care a fost angajat în Orchestra „Lăutarii” dirijată de Nicolae Botgros. A cântat cu toate formaţiile de muzică populară.   În 1997, a început colaborarea cu poetul Grigore Vieru. Rodul acesteia este piesa „Tata», care l-a făcut celebru pe Vlad Gheorghelaş. Au urmat „Părinţii», „De cînd, mîndro, te iubesc», „Noroc, noroace», „Primăvară, dacă ştii» ş.a. În total, au făcut împreună 24 de piese, alte câteva au rămas neînregistrate. Artistul era cunoscut şi datorită fluieratului artistic pe care îl interpreta cu o deosebită măiestrie.  Vlad Gheorghelaş s-a stins din viață la 13 martie 2011 și a fost înmormântat la Cimitirul Central din strada Armenească din Chișinău.

La 22 octombrie 1985 s-a stins din viaţă soprana română Viorica Ursuleac, originară din Cernăuţi. Viorica Ursuleac a fost fiica lui  Mihai Ursuleac (1863-1928), arhidiacon ortodox din Cernăuți. Și-a făcut studiile la Viena, debutând pe scenă din Zagreb  în anul 1922. Soprana Viorica Ursuleac a apărut apoi la Volksoper din Viena (1924-1926), Opera din Frankfurt (1926-1930), Berlin Staatsoper (1935-1937) și Opera din München (1937-1944). S-a căsătorit cu dirijorul austriac Clemens Krauss la Frankfurt, în timpul șederii ei acolo.

Glasul  tulburător al Vioricăi Ursuleac îl fascinase pe compozitorul Richard Strauss, care îi oferise rolurile principale în patru dintre premierele operelor lui: „Arabella” (1933), „Friedenstag” (care i-a fost dedicată ei şi soţului ei, dirijorul austriac Clemens Krauss, în 1938), „Capriccio” (1942) şi „Die Liebe der Danae” (1944).  Viorica Ursuleac  a cântat pe mai toate scenele mari ale Europei.

După spectacolul de adio, susţinut  în 1953 la Wiesbaden, Viorica  Ursuleac este numită  profesoară la „Salzburg Mozarteum”, unde a activat până în 1964. Renumita soprană a murit la vârsta de 91 de ani, în satul Ehrwald de lângă Tirol,  unde s-a stabilit încă înainte de 1954, anul morții soțului ei, Clemens Krauss.

Despre Viorica Ursuleac s-au scris cărţi în limbi europene, iar înregistrările cu ariile pe care le-a interpretat ea au intrat de mult  în patrimoniul sacru al Europei. La Cernăuți, în casa unde s-a născut și și-a petrecut copilăria vestita cântăreață de operă (situată pe actuala stradă Șevcenko), a fost instalată o placă comemorativă. Admiratorii muzicii clasice, apelând la reţeaua Internet, pot să asculte şi acum vocea de aur a bucovinenei Viorica Ursuleac.

Excelentă actriţă cu o voce de aur, Viorica Ursuleac înseamnă, ca şi muzicianul total al Europei, Roman Vlad (şi el – cernăuţean), o glorie europeană a Bucovinei.

Evenimente istorice din ziua de 22 octombrie:

362: Templul lui Apollo din Daphne este distrus de un foc misterios.

1721: Țarul Petru I cel Mare a proclamat Rusia ca Imperiu Rus, după înfrângerea Suediei în Marele Război al Nordului.

1907:  A izbucnit Panica bancară din 1907 (cunoscută și ca Criza Knickerbocker), care a zguduit bursa de pe Wall Street din New York.

1918:  La Cernăuți a apărut gazeta Glasul Bucovinei, cu subtitlul Organ de propagandă pentru unirea politică a Românilor de pretutindeni. Întemeiată de Sextil Pușcariu, Vasile Bodnărescu, Alexandru Popovici și Radu Sbiera, înlocuia publicația oficială de limbă germană Czernowitzer Zeitung. Editor și redactor responsabil a fost Dionisie Bejan.

