În ziua de 15 septembrie a anului 1642  a început Sinodul de la Iași. A fost o întâlnire bisericească ortodoxă ce a avut loc în orașul Iași din Principatul Moldovei, în perioada 15 septembrie – 27 octombrie 1642, convocată de patriarhul ecumenic Partenie I al Constantinopolului, cu sprijinul domnului moldovean Vasile Lupu. Scopul sinodului a fost cel de a contracara anumite erori doctrinare catolice și protestante care pătrunseseră în teologia ortodoxă și de a elabora o declarație ortodoxă cuprinzătoare cu privire la adevărul de credință. Cuprinzând atât reprezentanți ai bisericilor ortodoxe grecești, cât și slave, el a condamnat învățăturile calviniste ale lui Chiril Lukaris și a ratificat catehismul lui Petru Movilă  – „Declarația de credință”, cunoscută și sub numele de „Mărturisirea Ortodoxă”,   o descriere a învățăturilor creștin-ortodoxe într-un format de tip întrebare-răspuns. „Declarația de credință” a devenit fundamentală pentru stabilirea atitudinii lumii ortodoxe față de învățăturile Reformei. Principala contribuție a sinodului a fost restaurarea unității în Biserica Ortodoxă  prin promulgarea unei declarații de autoritate convenite de toate bisericile majore

La 15 septembrie 1864  Ion Creangă a devenit institutor. Când postul de diacon de la mănăstirea Bărboi al lui Ion Creangă s-a desființat, viitorul scriitor și-a exprimat dorința de a lucra în învățământ, iar Titu Maiorescu i-a promis angajarea. A aplicat pentru postul de institutor la Școala de la Trei Ierarhi. Fiind singurul candidat a fost numit institutor „provizoriu fără concurs”, funcționând efectiv din 15 septembrie 1864. La 2 octombrie, Comitetul de inspecțiune școlară a recomandat ministerului, la clasa I de la Școala Primară de Băieți de la Trei Ierarhi pe „d-l Creangă Ion, carele a făcut 4 clase gimanziale și a absolvit cu succes cursul pedagogic din Institutul Vasile Lupu”. Prin decretul nr. 1501 semnat de Alexandru Ioan Cuza a fost numit „provizoriu institutore la clasa I, secțiunea II-a de la școala primară din Trei Ierarhi”. La 13 noiembrie 1864, Creangă a semnat de primire a ordinului de numire în învățământ al Ministerului Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice, încasând un salariu de 185 de lei și 18 bani din care i se opreau 10% pentru Casa pensiilor. La catedră, Ion Creangă a dovedit calități remarcabile: s-a preocupat să dezvolte spiritul de observație al copiilor și să lege conținutul lecțiilor de viață, de preocupările școlarilor, alcătuind primul abecedar și alte manuale școlare.

La 15 septembrie 1911 s-a născut actorul şi poetul român Emil Botta. Emil Botta (1911-1977) urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti,  după mai mulți ani petrecuți pe unele scene de provincie. Aparent anacronic, el își juca mai cu seamă glasul. Era făcut parcă mai degrabă pentru tragediile antice, decât pentru teatrul contemporan. Avea pe masca actoricească imprimată acea damnațiune caracteristică artiștilor luciferici, blestemați, înrăiți întru geniu, cu spirit necontrolabil la prima investigație. E un poet al măștilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morții și a neputinței. În 1937 îi apare la „Fundațiile regale pentru literatură și artă” întâiul volum, premiat, intitulat: „Întunecatul april”. Timbrul original al acestei poezii încântă critica.  Urmează, apoi, volumul „Pe-o gură de rai” (1943), „Ciclul Vineri” (1971) și „Un dor fără spațiu” (1976). În 1938 sunt editate prozele din „Trântorul”. Emil Botta a scris relativ puțină poezie. Spațiul său poetic este, însă, inconfundabil. Botta a lucrat în singurătate desăvârșită, ca un uvrier cvasi-anonim, la o construcție poetică de primă mărime.

La 15 septembrie 2015 a încetat din viață Mihai Volontir, actor și om politic din Republica Moldova, fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. Marele actor Mihai Volontir s-a născut la 9 martie 1934, în satul Glinjeni, raionul Rezina. De la vârsta de 18 ani a început să predea ca învățător la școala rurală din satul Păpăuți, Rezina. A făcut studii la Școala pedagogică din Orhei în 1952-1955, după absolvirea cărora a fost numit în funcția de director al căminului cultural din satul Lipceni, raionul Rezina. Începând din anul 1957 este actor la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Bălți, unde debutează în spectacolul „Chirița din Iași” în rolul Surugiului, devenind în scurt timp principalul interpret al unor personaje de prim-plan. A debutat ca actor de film la studioul cinematografic „Moldova-Film” în anul 1967 în filmul lui Gheorghe Vodă și Vlad Ioviță „Se caută un paznic”, interpretând rolul lui Ivan Turbincă. A obținut Premiul Național al RSSM în anul 1971. Rolurile sale cele mai cunoscute sunt Ivan Turbincă din filmul său de debut și Dimitrie Cantemir din filmul omonim. Fiind remarcat pentru interpretarea sa, a fost invitat să joace în filme montate la studiouri din Rusia. Rolul țiganului Budulai din serialul TV „Țiganii” i-a adus celebritate, transformându-l într-o figură marcantă a filmului moldovenesc din anii ’70-’80. Succesul acestui serial a dus la realizarea unei continuări în anul 1984, intitulată „Întoarcerea lui Budulai”. I s-a decernat Premiul de Stat al Uniunii Sovietice în 1980, Premiul Frații Vasiliev în 1980 și titlul de Artist al poporului în 1984.  În 1996 a fost distins cu Medalia „Meritul Civic”. La începutul anilor 2000, autoritățile locale i-au conferit lui Mihai Volontir titlul de cetățean de onoare al municipiului Bălți. De asemenea, el a fost decorat cu „Ordinul Republicii”, cea mai înaltă distincție de stat a Republicii Moldova. Tot în anul 2000, Mihai Volontir a fost desemnat de către Academia de Științe a Moldovei cel mai bun actor al secolului XX din cinematografia moldovenească. La 30 aprilie 2009, cu ocazia jubileului de 75 de ani lui Mihai Volontir i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al AȘM, pentru succesele obținute în vederea dezvoltării artei teatrale și cinematografice.

Mihai Volontir, în componența trupei Teatrului din Bălți, a întreprins turnee în regiunea Cernăuți, în localitățile cu populație românească.

Evenimente istorice din ziua de 15 septembrie:

1486: Din ordinul lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), a început construcția unui nou palat domnesc la Hârlau.

1521: Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab moare și este urmat de fiul său, Teodosie.

1538: Instaurarea dominației otomane asupra Moldovei. Ștefan Lăcustă a fost numit domn de către sultan. Va domni până în 1540.

1916: Primul Război Mondial: Tancurile sunt folosite pentru prima dată în bătălie – Bătălia de pe Somme, 49 de tancuri britanice.

1959: Nikita Hrușciov devine primul lider sovietic care vizitează Statele Unite. Se întâlnește cu președintele american Dwight D. Eisenhower.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

În ziua de 14 septembrie a anului 1472  domnul Moldovei  Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria de Mangop, a doua dintre soţiile sale. Căsătoria a avut loc la Suceava la 14/24 septembrie 1472. Din această căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479). Bogdan este înmormântat la mănăstirea Putna, alături de Maria de Mangop. Ca și prima căsătorie a domnitorului, și aceasta se va termina prin decesul soției sale. Conform inscripției de pe mormântul de la mănăstirea Putna, inscripție în limba slavonă realizată de jur împrejurul câmpului decorativ de pe lespedea de marmură, doamna Maria de Mangop a decedat pe 19 decembrie 1477.  Maria din Mangop (după Mangop, numele turco-tătar al cetății Doros, capitala principatului bizantin din Crimeea) a fost sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia mort în decembrie 1475. Maria de Mangop este moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria, cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boierești rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov.

La 14 septembrie 1607  a murit domnul moldovean Simion Movilă. Simion Movilă a fost domnitor al Țării Românești: octombrie 1600 – 3 iulie 1601 și august 1601 – august 1602, dar și al Moldovei: 10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607. A fost frate cu Ieremia Movila, domnul Moldovei, și a fost pus pe tronul Țării Românești de generalul polonez Zamoiski, după ce l-a învins pe Mihai Viteazul la Teleajen, în octombrie 1600. Mama sa, Maria, a fost fiica domnului lui Petru al IV-lea Rareş. Când fratele său Ieremia Movila a murit, i-a luat locul pe tronul Moldovei, după ce a făcut daruri bogate pentru a fi recunoscut de sultan. Cât timp a fost domnitor în Moldova (10 iulie 1606 – 24 septembrie 1607), a avut relații de dușmănie cu polonezii care, încercând zadarnic să-l detroneze prin intermediul turcilor, reușesc să-l otrăvească în 1607. A fost înmormântat la Mănăstirea Suceviţa. După el, Moldova ajunge teatrul unor lupte intre fiii săi și ai fratelui său Ieremia.

La 14 septembrie 1923, la Cernăuți, s-a născut Raul Volcinschi,  economist, profesor universitar, luptător anticomunist. Era născut într-o ilustră familie bucovineană, atestată documentar încă de la 1600, cu înrudiri în marile familii boierești, care au marcat istoria Moldovei. Tatăl său era consul al României la Lvov. A avut două licențe și un doctorat, a fost cel mai tânăr lector universitar din țară, la 26 de ani, șef de catedră la Universitatea „Victor Babeș” din Cluj. În 1956, când izbucnise Mișcarea anticomunistă din Ungaria, era asistent universitar – a organizat revolta studențească din Cluj. Participanții au luat legătura cu luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului, gruparea Ion Gavrilă Ogoranu, care urmau să le furnizeze arme automate, cu ajutorul cărora plănuiau să atace închisorile din Gherla și din Aiud și să elibereze și înarmeze, cu armele gardienilor, pe deținuții politici din cele două orașe. Totodată, intenționau să îi elibereze în Transilvania pe prizonierii din Ungaria aflați în trenurile cu care urmau să fie deportați în URSS. În urma unei trădări, Securitatea le-a aflat planurile, iar conspiratorii au fost arestați. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare, dar a evadat în forță de la Securitatea din Cluj. Prins, torturat, a fost trimis în Penitenciarul de Maximă Siguranță de la Jilava, unde a fost coleg de celulă cu Constantin Noica. Deținuții politici au fost grațiați în 1964, el continuând să fie supravegheat de Securitate. În domiciliu obligatoriu la Craiova, a reușit să formeze un grup care a plănuit un atentat împotriva lui Nicolae Ceaușescu. Din grup mai făceau parte fostul primar al Clujului din perioada 1944–1948, Tudor Bugnariu, fostul decan al Facultății de Drept, Simion Pop, și fostul profesor de Drept, Mircea Stoica și trei tineri muncitori – Viorel Rovențu, Petre Năstase și Nicolae Stanciu. Tinerii au spart un post de miliție, au furat armamentul pentru a-l folosi la asasinarea lui Ceaușescu în timpul unei vizite de lucru în satul Goștinu (Olt). Și acest complot a fost descoperit de Securitate. Deși au fost torturați, cei trei tineri nu au dezvăluit numele complicilor. În anii ’80, a fondat AFDPR, a fost consilier al ministrului țărănist de Interne, Gavril Dejeu. A decedat la 9 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca.

La 14 septembrie 1983, în satul Călinești, raionul Fălești, s-a născut  Igor Cuciuc, interpret de muzică populară din Republica Moldova. Primele studii muzicale le-a primit la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice „G. Muzicescu” de la Chișinău, facultatea – canto popular. În prezent este solist al Orchestrei de muzică populară „Frații Advahov”. În anul 2007 a obţinut trofeul Festivalului-concurs „Nicolae Sulac” și a primit un premiu bănesc în valoare 10 mii de lei. În anul 2009 a lansat albumul solo cu denumirea „Mi-ai dat o fetiță Doamne”. Pe parcursul activităţii sale muzicale a colaborat cu Mariana Șura, cu care a cântat câteva piese în duet. În anul 2011 a lansat videoclipul la piesa „Moldoveni veniţi acasă”. Ideea clipului este actuală pentru situaţia socială din Moldova, în piesa sa Igor Cuciuc îşi îndeamnă părinţii, prietenii şi cumătrii să se întoarcă la baştină.

Evenimente istorice din ziua de 14 septembrie:

81: După moartea fratelui său Titus, Domițian este proclamat împărat roman. Pentru istoria spațiului românesc, domnia lui este importantă deoarece în timpul ei au avut loc marile confruntări romano-dacice cu Decebal, inclusiv victoria romană de la Tapae și pacea din anul 89. Dincolo de campaniile militare, fascinant este faptul că Domițian a fost primul împărat care a cerut să fie apelat oficial de supuși cu titlul „Dominus et Deus” (Stăpân și Dumnezeu), marcând trecerea fățișă a Romei de la o republică mascată la o monarhie absolută, de drept divin.

407: Moare Ioan Gură de Aur, unul dintre cei mai importanți teologi și predicatori ai creștinismului timpuriu și fost arhiepiscop al Constantinopolului, moare în exil la Comana, în Pont. În tradiția ortodoxă, el este unul dintre Cei Trei Ierarhi, iar scrierile și liturghia care îi poartă numele au o importanță deosebită și pentru creștinismul românesc. Deși a murit surghiunit de puterea imperială, reputația sa oratorică a fost atât de formidabilă încât porecla sa, „Hrisostom” (Gură de Aur), i-a înlocuit complet numele de familie în memoria colectivă, devenind astăzi singurul său identificator istoric.

1812:  După sângeroasa bătălie de la Borodino, Marea Armată a lui Napoleon intră în Moscova. Împăratul francez găsește însă un oraș în mare parte evacuat, ocuparea sa transformându-se rapid în preludiul retragerii catastrofale a francezilor, din cauza incendiilor devastatoare. Ceea ce nu a anticipat însă geniul tactic al lui Napoleon a fost determinarea extremă a guvernatorului rus, Contele Rostopcin: înainte de a ordona evacuarea, acesta nu doar că a eliberat toți criminalii din închisori pentru a incendia casele, dar a demontat și ascuns personal pompele de apă ale orașului, garantând distrugerea totală a propriei capitale pentru a-i lăsa pe francezi fără adăpost.