A fost difuzat în Vechiul Regat, în Transilvania și în Basarabia. În primul număr al ziarului (9/22 octombrie 1918) a fost publicat articolul Ce vrem?, semnat de 14 intelectuali bucovineni, care cuprindea aspirațiile tuturor românilor aflați sub dominația austriacă: „Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Cotidianul Glasul Bucovinei a fost editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina în perioada 1918–1923.

1962: A început oficial Criza Rachetelor din Cuba, odată cu discursul președintelui american John F. Kennedy prin care anunța instituirea carantinei navale în jurul Cubei.

1980: Papa Ioan Paul al II-lea a anulat verdictul din 1633 prin care Galileo Galilei fusese condamnat.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe data de 22 august 1947, Viktor Abakumov, Ministrul Securității de Stat al URSS, a emis ordinul nr. 00430 ,,Despre deportarea din regiunile apusene ale Ucrainei a familiilor naționaliștilor și ale bandiților condamnați, uciși sau care activează în ilegalitate”. Pentru realizarea acestui ordin a apărut hotărârea Consiliului de Miniștri al URSS din 10 septembrie 1947, conform căreia responsabili de îndeplinirea acțiunilor în cauză deveneau Ministerul Securității de Stat și Ministerul Afacerilor Interne ale RSS Ucrainene. În orașul Lviv este creat Statul Major pentru lucrările operative, condus de către Myhailo Diatlov, locțiitor al Ministrului Afacerilor Interne al Ucrainei Sovietice. Pentru efectuarea cu succes a acțiunilor criminale vor fi mobilizate 70.000 de persoane, în componența cărora vor intra lucrători ai organelor represive, soldați din unitățile militare, dislocate în vestul Ucrainei, reprezentanți ai partidului și activiști ai organizațiilor sovietice. Deportările în masă au cuprins regiunile Volyn, Drogobyci, Stanislav, Lviv, Ternopil și Cernăuți. Ele erau efectuate într-o atmosferă absolut secretă, ținându-se cont de faptul că majoritatea participanților, care erau incluși în procesul de realizare a măsurilor de represiune, vor afla de tactica viitoarelor acțiuni doar în preajma desfășurării lor. Deportările au început la ora 6.00, pe data de 21 octombrie 1947. O echipă formată din trei militari înarmați, un lucrător al organelor de securitate și un reprezentant al autorităților locale băteau cu furie la geamul casei sau în ușa locuinței, luând prin surprindere viitoarele victime. Oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și din ce cauză, li se dădea un sfert de oră ca să-și vină în fire. Deportaților le era permis să ia câte 10 kilograme de fiecare persoană. Îndată erau urcați în camioane sau în căruțe, fiind duși până la stațiile de cale ferată. În acei dimineață de toamnă mii de oameni trăiau un coșmar, pe care mintea umană cu greu îl poate cuprinde. O durere apăsătoare s-a lăsat peste aceste ținuturi. A doua zi, 22 octombrie, primii osândiți vor porni în vagoane pentru vite, închise ermetic, din gara feroviară Kovel către regiunea Tomsk a Federației Ruse. Drumul spre punctele de destinație a durat săptămâni în șir. Condițiile erau îngrozitoare. Deportații duceau lipsă de apă potabilă, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp, se aruncau cadavrele. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au părăsit această lume plină de durere. Din Ucraina Apuseană, conform documentelor de arhivă, au fost duși în neagra străinătate 26.332 de familii, constituind 77.791 de oameni. În numărul lor au intrat 18.866 de bărbați, 35.685 de femei și 23.240 de copii. Unii deportați vor fi folosiți în cadrul bazinelor carbonifere, care împânzeau estul fostei Uniuni Sovietice, alții fiind încadrați în activitatea întreprinderilor industriale și a gospodăriilor agricole din regiunea Omsk a Federației Ruse. Pentru munca depusă li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Așa s-a desfășurat calvarul zecilor de mii de vinovați fără vină decenii în șir, în întinsurile fără sfârșit ale Siberiei cu vânturi sălbatice și ierni grele rusești, în acele ținuturi străine de tristă amintire, unde frigul, foamea, tifosul, distrofia, casexia, muncile inumane au făcut ca majoritatea dintre ei să își găsească odihna de veci, cu gândul și dorul acasă.