1829:  Rusia și Imperiul Otoman semnează Tratatul de la Adrianopol, punând capăt războiului ruso-turc. Moldova și Țara Românească rămân formal sub suzeranitate otomană, dar primesc o autonomie lărgită; Țara Românească recuperează raialele Turnu, Giurgiu și Brăila, iar restricțiile comerciale otomane sunt eliminate.

1917: Guvernul Provizoriu condus de Aleksandr Kerenski proclamă oficial Republica Rusă. Experimentul republican va fi extrem de scurt: peste mai puțin de două luni, bolșevicii lui Lenin vor prelua puterea.

1928: Pe vârful Caraiman, la 2.291 de metri altitudine, este inaugurată Crucea Eroilor Neamului, ridicată în memoria militarilor români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, inițiat prin grija Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, a devenit un simbol național.

1936: NKVD-ul URSS a adoptat o hotărâre privind trimiterea în masă a angajaților săi în Spania pentru a participa la Războiul Civil.

1939: În SUA s-a ridicat în aer primul elicopter al lui Igor Sikorski – VS-300.

1954: La poligonul Toțk, Uniunea Sovietică detonează o armă nucleară reală în cadrul unor manevre militare (Exercițiul „Snejok”). Experimentul ilustrează până unde putea merge cinismul Războiului Rece: bomba de 40 de kilotone, dublă ca putere față de cea de la Hiroshima, a fost detonată deasupra a aproximativ 45.000 de soldați sovietici. Imediat după explozie, trupele au primit ordin să mărșăluiască direct prin epicentrul radioactiv. KGB-ul a impus supraviețuitorilor un jurământ de tăcere absolut pe viață, iar spitalele au falsificat sistematic dosarele medicale ale militarilor, trecând efectele bolii de iradiere drept afecțiuni comune.

2003: Într-un referendum național, peste două treimi dintre alegătorii participanți aprobă aderarea Estoniei la Uniunea Europeană.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La mijlocul lunii iulie 1739, armata rusă se îndreaptă spre Nistru şi, la 17 august, nimiceşte oastea turco-tătară la Stăuceni. Hotinul capitulează la simpla somaţie a comandantului rus. O parte din trupele turceşti se retrag spre Bender, iar alta trece Dunărea. Detaşamentul lui Constantin Antioh Cantemir, format din trei mii de oameni, intră în Iaşi, de unde Grigore Ghica se retrăsese în Ţara de Jos. Comandanţii ruşi sunt primiţi cu toate onorurile în capitala Moldovei. Se încheie o „convenţie”, prin care Moldova era declarată independentă sub ocrotirea Rusiei, care garanta boierilor şi clerului menţinerea privilegiilor lor. Ţara trebuia să întreţină o armată permanentă de 20.000 de oameni, să înfiinţeze un corp de salahori pentru a lucra la fortificaţii şi să plătească o contribuţie de război.

După bătălia de la Stăuceni şi capitularea Hotinului, generalul rus Constantin Cantemir, rânduit să formeze cu „cazacii, ruşii şi valahii săi” aripa dreaptă a armatei ruse, l-a trimis pe fratele său Dumitraşcu să urmărească pe domnul Grigore Ghica până la graniţa Ţării Româneşti. Curentul antiotoman era atât de puternic, încât până şi adepţii lui Ghica, călăraşii şi servitorii boierilor, au trecut de partea fraţilor Cantemir.

În cimitirul din satul Stăuceni (în prezent raionul Nistru) se află un mare zid funerar de pământ. Acolo sunt înmormântați soldații ruși, care au căzut în bătălia de la Stăuceni în anul 1739.

La 13/25 septembrie 1874, Petricani – Chișinău, s-a născut Nicolae Donici,   astronom român originar din Basarabia, membru de onoare (din 1922) al Academiei Române. A urmat cursurile Universității din Odesa. După absolvirea cu distincție în 1897, a plecat la Sankt Petersburg unde și-a început cariera științifică sub conducerea astronomului rus F.A. Bredihin, ocupându-se în mod particular de astronomie, colaborând cu cei mai importanți astronomi ruși ai timpului. A fost ales membru al Societății Astronomice din Rusia în 1904. În anul 1908 a construit un observator astronomic propriu la Dubăsarii Vechi în Basarabia, pe malul drept al Nistrului, având la dispoziție unul dintre cele mai moderne spectroheliografe din Europa Centrală și o secție de meteorologie. Între anii 1918–1944 a locuit și lucrat la Dubăsarii Vechi și București unde, împreună cu colaboratorii săi, a fotografiat eclipse de soare, a făcut cercetări de spectroscopie solară. A efectuat cercetări asupra eclipselor de Soare în diverse țări de pe glob (Spania, Indonezia, Cambodgia etc.), și asupra luminii zodiacale (Sahara, 1946); a fost unul dintre pionierii Uniunii Astronomice Internaționale. A decedat la 22 noiembrie 1956, în Nisa, Franța.

La 13 septembrie 1875,  Mihai Eminescu îl duce, pentru prima dată, pe Ion Creangă la „Junimea”, unde acesta citeşte povestea „Soacra cu trei nurori”. A fost foarte bine primit: „Cum începea să citească, toți eram captivați de farmecul povestirilor sale, așa încât o seară în care citea Creangă era o adevărată serbare pentru noi”, scria Iacob Negruzzi. Creangă a publicat în Convorbiri literare povestea Soacra cu trei nurori la 1 octombrie 1875.

La 13 septembrie 1913 a decedat Aurel Vlaicu, pionier al aviaţiei mondiale,  inginer şi constructor de avioane, prăbuşindu-se cu avionul său, în timpul unei încercări de trecere peste Munţii Carpaţi. Primul avion construit şi pilotat de Aurel Vlaicu (1882-1913) a zburat pe data de 17 iunie 1910. Evenimentul a avut loc pe câmpul Cotrocenilor, avionul ridicându-se la o înălţime de 3-4 metri şi zburând pe o distanţă de circa 40 metri. La 23 iulie acelaşi an, Vlaicu mai face o încercare, iar de această dată parcurge o distanţă de 400 metri, la o înălţime de 4 metri.

Al treilea zbor, care a avut loc pe 10 august, a fost un adevărat succes, pentru că aeroplanul a parcurs 4 kilometri. În 27 septembrie 1910, la propunerea Ministerului de Război, Vlaicu a dus, în zbor, un mesaj de la Slatina la Piatra-Olt. Din acel moment, România a devenit a doua ţară, după Franţa, care a folosit avionul în scopuri militare.

La 13 septembrie 1949 în regiunea Habarovsk, Rusia, s-a născut Margareta Ivanuș, Artistă a Poporului din Republica Moldova. Bunica şi bunicul pe linie paternă au fost activişti ai mişcării muncitoreşti din România.  Vasile, viitorul tată al Margaretei şi fratele său, rămânând practic orfani  au fost trimişi la Moscova, unde s-au aflat în custodia Nadejdei Krupskaia. Astfel Vasile, tatăl Margaretei Ivanuş a primit o educaţie aleasă  ̶  a învăţat să cânte la violoncel, a luat lecţii de canto, desena foarte bine. Dar a început perioada stalinistă şi în anul 1937, tatăl ei a fost trimis la Kolîma, condamnat pentru 10 ani, acolo, a cunoscut-o pe Daria Popova, viitoarea mamă a Margaretei, ea a era directoare de şcoală în acea regiune, nu a fost deloc uşor pentru ea să-şi apere dragostea şi să-şi întemeieze o familie, a fost demisă din funcţie pentru legătura cu deţinuţii. Acolo s-a născut şi Margareta şi numai după multe petiţii tatăl ei a fost reabilitat şi li s-a permis să se mute cu traiul în anul 1952 la Gomel, Belarus. În anul 1958 tatăl ei, Vasile Ivanuş, şi-a regăsit mama la Braşov, astfel s-au mutat cu traiul în România.  În anul 1964 Margareta Ivanuș absolve Liceul „Spiru Haret” de la Bucureşti. Apoi familia se mută iar la Gomel. În anii 1965-1971 a studiat la Colegiul de Muzică „N. F. SoklovskI” din or. Gomel. După absolvirea colegiului începe să lucreze la Filarmonica din oraşul Gomel în calitate de solistă.  A hotărât să-şi încerce norocul în calitate de solistă la ansamblul „Joc” din Republica Moldova, astfel pe parcursul anilor 1976-1977 ea a activat în calitate de solistă a ansamblului „Joc” sub conducerea lui V. Curbet. A încercat să colaboreze cu Uniunea Compozitorilor din Moldova, a cunoscut mulţi compozitori printre care şi pe Eugeniu Doga, astfel a ajuns M. Ivanuş să cânte partiturile din filmul „Vreau să cânt” cu Svetlana Toma în rolul titular.

În anul 1977 devine solistă a grupului „Orizont”. În anul 1984 i-a fost acordat titlul onorific de Artistă Emerită a Republicii Moldova. În anii 1985-1986 este solistă a ansamblului formaţiei „Rapsodia” de pe lingă Filarmonica Naţională. De-a lungul carierei sale M. Ivanuş a colaborat cu mai mulţi compozitori, precum V. Zagorschi, G. Mustea, C. Rusnac, însă cântecele lui Eugeniu Doga  i-au devenit un fel de talisman.

Margareta Ivanuş îi considera profesori ai săi întâi de toate pe tatăl său, apoi pe Ioana Radu, iar un exemplu demn de urmat pentru ea a fost Maria Bieşu. Romanţele poetului ei preferat M. Eminescu cu iz de veşnicie îi încânta şi-i linişteau sufletul. Astfel, în anul 1992, ea a fost distinsă cu Premiul Mare, la Festivalul-concurs „Crizantema de aur” (Târgoviște, România), devenind pe drept cuvânt Regina romanţelor.

2025. Ivanuş a participat activ la viaţa muzicală a ţării şi nu numai, ea era invitată în calitate de juriu la concursuri internaţionale, precum „Slaveanskii Bazar”, a predat canto la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chișinău, printre studenţii ei se numără asemenea talente precum Valentina Naforniţă, Irina Tarasiuk ş.a. S-a stins din viață pe 24 august 2025.

Evenimente istorice din ziua de 13 septembrie:

335:  A fost sfinţită, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, Biserica Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri), din Ierusalim.

1501: Michelangelo începe lucrul la statuia lui David, capodoperă a sculpturii renascentiste italiene, lucrată în marmură. David a fost prima statuie de mari proporții, dăltuită în marmură, realizată în perioada renașterii timpurii. Statuia a fost comandată inițial în cadrul unei serii de 12 reprezentări ale profeților din Antichitate, care urmau să fie amplasate în fața Catedralei din Florența.

1724: A avut loc sfințirea Mănăstirii Văcărești, ctitorie a familiei Mavrocordat din București. A fost cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc și cea mai mare mânăstire din Balcani. Din păcate, în baza activității de „sistematizare teritorială urbană și rurală” inițiată în 1974 prin Legea nr.58/1984, întregul ansamblu al Mănăstirii Văcărești a fost demolat, pentru a permite reconfigurarea zonei, precum și construcția unui palat administrativ central, denumit de Ceaușescu Casa Poporului.

1776: A fost fondat orașul Dnipro (Ekaterinoslav, Dnipropetrovsk).

1902: În Marea Britanie, pentru prima dată ca dovadă a vinovăției unui acuzat au fost folosite amprentele sale digitale de la locul crimei.

1939: Al Doilea Război Mondial: Canada intră în război.

1953: Nikita Hrușciov a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

1968: Albania părăsește Pactul de la Varșovia.

1971: Nikita Hrușciov (77 de ani) este înmormântat la Moscova.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 12 septembrie 1882 s-a născut Ion Agârbiceanu, scriitor, membru al Academiei Române. Ion Agârbiceanu este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români, nuvele ale sale fiind incluse în programa şcolară din România.  Însă Ion Agârbiceanu a fost mai mult decât un scriitor de nuvele. Se crede că viața scriitorului clujean ar putea servi drept subiect de film. Ion Agârbiceanu a fost una dintre cele mai proeminente figuri publice din România. El a fost, pe rând, preot greco-catolic într-un sat de munte, preot militar în timpul Primului Război Mondial, inclusiv în Rusia, protopop al Clujului și canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla. Însă a fost și parlamentar în mai multe rânduri, iar într-unul dintre mandate a ajuns și vicepreședinte al Senatului.

Ion Agârbiceanu s-a născut la 12 septembrie 1882 la Cenade. Studiile primare le-a făcut la școala din sat, iar cele medii la Blaj. Au urmat apoi studiile universitare la Budapesta, unde Ion Agârbiceanu a terminat mai întâi Facultatea de Teologie, apoi pe cea de Litere. Întors în Transilvania, a fost numit preot în Bucium-Șasa din Munții Apuseni, acolo unde a avut ocazia să descopere viața grea a moților, care i-a inspirat apoi multe dintre scrieri. Apoi, a fost transferat la Orlat, o prosperă așezare care era odinioară sediul unui regiment de grăniceri.

Pe lângă activitatea pastorală, Ion Agârbiceanu a început să publice în ziarele „Tribuna” din Sibiu, „Gazeta de Transilvania” din Brașov, „Cultura creștină” din Blaj şi „Semănătorul” din București.

În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, Ion Agârbiceanu a fost unul dintre românii ardeleni care au întâmpinat cu entuziasm intrarea Armatei Regale Române în Transilvania. A fost nevoit, de aceea, să se retragă o dată cu trupele române, mai întâi în Moldova, apoi a fost trimis în Rusia ca preot militar al Corpului de Voluntari Ardeleni care luptau pentru Unirea Transilvaniei cu Regatul României. Sacrificiile sale din perioada războiului i-au fost recunoscute și răsplătite: Ion Agârbiceanu a fost mutat la Cluj, unde a devenit protopopul greco-catolic al capitalei Transilvaniei, iar din 1919 a devenit membru corespondent al Academiei Române. Din 1931, episcopul Iuliu Hossu i-a oferit demnitatea de canonic al Eparhiei Române Unite cu Roma de Cluj-Gherla.

Opera socială a lui Agârbiceanu l-a ferit de persecuțiile pe care le-au îndurat alți prelați greco-catolici în perioada comunistă. După moartea lui Stalin, Ion Agârbiceanu a devenit, în 1955, membru plin al Academiei Române, iar în 1963 s-a stins din viață la Cluj.

Personalitate emblematică a literaturii romane, Ion Agârbiceanu a creat o operă cu multiple valenţe. El a scris reminiscente foiletoane, o sumedenie de scrisori presărate cu un timbru umoristic, dar şi lucrări de reflecţii social-filosofice. Cele mai importante scrieri ale sale sunt „Tempi passati”, volum premiat de Societatea Scriitorilor Români, şi „Oameni de ispravă”, o serie de evocări ale unor personalităţi culturale ale vremii. Cel mai important roman prin subiectul abordat este „Legea minţii”, scriere terminată în 1915, publicata abia peste 12 ani. Romanul lui Agârbiceanu este romanul formării,  contradicţiile şi conflictele personajului ca individualitate, în raport cu realitatea umană şi socială înconjurătoare. Apar conflicte deosebit de ample, având în vedere faptul că eroul romanului dă dovadă, în lupta sa absolută pentru dreptate, de un mare fanatism justițiar. Realismul mitic al lui Ion Agârbiceanu îşi are sursa în întâlnirea dintre naturalism şi miţos, ceea ce este modern.

Ion Agârbiceanu descoperă în masa epică a unor scrieri pagini de mare poezie naturalistică, pe lângă portretele rurale emoţionante şi inocent existenţiale.  Elementele folclorice ţin de lumea credinţei şi superstiţiilor, scriitorul fiind împins de un profund înţeles antropologic. Mai rafinat decât Slavici şi mai poet decât Rebreanu, Ion Agârbiceanu a fost un geniu neobosit, mânat de o fantezie epică, care-i oferă o unicitatea netă în cadrul literaturii române.

La 12 septembrie 1919 a fost înființată  Universitatea Română din Cernăuți.  Universitatea a fost înființată în 1875, având denumirea Franz-Josephs-Universität, pe bazele Liceului Teologic, limba de predare fiind germana, cu departamente separate pentru limba și literatura română și ucraineană. În perioada dominației austriece, universitatea a avut 3 facultăți: Teologie Ortodoxă, Drept și Filosofie. După dizolvarea Monarhiei Dualiste în 1918, odată cu terminarea Primului Război Mondial, Bucovina fiind integrată în Regatul României, și instituția și-a schimbat denumirea în Universitatea Regele Carol I. Între 1919–1940, activitățile universității au fost, în mare măsură, românizate. Istoricul și patriotul român Ion Nistor a fost mult timp rectorul universității.

La 12 septembrie 1922, în satul Mihuleni, județul  Orhei, într-o familie de țărani, s-a născut Ana Lupan, prozatoare,  sora cea mai mică al poetului Andrei Lupan. Face parte din generaţia lui  Ion Druță, Ariadna Șalari, Vera Malev, Ion C. Ciobanu, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc. În anul 1950 absolvă școala agricolă din Cucuruzeni, iar în 1960 – Cursurile superioare de pe lângă Institutul de literatură «M. Gorki»  din Moscova. Acolo și-a întâlnit viitorul soț, poetul Nikolai Starostin, care a tradus principalele lucrări ale lui Lupan în rusă. Scriitoarea nu și-a schimbat tema principală – viața rurală – până la sfârșitul vieții și a murit în Moldova independentă în 1998.

Prima ei povestire, ,,Stegarul”, apare  în revista ,,Scânteia Leninistă”. Debutul editorial se produce atunci când îi apare culegerea de proză ,,Drumul spre sat”, după care urmează ,,Lasă vântul să mă bată”, „La fântâna Stănculesei”, ,,Neagră-i floarea de cireș”, ,,Țarină fără plugari”, ,,La cântatul cucoșilor” ,,Scrieri alese” în două volume ș. a.  Între timp, prozatoarea scrie și lucrări epice de proporții: romanele-dilogii „Țarină fără plugari”, „Regăsirea” (1963, 1974), romanele „Neagră-i floarea de cireș” (1977) și „Vâltoarea” (1988)  care, în opinia criticului literar Mihai Cimpoi, „prezintă un document uman răvășitor”. În anul 1982 editează Scrieri alese în două volume. Opera prozatoarei a fost tradusă în limbile: mandarină, engleză, slovenă, letonă, lituaniană, kazahă, uzbecă, kirghiză. „Ana Lupan, remarcă istoricul literar  Eliza Botezatu, e scriitoarea care a trecut  pe alături de moda literară. Receptivă la schimbările din literatură ea nu s-a lăsat ispitită de experimente, n-a încercat maniere care nu erau ale ei, n-a lirizat excesiv, n-a exagerat în direcţia psihologizării şi a intelectualizării – şi-a respectat propriul mod de relatare, ceea ce înseamnă că şi-a respectat cu adevărat munca”.

La 12 septembrie 1944, la Moscova a fost semnată Convenția de armistițiu  între Guvernul român pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, consfințind starea de fapt a ieșirii României din războiul antifascist și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Amânarea semnării acestei convenții, de la data de 23 august a fost impusă de Stalin, care a tergiversat până când armata sovietică a pus cizma și pe ultimul teritoriu românesc. Convenția a declarat România o țară înfrântă în război, a consacrat anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 și a impus plata unor despăgubiri de război către URSS, în valoare de 300 milioane de dolari, urmând a fi achitate în decurs de șase ani în produse petroliere, lemnoase și altele. Se mai prevedea că Transilvania „sau cea mai mare parte a ei” urma să fie restituită României, sub rezerva recunoașterii acestei situații prin tratatele de pace; armata română urma să participe la lupte pe Frontul de Vest cu minimum 12 divizii de infanterie etc. La articolul 16, convenția prevedea scoaterea din circulație a tuturor publicațiilor fasciste și legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradițiile românești, ori la românii din alte țări; pe lista autorilor interziși figurau: Gheorghe Șincai, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian. În cursul războiului din Est, armata română a suferit pierderi de 624.740 militari (din care 71.585 morți, 243.622 răniți și bolnavi, 309.533 dispăruți).

Evenimente istorice din ziua de 12 septembrie:

490 î.Hr.: Are loc (în alte surse ar fi pe 12 august) istorica victorie a grecilor asupra perșilor în bătălia de la Maraton, ajunsă celebră în urma legendei, conform căreia solul plecat de la Maraton spre Atena, parcurgând 42 kilometri ca să anunțe victoria, atâta a reușit să spună: Nenikikamen, adică „am învins!”. Și a murit pe loc. În amintirea soldatului-erou, a fost inclusă în programul Jocurilor Olimpice moderne proba de maraton, care se aleargă pe o distanță de 42,195 km, simbolizând distanța dintre locul bătăliei și Acropola din Atena.

1683: Sfârșitul asediului otoman asupra Vienei. Armata germano-polonă condusă de ducele Carol de Lorena și de regele Jan Sobieski înving în apropiere de Viena oastea marelui vizir Kara Mustafa.

1848: Elveția a adoptat o nouă constituție, organizându-se ca stat federal. Merită amintit faptul că Elveția are cea mai veche politică de neutralitate militară din lume. Concret, Elveția nu a mai fost implicată în niciun război cu nimeni, de când și-a declarat neutralitatea prin Tratatul de la Paris din 1815.

1919: A fost promulgat Decretul-lege privind înființarea Universității Regele Ferdinand din Cluj. Primul rector al Universității a fost Sextil Pușcariu. După unirea Transilvaniei cu România, universitatea maghiară din Cluj s-a refugiat la Szeged.

1959: S-a lansat misiunea sovietică Luna 2, prima navă care a atins suprafața selenară.

1990: La Moscova s-au încheiat discuțiile în format 2+4, în cadrul cărora „puterile aliate» în cel de-Al Doilea Război Mondial au renunțat la drepturile lor speciale, instituite după capitularea necondiționată a Germaniei.

1991: Rada Supremă a Ucrainei a adoptat Legea „Privind succesiunea Ucrainei”, conform căreia cel mai înalt organ al puterii a devenit Rada Supremă a Ucrainei în componența de deputați a Radei Supreme a RSS Ucrainene; până la adoptarea noii Constituții, a rămas în vigoare Constituția RSS Ucrainene; frontierele RSS Ucrainene de la momentul adoptării Declarației privind suveranitatea de stat a Ucrainei (16 iulie 1990) au fost stabilite drept frontiere de stat ale Ucrainei. Ucraina și-a confirmat obligațiile asumate prin tratatele internaționale încheiate de RSS Ucraineană înainte de proclamarea independenței. Cetățenii URSS care, în momentul proclamării independenței Ucrainei, aveau reședința permanentă pe teritoriul Ucrainei, au devenit cetățeni ai Ucrainei.

2007: Daniel Ciobotea a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales pe Î.P.S. Daniel Ciobotea, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A fost întronizat la 30 septembrie, fiind al șaselea patriarh al BOR.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 11 septembrie 1867, după îndelungi dezbateri, Societatea Academică a adoptat proiectul de ortografie susținut de Timotei Cipariu, bazat pe principiul etimologic temperat cu cel fonetic și caracterizat prin lipsa semnelor diacritice la vocalele și consoanele ce reprezintă sunetele modificate, după necesități fonetice, față de cele de origine (11/23). Timotei Cipariu (1805- 1887) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi).

La 11 septembrie 1868 a apărut la Iași manualul Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară de Ion Creangă. Cunoscută și ca Abecedarul lui Creangă, a fost o lucrare didactică redactată de Ion Creangă, în colaborare cu colegii săi institutori C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu și A. Simionescu. Încă din primii ani de institutorat, Creangă a început să strângă material pentru redactarea unui manual destinat învățării scrierii și citirii. A făcut-o, probabil, la îndemnul lui Maiorescu și mai ales datorită nevoii grabnice de cărți școlare din acea perioadă. Colaboratorii și-au împărțit sarcinile, Creangă păstrându-și „partea literară și dreptul de a trece prin ciur totul din punctul de vedere al corectei vorbiri”. A fost prima carte didactică pentru elevii de clasa întâi, cu ajutorul căreia puteau să scrie şi să citească în limba română și a făcut tranziţia de la scrierea cu caractere chirilice la cea cu caractere latine. Prima ediție a fost publicată pe cheltuiala Societății pentru învățătura poporului român la Iași la tipografia H. Goldner, în data de 8 iulie 1868, într-un număr de 4.000 de exemplare și s-a bucurat de mare succes la vremea respectivă.

Imediat după prima apariție, lucrarea a fost aprobată și adoptată ca manual („carte didactică”) pentru clasa I din școlile primare, prin decizia Ministerului Instrucțiunei Publice și al Cultelor nr. 10.099/11 septembrie 1868, publicată în Monitorul Oficial nr. 208/1868. În 1876, ea a fost aprobată și prin decretul domnesc al Domnitorului Carol I, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 14/20 ianuarie 1876. De la cele 4.000 de exemplare tipărite iniţiale, s-a ajuns în câţiva ani la 23 de ediţii succesive şi la 500.000 de exemplare distribuite în mii de şcoli până în 1893.  Abecedarul i-a adus lui Ion Creangă un câştig substanţial, care i-a permis să-şi cumpere bojdeuca de la marginea Iaşiului, care a devenit peste zeci de ani prima casă memorială din România.

La 11 septembrie 1876  s-a născut Ella Negruzzi, juristă română.   Ella L. Negruzzi (1876-1949) s-a manifestat în perioada interbelică ca o figură proeminentă în mișcarea feministă din România,  punând bazele Asociației „Emanciparea femeii“, al cărei președinte a fost. Asociația fondată de ea a urmărit emanciparea femeii prin prisma dezvoltării acesteia în toate domeniile și ocuparea de funcții în raport cu pregătirea și capacitatea fiecăreia. Și-a concentrat atenția asupra femeilor de la sate, inițiind cercuri culturale și fondând cămine culturale unde a arătat sătencelor cum să-și organizeze gospodăria și cum să-și educe copiii. După instaurarea fascismului în Germania, Ella Negruzzi s-a manifestat ca o luptătoare împotriva războiului, făcând parte din organizația „Grupul avocaților democrați“, înființată în 1935. De asemenea, a înființat organizația „Frontul feminin” (1936), organizând numeroase întruniri și conferințe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acțiunile pentru apărarea drepturilor lor economice, politice, sociale și culturale. S-a remarcat și în publicistică.

11 septembrie 1936, în satul Hlinaia, Slobozia, Basarabia,  s-a născut Eugenia Todorașcu,   actriță de teatru și film din Moldova, laureată a Premiului de stat. A urmat Școala teatrală „B. Șciukin” (Studioul Național Moldovenesc) de la Moscova. După absolvirea facultății, a început cariera artistică la teatrul Luceafărul, unde a jucat timp de 27 de ani (1960–1987). A jucat și la Teatrul Dramatic Rus „A. Cehov” (1987–1993), Teatrul Național „Mihai Eminescu” (1993–2003), Teatrul Dramatic de Stat. A fost profesoară de Arta actorului la Liceul Teatral orășenesc. În film, a debutat în 1970 în rolul Lelea Vera în Povârnișul regizat de I. Burghiu.  În anul 1975 i s-a oferit titlul de Artistă a Poporului din RSS Moldovenească. A decedat la 20 iulie 2010, la Chișinău.