Conform documentelor păstrate în fondurile Arhivei de Stat a regiunii Cernăuți, din ținutul nostru au pornit spre Siberia și Kazahstan 616 familii nevinovate, constituind 1.635 de ,,dușmani ai poporului”. În componența lor vor fi incluși 269 de bărbați, 751 de femei și 615 copii. Astfel, din localitățile fostului raion Vijnița au apucat drumul calvarului 201 de familii cu 533 de membri. Din fostul raion Vașcăuți vor porni spre neagra străinătate 152 de familii cu 405 membri. Din fostul raion Putila vor fi duse la munci silnice 87 de familii cu 261 de membri. Din fostul raion Zastavna vor fi ridicate de la casele lor 108 familii cu 286 de membri. Din fostul raion Chițmani se vor îndrepta spre Siberii de gheață 22 de familii cu 55 de membri. În urma acestor deportări în masă, unele sate din regiunile apusene ale Ucrainei au rămas pustii.

Operațiunea ,,Vest”, desfășurată de către regimul totalitar stalinist în toamna anului 1947, se înscrie ca o pagină sângeroasă în istoria milenară a Ucrainei și a plaiului mioritic. Ea constituie o acțiune criminală din prelungul șir de fărădelegi săvârșite de către puterea bolșevică împotriva băștinașilor din ținuturile ocupate de ,,glorioasa Armată Roșie”. Însă toate metodele de nimicire a rezistenței antisovietice, aplicate pe larg de ,,eliberatorii” de la Răsărit, n-au fost în stare să înfrângă dorul de libertate al combatanților.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 21 octombrie 1891, la Brăila  s-a născut poetul şi criticul literar Perpessicius (Dumitru Ştefan Panaitescu). Perpessicius s-a afirmat ca istoric și critic literar, folclorist, eseist și poet, cercetător și editor al operei eminesciene. A fost autor al monumentalei ediţii critice din opera lui Mihai Eminescu, membru titular al Academiei Române. În 1914  obține licența în filologie romanică la Universitatea din Bucureşti. Pentru prima dată semnează cu pseudonimul Perpessicius în 1915, în revista  „Cronica”,  condusă de Gala Galaction şi Tudor Arghezi.   Mobilizat pe front, în 1916  este rănit și rămâne invalid de mâna dreaptă. A fost funcţionar la Biblioteca Academiei Române (1915-1919), apoi profesor de limba română la licee din Oradea, Arad, Târgu Mureş, Brăila şi Bucureşti. De asemenea, a fost şef de secţie la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (1951-1954), director general al Bibliotecii Academiei Române (1957), director-fondator al revistei „Manuscriptum” (1970), precum şi director al Muzeului Literaturii Române (1957-1971). Perpessicius a devenit vestit prin scrierile sale „Repertoriu critic” – 1925, „Menţiuni critice” – 1928 – 1946, „Jurnal de lector” – 1944, „Eminesciana” – 1971 şi „Scriitori români” – 1989. Perpessicius s-a dedicat, începând din 1933, celor 15.000 de pagini ale manuscriselor lui Mihai Eminescu, rezultând ediţia critică a operei poetului („Opere”, I-VI, 1939-1963). Celor şase volume monumentale le-a anexat un imens material, reprezentând note şi variante, adnotări. Pentru editarea operei poetice eminesciene a primit, în 1954, Premiul de Stat. Perpessicius s-a stins din viaţă la 29 martie 1971. Criticul literar Nicolae Manolescu îi apreciază astfel contribuţia la dezvoltarea literaturii române:  „Aproape uitat astăzi ca poet şi critic literar, Perpessicius continuă a se bucura de prestigiul celui mai important editor al lui Eminescu. Încheiată după moartea sa, de către alţii, monumentala ediţie de „Opere” începută în anii 30 ai secolului trecut i se atribuie în întregime, ca omagiu, dar şi ca o recunoaştere a meritului celui care i-a trasat liniile principale”.