Evenimente istorice din ziua de 11 septembrie:

1945: Între 11 septembrie — 2 octombrie 1945 au loc, la Londra, convorbiri între miniștrii de Externe britanic, sovietic și american, pe agendă figurând și problema „grevei regale” din România, respectiv refuzul regelui de a conlucra cu guvernul Groza, căruia îi ceruse demisia. Cei trei miniștri de Externe au decis restructurarea guvernului Groza, prin includerea câte unui reprezentant din Partidul Național Țărănesc și din Partidul Național Liberal, ca miniștri fără portofoliu, după care „noul” guvern urma să organizeze alegeri libere.

1971: Moare Nikita Hrușciov, om politic rus, conducător al Partidului Comunist din fosta URSS, prim-ministru. Hrușciov ocupă un rol aparte în istorie, personalitatea lui fiind legtată de destalinizarea Uniunii Sovietice,  de susținerea primelor progrese ale programului spațial sovietic și de unele reforme cu conținut liberalist, în politica internă a statului.

1973: O lovitură de stat din Chile condusă de generalul Augusto Pinochet îl răsturnă de la putere pe președintele ales democratic, Salvador Allende. Pinochet exercită puterea dictatorială până la eliminarea sa printr-un referendum în 1988.

1991: URSS a anunțat retragerea a 11 mii de soldați din Cuba.

1993: La Kiev, în Piața Sfântul Arhanghel Mihail, a fost dezvelit un semn comemorativ în memoria victimelor Holodomorului.

2001: În această zi neagră, au avut loc atentatele teroriste din Statele Unite, când două avioane sinucigașe, cu călători la bord, au atacat din plin cele două turnuri gemene WTC, un al treilea avion a lovit clădirea Pentagonului, iar  al patrulea avion sinucigaș s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce teroriștii îl îndreptaseră spre Washington. În urma atacurilor au murit, în total, 2.993 oameni, inclusiv teroriștii. Majoritatea covârșitoare a celor morți erau civili, mulți cetățeni străini, provenind din 90 țări.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 10 septembrie 1872  a murit la Baia de Cris, în Munţii Apuseni, Avram Iancu,  conducătorul revoluţiei române de la 1848 din Transilvania. (n.1824 la Vidra de sus). Avram Iancu (1824-1872) a fost un avocat transilvănean român , care a jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 din Transilvania. A condus armata românilor transilvăneni  împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth.  În Testamentul său („Ultima Voinţă”) scris la 22 decembrie 1850 spunea : „Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefac în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”. La 13 septembrie 1872, jelit de popor,de prefecţii şi tribunii săi, în frunte cu 36 de preoţi, trupul lui Iancu cobora în pământul de la Ţebea, aproape de gorunul lui Horea, al cărui nepot era.

La 10 septembrie 1894 s-a născut Oleksandr Dovjenko, scriitor şi regizor de film ucrainean, clasic al cinematografiei mondiale. Oleksandr Dovjenko (1894-1956), autorul genialului film „Pământul”, a avut o viaţă dramatică. În decursul anilor 1918-1919 a luptat împotriva bolşevicilor, apoi în anii 20, împreună cu alţi intelectuali, a visat despre „Renaşterea ucraineană”, care în curând s-a dovedit a fi „Renaşterea împuşcată”. Mai toţi din anturajul lui Oleksandr Dovjenko au fost reprimaţi în anii 30. În anul 1953 el l-a deplâns pe Stalin, dar, în acelaşi timp, îl durea inima pentru Ucraina. Dorea să fie înmormântat în pământul ucrainean, dar i s-a refuzat şi această ultimă dorinţă.

La 10 septembrie 1912, în localitatea Stăneştii de Jos de lângă Cernăuţi s-a născut Vasile Posteucă,  poet român, care a activat mai mult în exil (1941-1972). Orfan de război după tată (1914) și fiu de plugari sărăciți în timpul războiului, a avut o copilărie dificilă. Și-a făcut studiile secundare ca bursier la liceul din Siret (1924-1931), iar cele de litere la Universitatea din Cernăuţi  (1931-1936). Aici, elev remarcat al lui Leca Morariu şi Ion Nistor, el debutează aproape simultan în viața literară și cea politică. Pe plan literar a debutat cu două poeme la revista „Junimea Literară” din Cernăuți (Director Ion I. Nistor), Anul XXI, Nr. 7-12. Pe plan politic este membru asociației studențești „Arboroasa” (1930-1936) și președinte al ei (1934-1936); dar și vicepreședinte al „Centrului studențesc” din Cernăuți, dând dovadă de cel mai înfocat românism cu prilejul manifestărilor și congreselor studențești. A organizat primul Congres al Studențimii Bucovinene (1936) și a fost delegat timp de trei ani la Uniunea Studenților.

Colaborează intens la revistele „Iconar” (directori Mircea Streinul şi Liviu Russu), „Însemnări Sociologice”, „Răboj”, „Buna Vestire”,  „Glasul Bucovinei”, „Convorbiri literare” de sub conducerea lui I.I. Torouțiu (1888-1953), „Gazeta Gospodarilor”,  „Cuvântul”.   După lovitura lui Antonescu împotriva Mișcării Legionare din 21-23 ianuarie 1941, devenit indezirabil în țară, Vasile Posteucă se refugiază în exil, unde a cunoscut mai multe stațiuni de popas: Polonia, Germania, Austria, Franța, Canada, Statele Unite. În Franța a studiat la Sorbona (1949). În Canada, la Toronto, și-a obținut titlul de Master of Arts în 1953, iar în 1962 titlul de Doctor în Litere cu o dizertație despre Rilke, iar din noiembrie 1966 profesor universitar la Universitatea din Mankato, Minneapolis. A înființat și condus, împreună cu Nicolae Petra, revista iconaristă „Drum” (1963-1972, Mexico). S-a stins din viață în anul 1972, în urma unei boli neiertătoare.

La 10 septembrie 1958, la București s-a născut Mihaela Martin, violonistă de talie internațională, profesor universitar, stabilită în Germania din 1986. A început să studieze vioara cu tatăl său la vârsta de cinci ani, iar apoi a continuat să studieze la Universitatea Națională de Muzică București cu profesorul Ștefan Gheorghiu. Laureată a multor concursuri internaționale, incluzând Concursul Ceaikoski de la Moscova din 1978, respectiv cele din Bruxelles, Indianapolis, Indiana (Statele Unite), Montreal (Canada), Sion (Elveția), a debutat ulterior concertistic la Carnegie Hall și la US Congress Library, de unde a primit calificative maxime. Au urmat numeroase concerte în Belgia, Coreea de Sud, Germania, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, Suedia și în multe alte țări. A concertat cu orchestre de prestigiu. Cunoscută pentru calitățile sale intelectuale și muzicale, este invitată constant la festivaluri de muzică de cameră din întreaga lume, unde colaborează cu muzicieni ca Martha Argerich, Yuri Bashmet, Elisabeth Leonskaja, Nobuko Imai, Leon Fleisher și Menahem Pressler. În 2003 a înființat cvartetul Michelangelo, împreună cu Daniel Austrich, Nobuko Imai și Frans Helmerson.

Evenimente istorice din ziua de 10 septembrie:

587 î. Hr.: La ordinul regele babilonian Nabucodonosor, au fost arse templul și palatul din Ierusalim.

1708: Se naște Antioh Cantemir, poet de limba rusă, fiul mezin al domnitorului Dimitrie Cantemir și al doamnei Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. Mergând pe urmele eruditului său tată, fiul era, la rândul său, un om de cultură. A fost unul dintre inițiatorii clasicismului în literatura rusă și a militat pentru progresul științei și al culturii de pe pozițiile iluminismului, a cărui filosofie și-o asumase. A susținut traducerea și publicarea în limbile engleză și franceză a cunoscutei opere a tatălui său, întitulată „Istoria Imperiului Otoman”, după manuscrisul original, care era în posesia sa. Este considerat părintele clasicismului în literatura rusă. Geniu precoce, Antioh Cantemir a fost primul poet rus de stil occidental. Este autorul a numeroase traduceri în limba rusă de lucrări științifice și filosofice și este autorul unor satire, epigrame, fabule, scrise și publicate în limba rusă. Volumul său de satire a fost tradus în limba română încă din anul 1844, de către Alecu Donici și Costache Negruzzi. A murit la numai 35 de ani, la Paris, de tuberculoză – o boală fatală în acea vreme.

1769: S-a încheiat Asediul Hotinului. Desfășurat între aprilie-10 septembrie 1769, ca parte a Războiului Ruso-Turc din 1768–1774, după ce trupele ruse conduse de Aleksandr Golițîn au încercuit cetatea, provocând, câteva luni mai târziu, capitularea trupelor otomane aflate sub comanda pașei Ali Moldavanji.

1899: S-a născut Volf Messing, artist de estradă polonez și sovietic de origine evreiască, iluzionist, mentalist (sau psihiatru) și hipnotizator.

1919: Austria a semnat tratatul de la Saint Germain, prin care a recunoscut independența Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei și Ungariei, precum și apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud la Italia.

1939: Al Doilea Război Mondial: Canada declară război Germaniei naziste, alăturându-se Aliaților – Franța, Regatul Unit, Noua Zeelandă și Australia.

1940: În URSS a fost aprobat regulamentul privind pașapoartele.

1964: Are loc prima audiție în România a poemului simfonic Vox Maris de George Enescu, interpretat de Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Române, dirijată de Iosif Conta.

1981: Celebra pictură „Guernica” a lui Pablo Picasso s-a întors în Spania și a fost plasată în Muzeul Prado din Madrid. În testamentul artistului, care a decedat în 1973, se menționa că întoarcerea tabloului este posibilă numai cu condiția căderii fascismului și a restabilirii democrației în Spania.

1993: Cabinetul de Miniștri al Ucrainei a adoptat hotărârea „Privind cinstirea memoriei victimelor Holodomorului din Ucraina din anii 1932-1933”. La 10-12 septembrie,  în orașele și satele ucrainene au avut loc pentru prima dată la nivel de stat Zilele de Doliu și Comemorare a victimelor Holodomorului din ’33.

2015: Rămășițe ale unei vechi specii umane (Homo naledi) au fost descoperite într-o peșteră din Africa de Sud, din care au fost exhumate osemintele a 15 hominizi. Echipa de cercetători care efectuează săpăturile arheologice a formulat ipoteza că aceste vechi rude îndepărtate ale omului practicau deja rituri funerare.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În prima decadă a lunii noiembrie, conducerea Cercului de limbă şi literatură română a fost invitată la o şedinţă lărgită a Decanatului Facultăţii de Filologie. Domnul Fedir Arvat, decanul Facultăţii, a propus să fie unit Cercul de limbă şi literatură română cu cel de limbă şi literatură moldoveneească şi creat unul comun, iar cărţile din Biblioteca studenţească să fie vărsate în fondurile Bibliotecii universitare. Studenţii au căzut de acord, înaintând doar rugămintea ca în planul de activitate a viitorului cerc să se pună accentul pe studierea aprofundată a istoriei neamului şi a culturii româneşti din cele mai vechi timpuri şi nu pe „însuşirea temeinică a creaţiei lui Lev Barschi, Leonid Corneanu şi Fedor Ponomari”.

„Frumoşi, ca doi îngeri”

Prima şedinţă a noului Cerc, creat prin unirea celor două cercuri anterioare, s-a desfăşurat sub conducerea lectorului universitar, Alexandrina Cernov. Au fost susţinute căteva referate. Bunăroară, Vasile Dugan a vorbit despre doi poeţi geniali, „doi poeţi de suflet”, „doi poeţi a marilor iubiri”, „doi deschizători de drumuri în literatura universală”, „frumoşi, ca doi îngeri”, care au avut destine tragice, „asupra morţii cărora planează până astăzi suspiciuni”. Primul s-a stins din viaţă într-o odaie de spital, la vârsta de 39 de ani, al doilea sfârşeşte într-o cameră de hotel, împlinind 29 de ani. Ambii şi-au glorificat Patria în ode vibrante, nemuritoare, de o rară frumuseţe. Poetul nostri naţional scria: „Numai lângă sânu-ţi geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Şi de steaua mea”.

Serghei Esenin, „ultimul poet al satului rusesc”, vede lumina zilei pe data de 21 septembrie 1895, în gubernia Reazan, când s-au scurs şase ani după trecrea în eternitate a Luceafărului poeziei româneşti. El s-a născut într-o Rusie „aflată în pragul dezastrului”, trăindu-şi tinereţea „într-o epocă a căutărilor”, acest inteligent de marcă, „curajos şi foarte talentat”, acemenea lui Eminescu, cu acelaşi veşnic „Dor de ducă”, „evadează”, călătoreşte în străinătate, dar revine de fiecare dată „acasă”, „îndrăgostit de satul rusesc”, pe care îl cântă în versurile sale: „Ce frumoasă eşti, trista mea ţarină!/ Tot hotarul acesta mi-e drag/ Port în inimă casele şubrede,/ Cu-aşteptări de măicuţe în prag”.

Ambii poeţi au scris despre scumpele lor mame cu cele mai frumoase cuvinte, cu slove pline de iubire. Lângă mormântul mamei lui Eminescu „Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt”, iar mireasma florilor lor, „în nopţi de primăvară” coboară peste cripta neagră „a sfântului mormânt”, unde mama va „dormi mereu”, „ca un miros de smirnă arsă în cadelniţa Domnului”.

Mama lui Esenin, „bătrână mamă”, pe care poetul o iubeşte „ca pe o icoană”, îşi aşteaptă fiul, „poet de seamă”, să vină acasă şi, „ca în copilărie”, să-l vadă umblând „pe câmpuri/ Cu braţele pe plug”. Purtând în suflet „ne-ncetat” dorul după fiul, pe care „faima cea deşartă” l-a „băgat în jug”, măsoară „drumul supărată/ În paltonul vechi şi demodat”, tot aşteptându-l, „cu lacrimi în gene”.

„Aceşti cutremurători cântăreţi ai iubirii” au avut parte de o iubire mare şi adevărată. O iubire, „cu acel pătimaş amestec de blestem şi de binecuvântare”, care dă „un fel de fermecătoare tulburare a străfundurilor fiinţei”. Şi Veronica Micle, şi Galina Benislavskaia, s-au sacrificat pe altarul acestei iubiri, când aleşii lor s-au pornit spre grădina raiului. Un caz unic în istoria lumii, care secole în şir va aduna „sub lumina lunii sufletele” lor, depănând peste veacuri „firul vrăjit” al nemuritoarei legende.

„Din Hotin şi pân’ la mare”

Comunicarea lui Vasile Carlaşciuc a fost consacrată oraşului Hotin. Tânărul, bazându-se pe serioase surse documentare, a adus la cunoştinţa colegilor săi că Hotiтul este legat de numele nemuritorilor bărbaţi ai neamului: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul. El a menţionat că acest oraş apare în Letopiseţelee moldoveneşti, scrise de către cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Totodată, studentul a ţinut să relateze că în privinţa denumirii Hotinului există mai multe versiuni. Unii cercetători consideră că Hotinul îşi trage denumirea de la regele dac Cotizon, iar alţii susţin că acest nume are o provenienţă slavă şi, în traducere, ar însemna „iubit”, „drag”. Dânsul a subliniat faptul că pe vremuri, în cel mai nordic oraş al Patriei istorice, a existat o filială a Asociaţiei „Astra”, şi-a desfăşurat activitatea Societatea Culturală „Ateneul Bogdan Petriceicu Haşdeu”, a apărut revistele „Glasul Hotinului” şi „Aurora”.

Vasile Carlaşciuc a relatat adevărul despre legendara cetate a Hotinului, argumentând că această măreaţă şi puternică ctitorie de pe malul bătrânului fluviu, cunoscut în antichitate cu numele Tiras, apare datorită necesităţii de apărare a Vadului de la Nistru, pe unde trecea importantul drum comercial de la Marea Baltică la Marea Neagră. Cetatea a fost condusă şi administrată, începând cu secolul al XIV-lea până la 1711, peste 350 de ani, de Principatul Moldovei. În comunicarea sa a pomenit şi de Valul lui Traian, urmele căruia au rămas pe teritoriul ţinutului, accentuând că în preajma Nistrului au existat aşezări dace.

Prima încercare de revenire în albia Limbii materne

Serghei Tabarcea, originar din localitatea Larga, azi Republica Moldova, a lansat propunerea ca şedinţa Cercului să adopte o adresare către Ministerul Învăţământului Superior şi Mediu de Specialitate al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene cu rugămintea ca studenţii Secţiei moldoveneşti a Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Cernăuţi să primească dreptul de a scrie lucrările de curs şi tezele de diplomă cu litere latine, argumentând faptul că tinerii folosesc la scrierea lor şi literatură din România.

Studenţii îşi iubeau Patria cu fiecare globulă de sânge

După câteva zile, şefa Catedrei de limbă şi literatură moldovenească şi-a schimbat brusc poziţia faţă de activitatea noului Cerc. Dumneaei a decis că membrii Cercului sunt datori să-i însoţească pe lectorii de la această Catedră, care, deplasându-se prin localităţile din regiune, vor prezenta românilor din ţinut lecţii pe teme ateiste, pângărind cu obrăznicie şi fără mustrări de conştiinţă numele Mântuitorului. Aceşti lectori au uitat la acea vreme că salvarea din infernul Gulagului stalinist şi întoarcerea lor la baştină a fost marea milă a Domnului faţă de ei. Totodată, principala orintare a Cercului trebuia să devină însuşirea fundamentală a moştenirii leniniste despre literatura de partid. Doamna Pavliuk, bazându-se pe unele lucrări pseudoştiinţifice, a declarat că există două limbi: româna şi moldoveneasca, iar viitorul Cerc are menirea să devină exponentul limbii moldoveneşti.

Studenţii care promovau idei progresiste, împărtăşind adevărate valori umane, au continuat să organizeze şedinţele Cercului de limbă şi literatură română separat, în căminul studenţesc. Biblioteca românească se îmbogăţea cu noi cărţi. Tinerii erau cuprinşi de sentimentul renaşterii naţionale, fiindcă pentru ei Patria istorică a devenit o prezenţă concretă, cu adânci rădăcini în timp şi spaţii. România s-a transformat în durata iubirii, în continua  priveghere la căpătâiul marilor întrebări existenţiale, în vigoarea şi nemurirea sufletului încununat cu cetina brazilor carpatini. Contemplând Ţara, care se afla fincolo de sârma ghimpată, studenţii au înconjurat-o cu nimbul aureolei. În Neam ei au văzut depozitarul tradiţiilor eroice, al virtuţiilor inestimabile ale geniului colectiv, fiindcă sentimentul apartenenţei la un teritoriu, la o colectivitate, având aceleaşi idealuri, aceleaşi interese generale, ţine de domeniul firescului. Tinerii vorbeau despre Patria părinţilor şi buneilor lor cu cele mai curate şi frumoase cuvinte. O iubeau cu toate fibrele sufletului omenesc, cu fiecare globulă de sânge. Ei ştiau că dragostea de Ţară, de Neam, de Limbă a stat şi va sta întotdeauna la începutul tuturor avânturilor şi zborurilor lor, care devin istorie.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

La 9 septembrie 1896 a încetat din viaţă Matei Millo, actor şi cântăreţ, autor de texte dramatice, unul dintre pionierii teatrului românesc. Matei Millo (1814-1896) a jucat rolul principal  în piesa „Baba Hârca”, piesă reprezentată pentru prima dată la Iaşi, la 27 ianuarie 1849.

La 9 septembrie (27 august – stil nou) 1917 a încetat din viață Ion Grămadă,  scriitor, istoric și publicist bucovinean, erou al Primului Război Mondial, căzut în lupta de la Cireșoaia. Sublocotenentul Ion Grămadă, supranumit „eroul Bucovinei”, era un fiu de țăran, căruia i-a plăcut cartea și a devenit licențiat în istorie și geografie la Universitatea din Cernăuți. Discipol al lui Nicolae Iorga, care îl recomandă pentru un stagiu la Viena, unde se apropie de „România Jună”, vestita societate a românilor din capitala Imperiului (sub auspiciile căreia Eminescu publica „Luceafărul”), scriind o interesantă monografie despre această societate; tot aici își redescoperă pasiunea pentru Eminescu, subiectul său de doctorat („Contribuții la studiul vieții și operei sale”, susținută la Heidelberg, în 1914). Trece în Regat în august 1914, unde va fi profesor de germană, iar în momentul intrării României în război se înrolează voluntar. După ce absolvă o școală de ofițeri la Botoșani în iarna lui 1916, va intra în campaniile lui 1917. Prietenii își amintesc momentul în care talentatul istoric și prozator a căzut: „În acea zi fatală de 27 august, cu arșiță de soare, cu năduf de lupte și cu fum de obuze, pe o colină însângerată a Cireșoaiei, înaintând la un contraatac îndrăzneț, a fost străfulgerat de gloanțele cotropitorului în abdomen și a murit, strigând sergentului Donose de lângă el: „Sergent Donose, preia comanda plutonului, și du-l înainte, tot înainte!”.

La 9 septembrie 1936, în satul Sadâc din raionul Cahul, s-a născut Nicolae Sulac, vestit cântăreţ de muzică populară din Republica Moldova.  O altă legendă a culturii basarabene, regizorul de cinema, Emil Loteanu, spunea despre acest cântăreţ următoarele: „Nicolae Sulac nu ştia cine este Nicolae Sulac, el aparţinea unui timp, unei epoci, unui popor…”. El a trăit pe acest pământ numai 67 de ani, lăsând poporului căruia a aparţinut neuitatele cântece  „Ce frumos mai cântă cucul”, „Tinerețe-tinerețe”, „Foaie verde maghiran”, „Când tata va veni”, „Floarea lui Sulac”, doinele „Miorița” și „Doina de jale”, „În pădurea de la Prut” și altele.

Nicolae Sulac şi-a început activitatea artistică în 1959, în  cadrul Capelei corale „Doina”. În anul 1965 el devine solist al Ansamblului „Fluieraş”, ansamblu care a lansat mulţi interpreţi de muzică populară.  În anii 70 şi începutul anilor 80 concertează în calitate de solist al Ansamblului „Lăutarii”. Acompaniat de aceşti neîntrecuţi lăutari, Nicolae Sulac a cântat la Cernăuţi, a susţinut un concert şi la Voloca, vatră a cântecului popular românesc.

În decursul activităţii sale artistice Nicolae Sulac s-a învrednicit de cele mai prestigioase premii, distincţii  şi titluri ale Republicii Moldova. A fost  singurul artist de muzică populară din Moldova, inclus în „Marea enciclopedie sovietică”.

În 2002, cu un an înainte de moarte, Nicolae Sulac a creat un fond de susţinere a muzicii populare. Legendarul artist a interpretat piese exclusiv în limba română, fiind aplaudat de fiecare dată de către toată sala, chiar şi de cei ce nu cunoşteau limba română. Spre sfârşitul vieţii Nicolae Sulac a dorit să se stabilească cu traiul la Iaşi, oraş care îi plăcea mult şi unde obişnuia să se întâlnească cu prietenii.

A decedat la Chişinău, în ziua de 8 aprilie 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul de pe strada Armeană din capitala Republicii Moldova. La 9 octombrie 2004 a fost inaugurat bustul interpretului.  În 2007 a apărut albumul „La o margine de drum” cu cântecele neuitatului Nicolae Sulac. Interpretă de muzică populară este şi fiica regretatului artist, Doina Sulac.

La 9 septembrie 1949, în satul Suruceni, municipiul Chișinău, s-a născut Ion Suruceanu, interpret de muzică ușoară din Republica Moldova. În 1964 este admis la Colegiul de Cultură Fizică si Sport, pe care îl abandonează în favoarea Colegiului de Muzică „Ştefan Neaga”, unde studiază pianul şi fagotul. Într-un interviu, maestrul Ion Suruceanu a mărturisit: „Am avut o întâmplare care mi-a hotărât soarta. După ce am plecat de la Suruceni, am început să învăț la Colegiul de Cultură Fizică și Sport, am vrut să fiu sportiv de performanță. După aceea, m-am transferat la Școala de Muzică. Eram prin 1967, la sfârșitul anului trei, și cântam într-o trupă. S-a întâmplat ca la o petrecere de Revelion la care cântam și noi să fie cineva de la Formația „Noroc”, condusă de Mihai Dolgan. Băiatul acela mi-a spus că au nevoie de un solist, iar peste câteva zile m-am întâlnit cu Mihai Dolgan și i-am cântat câteva melodii. La un moment dat, m-a întrebat: „Măi băiatule, vrei să cânți în Formația „Noroc”?” Eu am înlemnit, pierdusem darul de a vorbi. Nu dormisem toată noaptea. La Școala de Muzică eram fagotist, deci locul meu era în Orchestra Simfonică. A doua zi, am mers la Filarmonica Națională și am fost acceptat. Nu aveam decât vreo 18 ani”.

La începuturile sale în muzică, Ion Suruceanu era un fel de „Dan Spătaru de la Chișinău”. „Majoritatea melodiilor pe care le-am interpretat de-a lungul timpului sunt din repertoriul lui Dan Spătaru. Aveam rude în toate colțurile României și îmi aduceau toate CD-urile lui”, a divulgat artistul. Apoi, Mihai Dolgan i-a zis să-l lase pe Dan Spătaru și să-l facă pe Ion Suruceanu.

În 1986, artistul devine solist al Filarmonicii de la Chișinău, al orchestrei de muzică simfonică şi de estrada a Radioteleviziunii din Chișinău. Pe parcursul carierei sașe a lansat albume de un succes răsunător, a înregistrat sute de piese devenite șlagăre, ca „Ce seară minunată!”, „Luna, luna”, „Roze, roze”, „Iubiți învățători”, a cutreierat nenumărate scene ale lumii. Pentru melodiile sale a făcut echipă cu o serie de compozitori, însă, compozitorul de referință, precum și omul care i-a marcat viața, rămâne a fi Ian Raiburg, care i-a încredințat primul cântec al său. I s-au conferit titlurile: „Artist Emerit” (1985), „Artist al poporului” (1990), „Meritul Civic” (1993). În 2004, Ion Suruceanu este decorat cu „Ordinul Republicii”. Ion Suruceanu a întreprins des turnee în Ucraina, inclusiv la Cernăuți.

Evenimente istorice din ziua de 9 septembrie:

214: Se naște Aurelian, împărat roman. Printre altele, el și-a condus legiunile în Balcani, unde i-a învins și înfrânt pe goții dincolo de Dunăre, ucigându-l pe liderul gotic Cannabaudes și asumându-și titlul de Gothicus Maximus. Cu toate acestea, a decis să abandoneze provincia Dacia, de pe malul de nord al Dunării, deoarece era prea dificil și costisitor de apărat. El a reorganizat o nouă provincie Dacia, la sud de Dunăre, în interiorul fostei Moesia, numită Dacia Aureliana, având capitala Serdica, astăzi orașul Sofia, capitala Bulgariei.

1743: Împărăteasa Austriei, celebra Maria Terezia, semnează un rescript, urmare căruia s-a dat dreptul copiilor de iobagi români din Transilvania să frecventeze școala.

1776: Congresul redenumește oficial America drept „Statele Unite ale Americii” (din Coloniile Unite).

1791: Capitala Statelor Unite, Washington, D.C., este denumită astfel, după numele președintelui american George Washington.

1939: Al Doilea Război Mondial: Armata nazistă ajunge la Varșovia.

1944: URSS-ul și Polonia au încheiat un acord privind strămutarea silită a ucrainenilor-lemki de pe pământurile lor etnice, care au intrat în componența Republicii Populare Polone.

1948: Kim Il-sung proclamă Republica Democratică Populară Coreea.

1997: Kim Jong Il, fiu și moștenitorul desemnat al fostului lider nord-coreean, Kim Ir Sen, a fost numit oficial președinte al RPD Coreene, după 3 ani de doliu păstrat în memoria tatălui său.