La 21 octombrie 1925, în Solovăstru, județul Mureș, s-a născut Virginia Zeani (Virginia Zehan), soprană română. Virginia Zeani, este o solistă română de operă, una din cele mai prestigioase soprane lirice din anii ’50, ’60 și ’70 ai secolului XX, timp de 25 de ani „prima donna assoluta” a Teatrului de Operă din Roma, cântând împreună cu cei mai renumiți tenori, de la Beniamino Gigli și Ferruccio Tagliavini până la Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. A decedat la 20 martie 2023, în vârstă de 97 de ani.

În ziua de 21 octombrie a anului 2016 a murit Vasile Andru, scriitor român. Vasile Andru  s-a născut la 22 mai 1942, în satul Băhrinești, aflat din 1944 în Nordul Bucovinei, an în care familia Andrucovici trece clandestin frontiera, stabilindu-se în satul Muşeniţa, judeţul Suceava. Numele său real este Vasile Andrucovici. Părinții săi, Teodor Andrucovici și Ecaterina, erau agricultori. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Iaşi. Vasile Andru a  făcut stagii de documentare antropologică la Roma (1989) și la Paris (1990, 1991) și călătorii de studii în India cu bursa Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta. A participat la simpozioane de istoria religiilor la Paris, Mount Abu, Kottayam, Loano. A călătorit la Muntele Athos (1997, 1998, 2004) și în Tibet.  A debutat în 1969 cu articole în „România literară” și apoi a publicat mai mult de 25 de volume.

La 21 octombrie 2016  a decedat Nina Ermurachi, solistă din Republica Moldova. Ea s-a născut la 15 iulie 1949, în satul Florițoaia Veche, raionul Ungheni. Harul muzical îl moşteneşte de la mama sa, care cunoştea tradiţiile folclorice ale locului şi cânta foarte frumos. Astfel, când a venit timpul să-şi aleagă calea în viaţă, a ştiut că va alege muzica. Pe parcursul anilor 1971-1973 învaţă la Școala medie de muzică „Ștefan Neaga” de la Chișinău. Cariera muzicală şi-o începe în anii 1966-1968 în calitate de coristă a Capelei corale „Doina” de pe lângă Filarmonica din Chişinău, ca apoi în anii 1985-1987 să devină solistă a aceleiași capele. Cântecul interpretat de Nina Ermurachi la lansarea ei în muzica populară în anul 1968 ‒ „Măi, cucule blestemat», devenit şlagăr, a consacrat-o şi a făcut-o cunoscută. Din anul 1968 până în anul 1984, iar apoi în perioada anilor 1991-1995 – este solistă a Orchestrei de muzică populară „Folclor” a Radioteleviziunii de la Chișinău. Tot în acest răstim mai colaborează în anul 1988 – cu Orchestra de muzică populară „Moldoveneasca”, iar în anii 1989-1991 este solistă a Orchestrei de muzică populară „Arta» de la Chișinău.

Colaborează cu o serie de autori, printre care Petre Neamţu, Dumitru Blajinu, Anatol Golomoz, Vasile Crăciun,  Constantin Baranovschi. La „Teleradio-Chișinău» a înregistrat mai multe cântece populare. În anul 1996 este invitată să susţină un recital la Festivalul „Crizantema de Aur» de la Tîrgovişte, iar în 2001 ‒ la Festivalul „Maria Tănase» de la Craiova. Titlul onorific de Maestru în Artă i-a fost conferit în anul 1998.

Evenimente istorice din ziua de 21 octombrie:

1097: Prima cruciadă: Cruciații conduși de Boemund de Taranto încep asediul cetății Antiohia, pe care o vor cuceri abia în vara anului 1098.

1805: Bătălia de la Trafalgar, în care flota britanică a obținut o strălucită victorie împotriva forțelor navale franco-spaniole; moartea amiralului Horatio Nelson.

1897: La Mykolaiv a început să funcționeze Uzina de Construcții Navale din Marea Neagră.