1999: Ca urmare a unui act terorist comis la Moscova, clădirea de locuit nr. 19 de pe strada Gurianov a fost distrusă, 102 oameni și-au pierdut viața. Această explozie și cele următoare i-au lăsat mână liberă conducerii ruse pentru a declanșa ofensiva asupra Ceceniei.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 8 septembrie 1907 a încetat din viaţă Iosif Vulcan, poet, prozator şi dramaturg, coordonator al revistelor „Familia” şi „Şezătoarea”. Iosif Vulcan (1841-1907) a fost membru al Academiei Române. În februarie 1866, Iosif Vulcan a primit la sediul redacției revistei „Familia” de la un „privatist” de la Gimnaziul din Cernăuţi, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată Mihai Eminovici. Este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român.

La 8 septembrie 1909,  la Botoşani s-a născut Max Blecher, poet, prozator de factură expresionistă, numit de Eugen Ionescu  „un Kafka român”. Tatăl său, Lazăr Blecher, proprietarul unei fabrici de sticlă și porțelanuri, își va trimite fiul la Paris, pentru a studia medicina. Din păcate, este nevoit să-și abandoneze studiile, din pricina unei boli cumplite, tuberculoză osoasă, localizată la coloană. Va fi internat în mai multe sanatorii din Franța și Elveția, experiență care devine subiect central în prozele sale. Durerile atroce îi vor încovoia trupul, dar spiritul va rămâne viu și curajos. A debutat cu versuri suprarealiste, placheta „Corp transparent” apărând în 1934, cu ajutorului lui Geo Bogza, devotat prieten care va contribui și la tipărirea celor trei romane – „Întâmplări din irealitatea imediată”, „Inimi cicatrizate” și „Vizuina luminată”, dintre care ultimul a apărut postum. Deși a scris atât de puțin, Blecher a avut parte de o receptare foarte bună din partea criticii, fiind comparat de Eugen Ionescu chiar cu Franz Kafka. Romanele sale au fost traduse în mai multe limbi, dar adevărata notorietate a lui Blecher va începe după 1990, când este redescoperit de scriitorii optzeciști. Cel mai important roman al său este „Inimi cicatrizate”, al cărui manuscris se află în arhiva Muzeului Național al Literaturii Române, roman care a devenit și subiectul unui film multi-premiat, cu același nume, realizat în 2016 de regizorul Radu Jude.

Din cauza bolii, care îl imobilizează la pat încă de la vârsta de 19 ani, scrisul său se concentrează asupra propriilor trăiri, a universului interior, pe care-l explorează prin viziuni, senzații, vise, halucinații, dezvăluindu-l într-o nemaipomenită complexitate. Blecher este un caz unic în literatura română, un scriitor care a transformat suferința cumplită în superbă literatură. Înainte de a muri, în casa sa din orașul Roman, și-a chemat mama și i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alții în 100. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-și trăiască, fără excese, dar să-și trăiască viața. Să umble pe propriile lor picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine uitați. Și veți uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt, decât de compătimit un suferind.”  Max Blecher s-a stins din viață la 31 mai 1938.

La 8 septembrie 1926 a încetat din viaţă Vasile Bogrea, filolog şi lingvist, specialist în limbile clasice. A pus împreună cu Sextil Puşcariu, bazele Muzeului Limbii Române. A fost membru corespondent al Academiei Române. Vasile Bogrea s-a născut 26 septembrie 1881, în localitatea Târnauca de lângă Herţa. În prezent Şcoala de la Târnauca îi poartă numele. În faşa acestei instituţii de învăţământ a fost ridicat bustul poetului.  Vasile Bogrea a scris aproape 300 de studii și articole referitoare la istoria limbii, lexicologie, etimologie, toponimie și antroponimie. Umanist de o vastă erudiție, a avut o pregătire temeinică și o vocație certă pentru filologia clasică. A fost, de asemenea, poet și traducător. Ca și istoric literar, a abordat istoria mai degrabă din perspectiva literaturilor clasice și a cercetărilor cărților populare, punând accentul și pe studiul folclorului și al literaturi românești vechi. A considerat că știința și învățământul sunt într-o strânsă legătură cu istoria, cultura și existența națională.

La 8 septembrie 2004, la Bucureşti a trecut la cele veşnice Dan Spătaru, unul dintre cei mai populari interpreţi de  muzică uşoară din România, îndrăgit de românii de pretutindeni. La apusul vieţii sale, Dan Spătaru a cântat şi pentru românii nord-bucovineni pe scena Filarmonicii din Cernăuţi.

Dan George Spătaru, născut la 2 octombrie 1939 în localitatea Aliman, lângă Constanţa, a fost unul dintre cei mai prolifici cântăreți români de muzică ușoară. Marele succes i-au asigurat cântecele sale de neuitat „Ţărăncuţă, ţărăncuţă”, „Nici o lacrimă”, „Nu-ţi şade bine când plângi”, „Nu m-am gândit la despărţire”, „Oare, oare”, „Îţi pare rău”, „În rândul patru”, „Drumurile noastre”. Ilustrului cântăreţ român îi aparţine şi un rezultat  trecut în Cartea Recordurilor. În 1967, participând la un festival internaţional în Cuba, el a fost aplaudat timp de 16 minute şi 19 secunde de 7 mii de spectatori.

Dragostea pentru muzică a moștenit-o din familie.  Tatăl său cântase la vioară. Talentul lui Dan Spătaru a fost descoperit de Camelia Dăscălescu, care i-a şi dat lecţii de muzică.  Odată, la o terasă l-a întâlnit  pe compozitorul Temistocle Popa, care i-a compus aproape toate șlagărele. Primul mare succes i-a adus cântecul  „Măicuța mea”  de Temistocle Popa.

Dan Spătaru, mai numit Alain Delon al României, aşa cum apare în filmul muzical româno-rus „Cântecele Marii” din 1971, a vrăjit inimile multor doamne şi domnişoare cu acea inflexiune inconfundabilă a vocii. Vorbind bine limba rusă şi având un succes fulminat pe teritoriul ex-sovietic, unde concerta în majoritatea provinciilor, Dan se îndrăgosteşte de actriţa Natalia Fateeva, un sex-simbol al cinematografiei ruse. S-au cunoscut la filmările pentru „Cântecele Marii”, iar ea la rândul ei a fost fermecată de Dan, chiar dacă era căsătorită cu un erou fizician-cosmonaut al URSS. Acesta din urmă, din gelozie, a venit chiar să-l ameninţe cu pistolul, iar ea ar fi fost la un pas să divorţeze pentru Dan.

În anul 1972 Dan Spătaru o cunoaște pe viitoarea sa soție, Sida, la „Teatrul Fantasio” din Constanţa prin intermediul marelui actor de comedie Jean Constantin. S-au căsătorit în anul 1974 și au avut un copil, Dana. După mărturiile soției sale, Sida, Dan Spătaru a fost „familist convins” și „un model de tătic”.

Dan Spătaru a creat melodii celebre cu valoare de simbol: marea, pescăruşii, chitarele, podgoria dobrogeană, şcolarii, fanfara, dragostea, Dunărea, despărţirea şi apoi uitarea… A descris poate cel mai bine esenţialitatea românească, acest univers afectiv, un element ce dărâma orice zid dintre public şi scenă. Se alătură astfel unei generaţii europene de artişti, lângă Adamo şi Gianni Morandi. Ca interpret, compozitor şi autor al versurilor, Dan Spătaru compunea aproape în totalitate melodii uşor de fredonat, ce repede deveneau hit-uri.

Repertoriul lui Dan Spătaru constituie posteritatea-simbol a cântecului magic, ce conţine în el basmul copilăriei, începând de la mamă, şi continuând cu mitul Cosânzenei şi al Zburătorului, sub formă de basm muzical.

Dan Spătaru s-a stins în urma unui infarct în dimineața de 8 septembrie 2004. Peste zece mii de oameni au fost prezenți la înmormântarea sa. Doru Spătaru, vărul lui Dan Spătaru, a mărturisit apoi într-un interviu că, înainte cu o zi, 7 septembrie, Dan Spătaru a dorit să meargă prin tot Bucureștiul, prin zonele în care avusese concerte, presimțindu-și moartea. Cineva a spus pe bună dreptate că fără Dan Spătaru timpul pare să aibă ipoteze ilogice.

Evenimente istorice din ziua de 8 septembrie:

1495: A început domnia lui Radu cel Mare în Țara Românească, o domnie remarcată prin pace, o relativă prosperitate și un vădit progres cultural, cum rareori se vedea în acele tulburi vremuri.

1514: În bătălia de la Orșa, o oaste de 30.000 de oameni a Marelui Cnezat  al Lituaniei, condusă de Kosteantyn Ostrogski, a învins armata de 80.000 de oameni a statului moscovit (comandant — voievodul Ivan Celiadnin).

1636: Este fondată Universitatea Harvard, una din cele mai prestigioase universități in lumea de astăzi.

1939: Ziarul sovietic „Pravda” a publicat discursul cancelarului german Adolf Hitler în Reichstag.

1941: Începe blocada Leningradului (astăzi Petersburg), poate cel mai crunt asediu din istorie, comparabil numai cu asediul Parisului, din secolul al XIX-lea. A durat din 8 septembrie 1941, până la  27 ianuarie 1944.

1989: La Kiev a început congresul constitutiv al Mișcării Populare a Ucrainei pentru Restructurare (8-10 septembrie). 1.109 delegați au reprezentat aproximativ 280.000 de membri. Mișcarea a definit drept scop principal al activității sale „restaurarea pe cale parlamentară a independenței statale a Ucrainei, construirea unei societăți democratice și umane, în care să fie atinse o adevărată suveranitate a poporului, bunăstarea poporului și condiții pentru o viață demnă a omului, renașterea și dezvoltarea complexă a națiunii ucrainene, asigurarea necesităților național-culturale ale tuturor grupurilor etnice ale republicii”. Ivan Draci a fost ales președinte al Mișcării.

2022: Moare, la 96 ani, Elisabeta a II-a, regină a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, una din cele mai longevive regine ale lumii. Urmează la tron fiul reginei, Charles, prinț de Wales, încoronat ca regele Charles al III-lea, actualul suveran al Regatului Unit.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 7 noiembrie 1938, în Briceni, s-a născut Eliza Botezatu,   scriitoare și critic literar din Republica Moldova. A vrut să devină actriță, dar nu a intrat la facultatea de specialitate, urmând Facultatea de Filologie la Universitatea de Stat din Moldova (1956–1961) și apoi cursuri de pedagogie, stilistică și știință literară. A lucrat la Institutul Pedagogic din Bălți (azi Universitatea de Stat „Alecu Russo”) ca lector-asistent, lector superior, a devenit Doctor în Științe Filologice în 1972, continuând cariera didactică: conferențiar, șef de catedră la același institut. A fost colaborator științific superior la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe a Moldovei, apoi șef de catedră și profesoară la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă” din Chișinău. A publicat peste 400 de articole în ziare, reviste și periodice de specialitate, printre care: Poezia meditativă moldovenească, Teoria și metodica compunerii, Cheile artei (studiu despre creația lui George Meniuc), Literatura moldovenească pentru copii. Manual pentru școala superioară etc. A primit titlul Eminentă a învățământului public din Moldova (1978), a fost distinsă cu Ordinul Gloria Muncii (1999), i s-a conferit titlul de Doctor honoris causa al Universității de Stat din Bălți (2005). A decedat la 9 iunie 2022, la Chișinău.

La 7 septembrie 1965, în localitatea Adjud din judeţul Vrancea, s-a născut marea soprană română, Angela Gheorghiu, considerată una dintre cele mai renumite cântăreţe de operă din lume. Numele de fată al cântăreţei este Burlacu. Într-un interviu pentru o publicaţie italiană, Angela Gheorghiu (nume după prima ei căsătorie), amintindu-şi de copilărie, a relevat: „Mama era croitoreasă, iar tata lucra ca mecanic de locomotivă. În anul 1965, atunci când m-am născut eu, la putere a venit Ceaușescu, iar România era o țară oribilă. Eram copil, nu înțelegeam prea multe, mă jucam, cântam, apoi au început toți să-mi dea lecții gratuite de canto. La 14 ani am plecat de la Adjud la București pentru studii. Ceaușescu a căzut chiar în anul dinainte de a termina eu Conservatorul, în 1989 și astfel, din fericire, am avut posibilitatea să călătoresc”. Elevă a Miei Barbu, Angela Gheorghiu a absolvit Conservatorul din Bucureşti în 1990. Vocea unică şi prezenţa scenică au transformat-o pe Angela Gheorghiu curând într-un nume de rezonanţă al scenei lirice internaţionale. În străinătate cântă pentru prima dată la Basel în „Elixirul dragostei” de Gaetano Donizetti. În 1992 debutează la  Royal Opera House din Londra cu rolul Zerlina, în „Don Giovanni”. La Royal Opera House a triumfat în mult aplaudata „Traviata” de Giuseppe Verdi, dirijată de Sir Georg Solti, în 1994, spectacol pentru care, ca să poată fi transmis în direct, a fost anulat programul obișnuit de la BBC. Spectacolul a fost înregistrat de casa de discuri Decca.

De atunci, soprana Angela Gheorghiu a fost o prezență constantă în săli de operă și de concert din lumea întreagă: Viena, Paris, Milano, Londra, New York, Salzburg, Berlin, Tokyo, Roma, Seul, Veneția, Atena, Monte Carlo, Chicago, Philadelphia, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Valencia, Palermo, Balbeck, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zürich, Madrid, Barcelona, Praga, Montreal, Toronto, Moscova, Taipei, San Juan, Ljubljana, Shanghai, Oman, Frankfurt, Verona și altele.

În iunie 2002  Angela Gheorghiu a participat la spectacolul care a marcat Jubileul de Aur al Reginei Elisabeta a II-a.  În 2003 a luat parte la concertul organizat cu ocazia decernării Premiilor Nobel. În 2009 Angela Gheorghiu a fost invitată să cânte în onoarea mezzo-sopranei Grace Bumbry la  Washington. A interpretat aria «Vissi d’arte» din „Tosca” de Puccini în prezența Preşedintelui de atunci, Barack Obama.  În februarie 2012 Angela Gheorghiu a deschis Balul Operei din Viena, fiind acompaniată de Orchestra Operei din Viena.