1918: Marea adunare de la Chișinău.  Ea a fost ținută în Sala Eparhială, cea mai încăpătoare sală din Chișinău. Au participând sute de români transilvăneni, bucovineni și basarabeni. Manifestarea a avut loc cu încuviințarea generalului A. Văitoianu, comisarul general al guvernului român pe lângă Directoratul general al Basarabiei, fiind invitați Charles Vopicka – ministrul plenipotențiar al SUA pe lângă guvernul român de la Iași și R. Sarrit, consulul Franței la Chișinău. S-a dat publicității Declarația de la Iași, în care se spunea: „Cerem să fim liberi de sub jugul monarhiei Austro-Ungare și suntem hotărâți să luptăm prin toate mijloacele și pe toate căile, ca întreg neamul românesc să fie constituit într-un singur stat național și liber”.

1927: Troțki și Zinoviev au fost acuzați de încercarea de a crea „împreună cu intelectualii burghezi” un partid de opoziție contrarevoluționar și de a organiza o tipografie ilegală. În consecință, ei au fost excluși din componența Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) din URSS.

1937: Sub acuzația de spionaj în favoarea Germaniei, a fost arestat constructorul de avioane Andrei Tupolev.

1940: În SUA începe “Proiectul Manhattan”.  Proiectul Manhattan a fost proiectul de dezvoltare a primei arme nucleare (cunoscută popular ca bomba atomică) în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial de către Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Canada. Ceea ce a fost denumit oficial Districtul Ingineresc Manhattan, se referă anume la perioada 1941–1946, când proiectul s-a aflat sub controlul Corpului de Geniu al Armatei SUA, sub administrația Generalului major Leslie R. Groves. Cercetarea științifică a fost condusă de fizicianul american J. Robert Oppenheimer. Proiectul a avut succes în dezvoltarea și detonarea a trei arme nucleare în 1945: o detonare de test a unei bombe cu implozie cu plutoniu pe 16 iulie (testul Trinity) lângă Alamogordo, statul New Mexico, o bombă cu uraniu îmbogățit denumită “Little Boy” pe 6 august deasupra orașului Hiroshima, Japonia, și o a doua bombă cu plutoniu, denumită “Fat Man” pe 9 august deasupra orașului Nagasaki, Japonia.

1948: ONU a respins cererea sovietică de distrugere publică a tuturor armelor nucleare.

1980: La plenul CC al PCUS, Mihail Gorbaciov a fost ales membru al Biroului Politic.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Datorită cercetărilor întreprinse de către membrii Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți s-a descoperit faptul că pe data de 14 mai 1941, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice și Consiliul Comisarilor Poporului al URSS au adoptat Hotărârea nr. 1299-526 SS ,,Despre deportarea elementului social străin din Republicile Baltice, Ucraina Apuseană, Bielorusia Apuseană și Moldova”. Această acțiune criminală a regimului totalitar avea menirea să se desfășoare în perioada 14 — 20 iunie 1941. În istoriografie ea este botezată cu denumirea ,,Deportarea din iunie”.

Conform hotărârii în cauză, s-a planificat numărul persoanelor care trebuiau deportate din indicatele republici unionale. Astfel, din Estonia vor apuca drumul spre locurile îndepărtate ale imperiului bolșevic 9.600 de victime ale terorii roșii, din Letonia – 15.500 de ,,dușmani ai poporului”, din Lituania – 17.600 de osândiți, din Bielorusia – 22.300 de ,,elemente care prezintă un pericol social”, din Ucraina – 41.000 de suflete nevinovate, din Moldova – 29.800 de martiri. În listele pentru deportare erau incluși foștii membri ai partidelor contrarevoluționare și ai organizațiilor naționaliste, foștii jandarmi, gardieni publici, foștii lucrători ai organelor de poliție și ai penitenciarelor, foștii moșieri, negustori, fabricanți și foștii funcționari ai fostelor administrații burgheze din Letonia, Lituania și Estonia, foștii ofițeri din Armata Poloniei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei și foștii albgardiști. Totodată, s-a primit decizia că aceste persoane, în drum spre locurile de exilare, vor fi arestate și condamnate, primind de la 5 până la 8 ani de detenție, fiind întemnițate în lagărele staliniste de muncă corecțională. Averile lor erau supuse confiscării. Hotărârea adoptată prevedea faptul că după ispășirea pedepselor, foștii deținuți politici trebuiau să apuce calea deportărilor. Ei nu aveau dreptul să revină la locurile lor de baștină.