În Anglia, unde la Royal Opera soprana Angela Gheorghiu este considerată una „de-a casei”, va ieși o autobiografie scrisă împreună cu Jon Tolansky. Este o carte despre ea, despre o voce diferită de toate celelalte, chiar și despre ceea ce are curajul să spună în afara scenei.

La 7 septembrie 1989, la Chișinău s-a născut Silvia Busuioc, actriță și manechin, originară din Republica Moldova, care activează în Italia, Londra și la Hollywood. A început cariera artistică de la vârsta de 7 ani cu dansul, studiind: dansuri sportive, dansul modern, latin, continuând cu hip-hop și dansul contemporan. Deja la vârsta de 12 ani lua parte în diverse spectacole pentru Televiziunea Națională din Moldova și diferite teatre din țară sau peste hotare și în turnee.  A studiat la liceul „Spiru Haret” din Chișinău până în clasa a 11-a, continuându-și ulterior studiile în Italia, unde a fost activă în cadrul grupului de teatru al liceului. În 2007 a absolvit International Cambridge School, specializări în Business, Economie, Limba și Literatura Engleză. În același an a participat la un concurs național pentru campania de informare pentru lupta împotriva tuberculozei – a scris și a jucat rolul principal în filmul de scurt metraj A Doua Șansă, care a câștigat premiul întâi. La scurt timp s-a transferat în Italia, unde a lucrat ca model pentru campanii internaționale, a avut primele apariții la televiziunile Sky, Rai, Channel 5, La 7 și a colaborat cu Piccolo Teatro din Milano și Academia de Filodramatici. În 2012 a absolvit Universitatea din Milano și a fost acceptată ca distinguished guest la Actors Studio la Hollywood, fiind invitată să-și continue studiile. În prezent, lucrează în Italia, Londra și la Hollywood, unde a continuat colaborarea cu Actors Studio. A jucat în filme de lung metraj.

La 7 septembrie 2002,  la Tübingen, Germania, a decedat Eugeniu Coșeriu, filolog moldovean. Lingvistul Eugeniu Coșeriu s-a născut în 1921, la Mihăileni, Basarabia. După studiile din România și Italia a devenit profesor de lingvistică generală și indo-europeană la Universitatea din Montevideo (Uruguay). În anii 50, a dezvoltat bazele teoriei sale lingvistice, care a constat, la început, din dezvoltarea și completarea lingvisticii structurale. În cele mai importante opere ale sale din această perioadă îl tratează critic pe Ferdinand de Saussure și modifică sau mai degrabă completează teoria vorbirii a acestuia, referindu-se, printre alții, la Wilhelm von Humboldt, Hegel și Aristotel. Unele dintre publicațiile lui Coșeriu, din anii 50, dezvăluie chestiuni care depășesc structuralismul.  Se conturează pentru prima dată o teorie lingvistică a textului. În 1961, Coșeriu a ajuns în Germania, mai întâi la Bonn și, apoi, la Frankfurt/Main, iar în cele din urmă, din 1963, la Universitatea din Tübingen ca profesor de lingvistică romanică. În anii 70, Școala din Tübingen a lui Coșeriu a devenit cea mai importantă în studiile romanice, cu mare impact chiar și dincolo de studiile romanice, mai ales în domeniul lingvisticii generale și al filosofiei limbajului, dar și în alte discipline, precum lingvistica germanică sau slavă.

Evenimente istorice din ziua de 7 septembrie:

70: Romanii au cucerit Ierusalimul, înăbușind revolta din Iudeea care a durat patru ani.

1739: Se încheie Pacea de la Belgrad, un tratat între Austria și Imperiul Otoman, care încheia războiul ruso-austro-otoman (1736-1739). Imperiul Habsburgic a fost obligat să restituie Oltenia Țării Românești, obținută tot la masa tratativelor cu o altă ocazie,  cu câteva decenii mai devreme.

1812: Marea armată  a lui Napoleon a obligat armata rusă să se retragă în bătălia de la Borodino. Borodino a fost considerată bătălia cea mai sângeroasă din istoria războaielor napoleoniene, dar și cea mai controversată. În memorialul luptei, înălțat chiar la Borodino, ghizii ruși au vorbit totdeauna despre victoria armatei țariste, în timp ce istoriografia franceză punctează enormele pierderi ale rușilor, victime ale „armamentului diabolic”, cu care era dotat Napoleon.

1907: Moare Bogdan Petriceicu-Hasdeu, enciclopedist, jurist, lingvist, istoric, om politic și scriitor român.

1923: Se înființează Organizația Internațională a Poliției Criminale (Interpol). Este cea mai mare organizație internațională de poliție din lume. Are sediul în Lyon, Franța, cu șapte birouri regionale în întreaga lume și cu câte un Birou Național Central în toate cele 196 de state membre.

1931: Nicolae Titulescu a fost reales în funcția de președinte al celei de-a XII-a Sesiuni ordinare a Adunării Societății (Ligii) Națiunilor, o organizație creată după Primul Război Mondial, ca un fel de predecesoare a ONU. Caz unic în istoria Ligii Națiunilor, ca un fost președinte al organizației să fie reales pentru o nouă sesiune.

1939: România s-a declarat neutră în urma declanșării celei de-a doua conflagrații mondiale, dar și-a dat acordul de principiu pentru tranzitarea peste teritoriul său a materialului de război destinat ajutării Poloniei (7 septembrie 1939).

1940: Al Doilea Război Mondial: în Bătălia Angliei, avioanele germane încep atacurile de noapte asupra Londrei și a altor orașe britanice.

1945: La Berlin, capitala Germaniei înfrânte, are loc Parada Victoriei – prima de acest fel după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Au participat cele patru țări învingătoare: Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii, Regatul Unit și Franța.

1953: Nikita Hrușciov este ales Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, încheind astfel o oarecare instabilitate creată la vârf după moartea lui Stalin, mai întâi prin alegerea lui Malenkov, o personalitate nereprezentativă, iar apoi printr-un neinspirat triumvirat, care n-a rezistat mai deloc. Hrusciov s-a dovedit a fi energic, îndrăzneț, dar nepregătit ca lider al epocii sale.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

După Războiul Crimeii  prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat pe Mihail Kogălniceanu cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Vasile Alecsandri, el a editat revista unionistă „Steaua Dunării”, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc  și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moţiune de cenzură,  care a declanșat o criză politică, culminând cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Mihail Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. Mai târziu el a pus bazele Partidului Naţional Liberal, dar înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței României.

În ultimii ani de viață Mihail Kogălniceanu a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franţa. Mihail Kogălniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891. A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

La 6 septembrie 1819, la București s-a născut Nicolae Filimon,  scriitor, autor de nuvele romantice și realist-satirice. S-a născut într-o familie numeroasă formată din cinci copii, tatăl său fiind preot. Fiind un copil educat în spiritul credinței, la numai 10 ani a devenit cântăreț în corul bisericii din parohia tatălui său. Între 1831–1835, a fost corist în trupa Hanrietei Karl și flautist la Teatrul lui Papanicola – aceștia sunt anii în care și-a desăvârșit cunoștințele în domeniul teatrului și al muzicii. Din 1852 a devenit epitrop al bisericii Enei, funcție pe care o va avea până la moarte. La 38 de ani, a debutat cu cronici muzicale și teatrale pe care le-a publicat în ziarul Naționalul, fiind considerat unul dintre primii critici muzicali români. Peste un an a făcut o călătorie în vestul Europei, excursie care l-a inspirat să scrie lucrarea Escursiuni în Germania meridională. După întoarcerea în țară, a publicat în revista Țăranul român basme precum Roman Năzdrăvan, Omul de piatră, Omul de flori cu barba de mătase sau povestea lui Făt-Frumos. A rămas în istoria literaturii române ca întemeietor al romanului românesc, cea mai importantă operă a sa fiind romanul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci manâncă, publicat în foileton în Revista Română a lui A.I. Odobescu (1862–1863) și apărut în volum în 1863. Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului XIX. A fost inițiat în francmasonerie pe când se afla la studii în Franța. S-a stins din viață de tânăr, la 19 martie 1865, la numai 46 de ani, fiind răpus de tuberculoză. A fost  înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

La 6 iunie 1939,  în satul Jilovca, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuţi, s-a născut Dumitru Coval,  publicist, scenarist, pedagog din Republica Moldova.  A absolvit Universitatea de Stat de la Chișinău în anul 1961. Îşi începe activitatea în calitate de ziarist, ca apoi să devină membru al Colegiului de redacţie al ziarului „Moldova Socialista”(azi „Moldova Suverana”). Din anul 1971 este lector, apoi lector superior din 1976 la Universitatea de Stat de la Chișinău. Și-a urmat cariera în structurile guvernamentale în calitate de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al RSSM. Este unul din fondatorii Facultăţii de Jurnalism, decan al căreia a fost pe parcursul anilor 1986-1992, profesor universitar, preşedinte al Federaţiei jurnaliştilor sportivi din Moldova, membru al Senatului USM. Au văzut lumina tiparului o serie întreagă de cărţi de literatură publicistică şi documentară, scrisă de el, printre care: „Autografe pe pământ”, „Popas pe meridianul olimpic”, „Publicistica în vâltoarea vieţii”, „Teoria și practica presei contemporane”, „Jurnalism de investigaţie” etc. În calitatea sa de jurnalist a colaborat cu studioul „Telefilm-Chișinău”, realizând scenarii pentru filme documentare televizate. Membru al Uniunii jurnaliştilor din Moldova.

La 6 septembrie 1946  George Enescu, împreună cu soția,  au părăsit definitiv România. Fiind instaurată dictatura comunistă, George Enescu s-a exilat definitiv la Paris. Plecarea din România pare desprinsă dintr-un scenariu de film. Din teama de a nu fi împiedicați de comuniști, plecarea lor a luat forma unui adevărat complot, pus la cale, încă din 1945, de Yehudi Menuhin. Pentru a înșela vigilența regimului, genialul elev al lui Enescu a aranjat un turneu care urma să ajungă și în SUA. Pentru a obține dreptul de a susține aceste spectacole, Enescu a trebuit să concerteze și în URSS, la Moscova. Între timp, soția lui, prințesa Maruca Cantacuzino, a vândut, cât de discret a putut, o parte dintre mobile, bijuterii, tablouri, pentru a strânge banii cu care să poată supraviețui în străinătate. George Enescu a plecat cu o viză pentru Statele Unite, acordată pe un pașaport diplomatic, chiar de Petru Groza. În 6 septembrie 1946, cei doi și-au făcut bagajele ca pentru un turneu – nici prea multe, nici prea puține, și s-au îmbarcat pe un vapor, la Constanța, pentru că muzicianul evita să zboare. Până în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România. La 22–23 octombrie 1949 Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici măcar ca membru.

La 6 septembrie 1950, la București s-a născut Eugen Sârbu, violonist și dirijor de origine română stabilit la Londra, considerat unul dintre marii violoniști ai lumii. A debutat la București, în copilărie, cu Orchestra Națională Radio. A cântat pe șase continente, apărând ca solist al marilor orchestre din Londra, Viena, Hamburg, Helsinki, Amsterdam, Bruxelles, Milano, Geneva, Munchen, New York, Los Angeles, Dallas, Miami, Tokyo, Hong Kong, Seoul, New Zealand, Sydney, Melbourne, Johannesburg, Capetown, Santiago de Chile etc., pe cele mai prestigioase scene ale lumii și la importante festivaluri internaționale. În timpul evenimentelor din 1989 din România, a inițiat o campanie mondială pentru țara sa natală, organizând și participând la nenumărate concerte de binefacere pentru renașterea și dezvoltarea vieții cultural-artistice în România. Primul astfel de eveniment a avut loc la Paris, pe 26 decembrie 1989, când, cu un curaj formidabil, a reunit pe scena Operei, mari artiști prieteni, sensibili la soarta României, cântând și emoționând profund publicul, alături de Ileana Cotrubaș, Gheorghe Zamfir, Carmina Sârbu, Gerard Depardieu, Sophie Marceau, Cvartetul „George Enescu”. De fapt, Eugen Sârbu și George Enescu sunt singurii violoniști români care au onoarea de a fi prezentați în volumul The Great Violinists (Marii Violoniști), editat la Londra de renumitul critic britanic Margaret Campbell în 2004. A cântat la o vioară Stradivarius, fabricată la Cremona în 1729. S-a stins din viață la 21 iulie 2024, la Londra.

La 6 septembrie 1952, în satul Cotihana, situat pe malul râului Prut, raionul Cahul, s-a născut Ioana Căpraru, interpretă de muzică populară din Republica Moldova. În anul 1975 absolve Şcoala de Iluminare Culturală „E. Sârbu” de la Soroca. Pe parcursul anilor 1978 – 1982 studiază la școala medie de muzică „Șt. Neaga”. Iar începând cu anul 1982 îşi continuă studiile la Institutul de Arte „G. Musicescu” din Chișinău. Primii paşi pe scena profesionistă Ioana Căpraru îi face în anul 1971. A fost solistă a Orchestrei de muzică populară „Miorița” (anii 1971-1972), apoi a Orchestrei de muzica populară „Mugurel” (anii 1980-1990) și a Orchestrei de muzica populară „Lăutarii” (din anul 1990). A colaborat cu orchestrele „Lăutarii”, „Plai Moldovenesc”, „Fluieraș”, „Mărțișor”, Orchestra Fraților Advahov. Pe parcursul întregii sale cariere artistice a înregistrat la Radio Chișinău multe cântece populare. La 28 octombrie 2006, Ioana Căpraru a lansat albumul „De dragul fetelor mele”. În ultimii ani a lansat două CD-uri: „De dragul fetelor mele”, înregistrat cu mai multe orchestre şi „Bună vreme, bun găsit” – cu „Lăutarii” lui Nicolae Botgros. Alte piese recente sunt „Sârba ca la nord” şi „Puiul bunicuţei, pui”, „Fraţilor, rămâneţi fraţi!”. În prezent, Ioana Căpraru este solistă a Orchestrei de muzică populară „Plai moldovenesc” a Ministerului Afacerilor Interne, condusă de soţul ei, violonistul şi dirijorul Vladimir Serbuşcă.

În  1993 a obținut titlul Maestru în Arte, iar  2009 – Artistă a Poporului Republicii Moldova.

Evenimente din ziua de 6 septembrie:

1492: Cristofor Columb pleacă de la La Gomera din Insulele Canare, ultimul său port de escală, înainte de a traversa pentru prima dată Oceanul Atlantic. A plecat cu trei nave: vasul amiral Santa Maria și două caravele mai mici, Pinta și Nina. După mai mult de o lună de navigare în necunoscut, deodată, la 12 octombrie 1492, ora 2 după miezul nopții, un marinar de pe vasul Pinta zărește pământul, în zare: era Lumea Nouă, nu chiar continentul american, dar în orice caz o altă lume decât cea pe care o știau cu toții.

1865: A fost deschis cursul clasei I de la Școala de la Trei Ierarhi din Iași încredințată lui Ion Creangă.

1940: Sub presiunea lui Ion Antonescu, regele Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai. Începe cea de-a doua domnie al lui Mihai (1940-1947), sub dictatura conducătorului Ion Antonescu. Fostul rege pleacă urgent cu un tren special, urmărit de o locomotivă cu legionari, hotărâți să-l rețină și, bineînțeles, să-l lichideze. După o urmărire ca în filme, trenul regal reușește să treacă granița în Iugoslavia, pe la Stamora Moravița, unde grănicerii sârbi au reușit să oprească locomotiva urmăritoare și s-o trimită înapoi în România.

1983: Uniunea Sovietică recunoaște că a doborât avionul de pasageri KAL-007 aparținând liniei sud coreene, declarând că piloții nu au știut că era un avion civil atunci când a încălcat spațiul aerian sovietic.

1991: Cecenia și-a proclamat independența. Gardiștii Congresului Național al Poporului Cecen au dizolvat Sovietul Suprem al Republicii Ceceno-Ingușe, în urma unor mitinguri masive de mai multe zile și a unei acțiuni de protest de tip „grevă a foamei cu ședere” în piața centrală din Groznîi, care au început pe 19 august.

2007: Moare tenorul italian de mare popularitate Luciano Pavarotti. Despre viața lui, se pot scrie — și chiar s-au scris – cărți. Poate cel mai semnificativ fapt este participarea la grupul „cei trei tenori” (Pavarotti, Carreras și Domingio), care cucereau lumea cu glasurile lor, în ultima parte a secolului trecut.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 5 septembrie 1858, în localitatea Pleşeşti, judeţul Vaslui, s-a născut Alexandru Vlahuţă, scriitor român, autorul cărţii „România pitorească”, apreciată ca „atlas geografic, traversat de o caldă iubire de ţară”. Fiu al unui mic proprietar de pământ, Alexandru Vlahuţă a urmat şcoala primară şi liceul din Bârlad ca în 1879 să susţină examenul de bacalaureat la Bucureşti. A frecventat timp de un an cursurile la Facultatea de Drept din Bucureşti, părăsindu-le din cauza situaţiei materiale precare. Activează pe tărâmul învăţământului.

În aprilie 1880 Alexandru Vlahuţă publică primele poezii în revista „Convorbiri literare”.  Semnează mai multe articole în ziarele „Armonia” şi  „Galaţi”, iar în anul 1884  se întâlneşte cu Mihai Eminescu, de care îl va lega o profundă prietenie. În perioada 1893-1896 Alexandru Vlahuţă editează revista „Viaţa”, iar în 1901 – „Semănătorul”, împreună cu George Coşbuc. În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iaşi, apoi la Bârlad,  unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine, printre aceştia fiind şi Vasile Voiculescu.

În anul 1919 Alexandru Vlahuţă este distins cu Marele Premiu al Academiei pentru volumul „Poezii”, apărut în 1915. La 19 noiembrie acelaşi an Alexandru Vlahuţă se stinge din viaţă, la Bucureşti, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Opera fundamentală a poetului şi prozatorului Alexandru Vlahuţă este „România pitorească”, publicată în 1901 şi comentată cu mult patriotism la începutul secolului al XX-lea. Ilustrul critic literar G. Ibrăileanu  afirma: „Cartea domnului Vlahuță e o faptă bună și o operă de artă. Ea face onoare și cetățeanului și artistului”. Această carte s-a nutrit, de fapt, din aspirația autorului de-a trezi în sufletele cititorilor atașamentul față de patrie și aspirația la unitate națională.

La 5 septembrie 1867, la Brăila,  s-a născut Arthur Garguromin Verona,  pictor român de origine aromână. Arthur Verona (1867-1946)  s-a afirmat ca pictor în România, începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în momentul în care realizările lui Nicolae Grigorescu au început să se impună în pictura românească. Absolvent al marilor Academii de la Munchen și din Paris, el s-a dovedit a fi un bun cunoscător al artelor occidentale. A fost un mare admirator al Renaşterii și a fost atras prin educație și structură de pictura clasică. Pictorul a fost de asemenea atras și de farmecul operei lui Grigorescu, dar s-a străduit pe parcursul celor cincizeci de ani de activitate să găsească o formulă care să împace viziunea academică a unor mari compoziții pe care le-a făcut cu spontaneitatea de care a dat dovadă pictura de plein-air.

A fost atras prin aspirațiile sale către pictura monumentală și a iubit pitorescul peisajului românesc și a ceea ce are țăranul român mai prețios în tradiția sa seculară. Ca un demn urmaș al lui Nicolae Grigorescu, tematica idilic rurală a rămas istoriei prin picturile „În codrii Herței”, „Între nalbe”, „Floarea soarelui”, „Petrecere câmpenească”, „Culesul merelor”, „Fete în Bucovina” și o serie lungă de peisaje din Bucovina  intitulate „Toamna” sau „Hore”. Arthur Verona  a fost medaliat de către statul român cu o mulțime de decorații în plan profesional și militar, ca urmare a participării sale ca voluntar la Primul Război Mondial.

La 5 septembrie 1946  s-a născut Freddie Mercury, celebrul solist al trupei „Queen”. Frederick „Freddie” Mercury (Farrokh Bulsara) a fost un muzician, cântăreț, compozitor și textier, cunoscut ca vocalist al formației britanice de muzică rock „Queen”.  Mercury a fost recunoscut pentru calitățile vocale remarcabile de tenor (putând cânta și în regim de bariton), acoperind patru octave, cât și pentru prestațiile live. În calitate de compozitor, a compus multe hituri internaționale. Freddie Mercury a murit în 1991, în urma unor complicații ale sistemului imunitar cauzate de infectarea cu virusul care cauzează Sindromul Imunodeficienței Dobândite.

La 5 septembrie 2021, la București a decedat  Ion Caramitru (Ion Horia Leonida Caramitru), actor de teatru, film, televiziune și radio, regizor, om politic, președinte al UNITER (din 1990), directorul Teatrului Național din București (din 2005). Născut la 9 martie 1942, Ion Caramitru a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, clasa Beate Fredanov, în 1964, debutând cu un an mai devreme la Teatrul „Bulandra”, cu rolul principal în Hamlet de William Shakespeare.  A fost actor şi regizor al Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din 1965, fiind şi director general al acestui teatru (1990–1993), interpretând aici peste 60 de roluri.

Ca regizor de teatru, operă și operetă, a pus în scenă My Fair Lady de Frederick Loewe, A treia țeapă de Marin Sorescu, Micul coșar de Benjamin Britten, Minciuna de Aleksei Arbuzov și Neguțătorul din Veneția de Shakespeare; adaptările sale la La Tragédie de Carmen a lui Peter Brook și Eugene Onegin de Piotr Ceaikovski au fost găzduite de Grand Opera House din Belfast, Irlanda de Nord. A jucat în peste 40 de filme de lung metraj, făcându-și debutul cu rolul secundar în Pădurea spânzuraților în regia lui Liviu Ciulei (1964, film premiat la Cannes, în 1965).

Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat sunt: Diminețile unui băiat cuminte, Între oglinzi paralele, Luchian, seria Liceenii. Pentru rolul din Luchian, regizat de Nicolae Mărgineanu, i-a fost decernat Premiul Special al Juriului în cadrul Festivalului Național al Filmului din 1984. Talentul său, remarcat de producătorii din străinătate, l-a recomandat pentru roluri în filme precum Kafka (1991), regia Steven Soderbergh, alături de Jeremy Irons și Theresa Russell, Mission: Impossible, regia Brian de Palma sau minunatul rol Count Fontana din Amen (2002), regia Costa Gavras.

La 19 februarie 1990, odată cu constituirea Uniunii Teatrale Române, UNITER, Consliul de conducere al acesteia l-a ales ca președinte pe Ion Caramitru. Gala UNITER, prezentată în fiecare an de Caramitru, până în ultimul an de viață, este unul dintre cele mai importante evenimente culturale din România. A intrat în viața politică în timpul Revoluției Române din 1989. În zilele de 21–22 decembrie 1989, s-a numărat printre conducătorii manifestaţiilor anticomuniste din Bucureşti. La 22 decembrie 1989, în fruntea unei coloane de manifestanţi a pătruns în clădirea Televiziunii Române, fiind primul care a anunţat pe postul naţional de televiziune înlăturarea dictaturii, ajungând un personaj central al Revoluției în direct. A fost membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, apoi în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, unde a ocupat funcția de vicepreședinte, membru PNȚCD, ministru al culturii (1996–2000) și vicepreședinte al Asociației revoluționarilor fără privilegii.  A fost distins cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler (2017). În calitate de ministru al culturii a vizitat orașul Cernăuți. Scriitorul și publicistul cernăuțean Grigore Crigan l-a intervievat pentru cartea sa „Cea mai curată lacrimă a noastră”, având tematica eminesciană.

Evenimente istorice din ziua de 5 septembrie:

1918: S-a constituit Partidul Țărănesc din Basarabia. La adunarea constitutivă a partidului de la Chișinău (23 august/5 septembrie), a fost ales biroul de conducere al partidului din care făceau parte: Pantelimon Halippa, Daniel Ciugureanu, Ion Inculeț, Ion Pelivan, Petru Cazacu, Ștefan Ciobanu, Ion Costin, Ștefan Holban, Teofil Ioncu, Gheorghe Stârcea și Nicolae Bivol. Tot în aceeași zi a fost elaborat și adoptat programul și statutul partidului. Programul partidului preconiza împărțirea pământului la țărani, vot universal pentru femei și bărbați, dezvoltarea cooperației sătești, gratuitatea învățământului elementar, descentralizarea administrativă.

1918: După uciderea lui Urițki și atentatul asupra lui Lenin, Sovietul Comisarilor Poporului al Rusiei a emis decretul privind declanșarea terorii roșii. În cursul anului 1918, CEKA (Comisia Extraordinară) a supus represiunii în total 31 000 de persoane, dintre care 6 000 au fost împușcate. Cea mai amplă acțiune a acestui val de represiuni a fost execuția prin împușcare la Petrograd a 512 reprezentanți ai elitei – foști demnitari, miniștri și profesori.

1940: Se semnează Acordul dintre URSS şi Germania privind evacuarea persoanelor de naţionalitate germană de pe teritoriul Basarabiei şi a Bucovinei de Nord pe teritoriul Germaniei.

1940: Regele Carol al II-lea al României suspendă Constituția din februarie 1938 și legitimează cedarea principalele prerogative regale către generalul Ion Antonescu în calitate de prim ministru și de „Conducător”. Pe toată durata războiului, prerogativele regelui se limitau la cele de reprezentare, de conferire a decorațiilor și de numire a generalilor, ceea ce i-a permis regelui să-l avanseze pe Antonescu la gradul de mareșal.

Era cererea expresă a acestuia, poate ca vanitate, poate ca să le poată comanda generalilor, de pe o poziție de rang superior.

1940: Guvernul britanic a refuzat să recunoască Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Declarația lui Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, din 3 septembrie în Camera Comunelor: „[…] noi nu avem deloc intenția de a recunoaște schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului, în afara cazului că ele ar fi urmarea unui acord prin bună înțelegere între părțile interesate” se pare că a fost determinată de scrisoarea lui Iuliu Maniu, care dorea ca Marea Britanie să garanteze integritatea Transilvaniei și, în special, restituirea teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena. Practic, guvernul britanic a refuzat, de fapt, să recunoască pierderile teritoriale suferite de România.

1944: Belgia, Țările de Jos și Luxemburg constituie Benelux. A fost o uniune modestă a trei mici state europene, care însă urma să constituie mai târziu nucleul viitoarei Uniunii Europene, cea de astăzi.

1967: Amnistierea tătarilor din Crimeea, fără dreptul de a reveni în Crimeea.

1977: Programul Voyager: NASA lansează nava spațială Voyager 1. Va fi primul obiect creat de om care va ajunge în spațiul interstelar.

1997: A încetat din viaţă, în urma unui atac de cord, Maica Tereza. Maica Tereza (n. 26 august 1910, Skopje, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, India), a fost o călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat în anul 1950 ordinul Misionarele Carității în Calcutta, India. Timp de peste 45 de ani a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarelor Carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări. În anul 1979 a primit Premiul Nobel pentru Pace. A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003 și canonizată la 4 septembrie 2016 în Piața Sf. Petru din Roma.

1997: La Kiev a avut loc primul summit la cel mai înalt nivel Ucraina–UE, la care au participat președintele Ucrainei, Leonid Kucima, prim-ministrul Ucrainei, Valerii Pustovoitenko, președintele Comisiei Europene, Jacques Santer, și prim-ministrul Luxemburgului, Jean-Claude Juncker, în calitate de președinte în exercițiu al Consiliului UE. Pe ordinea de zi au fost puse chestiuni referitoare la locul Ucrainei în structurile de securitate europene și euroatlantice; situația din Belarus, Rusia și Transnistria; punerea în aplicare a acordului de cooperare și parteneriat dintre Ucraina și UE; cooperarea în domeniul justiției; problemele legate de Cernobyl.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com