Blestemata hotărâre sovietică conținea faptul că vor fi supuse deportării pe un termen de 20 de ani, cu confiscarea averii, rudele persoanelor incluse în categoriile enumerate mai sus. În numărul exilaților au intrat și oamenii veniți din Germania în calitate de refugiați, precum și nemții, care au depus cereri de plecare în țara lor natală, însă n-au părăsit imperiul socialist și în privința cărora erau materiale compromițătoare referitoare la activitatea lor antisovietică sau la existența relațiilor cu reprezentanții serviciilor externe de spionaj. Deportații porneau în vagoane pentru vite pe drumul suferințelor spre Siberia și Kazahstan.

Pe data de 18 iunie 1941, Ivan Grușețki, primul secretar al comitetului regional Cernăuți al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, raporta lui Nikita Hrușciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Ucrainei, că ,,operațiunea de deportare a elementelor contrarevoluționare” din ținut a fost planificată pentru noaptea de ,,11 spre 12 iunie” 1941. Reieșind din faptul că Instituția feroviară din Cernăuți n-a reușit să pună la dispoziția conducerii regiunii numărul necesar de vagoane pentru ,,deportarea elementului antisovietic”, această ,,operațiune s-a desfășurat în noaptea de 12 spre 13 iunie”. Totodată, raportorul sublinia că planul deportării prevedea ,,ridicarea a 2.333 de familii, cu un număr de 8.009 oameni”. Din cauza schimbării termenului fixat al deportării, ,,unele elemente contrarevoluționare au reușit să afle despre viitoarea operațiune și au dispărut”. Astfel, ,,au fost ridicate 2.279 de familii, numărând 7.720 de membri”. În informația adresată Kievului se menționa că la operațiunea de deportare, împreună cu reprezentanții Direcției Regionale Cernăuți a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS, au participat 3.000 de comuniști și comsomoliști. Pentru transportarea familiilor, ridicate în noaptea plină de groază și durere, au fost mobilizate 269 de camioane și 2.803 căruțe. Raportorul sublinia faptul că din regiune eșaloanele cu deportați au pornit în zilele de 14-15 iunie 1941.

Conform documentelor descoperite reiese că ,,Deportarea din iunie” a cuprins toate teritoriile încadrate în componența URSS în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. De organizarea deportării s-a ocupat conducerea stalinistă a Uniunii Sovietice, iar executorii acestei crime oribile din istoria fostului imperiu socialist au devenit Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS și Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Comisariatul Poporului pentru Securitatea de Stat al URSS ,,era instituția care răspundea de desfășurarea operațiunii de deportare, printre responsabilitățile sale fiind identificarea ,,dușmanilor de clasă”, întocmirea dosarelor pe capi de familie, în care trebuiau introduși și membrii familiilor cu pricina, pregătirea operațiunii, acțiunile de conspirație, astfel ca persoanele din liste să nu poată evita deportarea”. Reprezentanții acestui comisariat sovietic efectuau arestarea ,,elementelor contrarevoluționare”, ,,precum și însoțirea până la gara stabilită din timp” a persoanelor supuse deportării. Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS ,,avea în sarcină pregătirea vagoanelor pentru transportarea celor deportați până la locurile de destinație, asigurarea acestora cu toate cele necesare conform instrucțiunilor, dar și paza lor în așezările speciale”.

Conform informațiilor descoperite, în timpul ,,Deportării din iunie” 1941, din actuala regiune Cernăuți a pornit trenul morții, ducând în neagra străinătate martirii de diferite naționalități, zăvorâți în cele 340 de vagoane pentru vite ale ,,eliberatorilor”. În această acțiune de amploare se afla încadrată ,,marea dragoste” a statului sovietic față de băștinașii meleagurilor mioritice.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice și Culturale din Cernăuți

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com