La 25 august 1907 s-a stins din viață  Bogdan Petriceicu Hașdeu, una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile. Bogdan Petriceicu Hașdeu (nume la naștere Tadeu) s-a născut la 26 februarie 1838 la Hotin, după alte surse – la Cristinești, sat din apropierea Hotinului, unde a și copilărit, fiind botezat de preotul din Berestea. Este cel mai de vază descendent din familia celebră Hâjdău, fiul scriitorului basarabean Alexandru Hâjdău. Pe atunci Basarabia făcea parte din Imperiul Rus și după ce făcuse carte la Chișinău, Bogdan Petriceicu Hașdeu a studiat la Universitatea din Harkiv. Acolo, sub îndrumarea unor profesori vestiți, obține cunoștințe solide în domeniul filologiei și al lingvisticii. Cu unii dintre colegii de facultate, deveniți și ei savanți în domeniul lingvisticii,  va coresponda în decursul vieții. După terminarea studiilor a slujit ca ofițer în armata rusă. La 1856, când sudul Basarabiei a revenit la Moldova, el a trecut în acest ținut pentru a scăpa de deznaționalizarea forțată practicată de administrația de ocupație. Rușii i-au cerut extrădarea, iar la refuzul autorităților române, i-au anulat dreptul de moștenire pe care-l avea asupra unor moșii ale familiei rămase în partea rusească a Basarabiei. Mai târziu însă i s-a recunoscut acest drept pe cale judiciară. În anul 1858 Bogdan Petriceicu Hașdeu s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și bibliotecar al Universității. A donat bibliotecii universitare 4.000 de volume. În acest timp Hașdeu a pus bazele mai multor publicații, în care apar poezii lirice, fabule, nuvele, lucrări critice scrise de el. În perioada 1876-1900 scriitorul și savantul Bogdan Petriceicu Hașdeu deține funcția de director al Arhivelor Statului din București,  în această calitate contribuind la publicarea documentelor  în „Arhiva istorică” și „Cuvinte din bătrâni”, atât din arhivele românești, cât mai ales din cele străine referitoare la români.

În 1877 Bogdan Petriceicu Hașdeu a fost ales membru al Academiei Române ca recunoaştere a calităţii operei sale de până atunci şi a spiritului său enciclopedist.  Din 1878 a fost profesor de filologie comparată la Universitatea din București, unde a tipărit o parte din cursurile sale pline de originalitate și de cunoștințe vaste asupra literaturilor străine și a limbii române. Pentru studiul său „Cărțile populare ale românilor din secolul al XVII-lea în legătură cu literatura poporană cea nescrisă”, în anul 1880 i se acordă Premiul Academiei Române.

Viaţa lui Bogdan Petriceicu Hașdeu avea însă să poarte şi amprenta unei imense tragedii, unica lui fiică, Iulia Hașdeu – un copil genial şi precoce, care la vârsta de doi ani învăţa limba franceză, la cinci ani scria nuvele, la 11 ani compunea piese de teatru, iar la 16 ani devenea prima româncă înscrisă la prestigioasa Universitate Sorbona, depăşind legile firii –  un caracter de o profunzime uimitoare, avea să moară la doar 18 ani, în urma unei pneumonii. După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1888, Bogdan Petriceicu Hașdeu a devenit mistic și fervent practicant al spiritismului. Cu acest scop a construit Castelul Iulia Hașdeu de la Câmpina. Acolo s-a stins din viață la 25 august

1907, lăsând în urmă o operă vastă și rezistentă timpurilor. Bogdan Petriceicu  Hașdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.

Opera lui Bogdan Petriceicu Hașdeu a servit drept obiect de studiu pentru cercetătorul cernăuțean Olexa Romaneț, monografia căruia a fost apreciată în cercurile științifice din Ucraina, Moldova și România.

La 25 august 1929 s-a experimentat cabina catapultabila de avion construită în premieră de românul Anastase Dragomir. Evenimentul a avut loc pe aeroportul Orly, Paris. Anastase Dragomir (1896-1966) a fost un inventator român din domeniul aviației, cel mai cunoscut pentru invenția unei versiuni timpurii a unui scaun ejectabil, care a fost brevetată la Paris, în 1930, de care a beneficiat împreună cu un alt inventator român, Tănase Dobrescu.

La 25 august 1935, în satul Fântâna Albă, Bălți, s-a născut Andrei Strâmbeanu, prozator, dramaturg, poet, scenarist. Provine dintr-o familie de ţărani. Îşi face studiile la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1959). A lucrat în calitate de redactor la Editura „Cartea Moldovenească”, traducător la Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti; redactor la publicaţiile „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”, „Nistru”, apoi la Comitetul de Stat pentru Cinematografie, Studioul „Moldova-film”; consilier la Direcţia Teatru a Ministerului Culturii şi la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1998-2001). Debutează editorial cu volumul de versuri „Fântâna Albă” (1963), cu prefaţa scrisă de Valentin Roşca. În anul 1967 semnează volumul de nuvele „Mireasa”, care apare şi în limba rusă la Moscova (1968). Semnează dramele „Minodora” (1971, 1987), „Armăsarul cu dinţi de aur” (1989), „Consumatorul de onoruri” (2001), montate la teatrele „Luceafărul” şi „Mihai Eminescu” de la  Chișinău şi la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Ca autor de versuri, a colaborat cu compozitorii: Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Eugen Doga, Valentin Dânga ş.a. Proza sa a fost tradusă în finlandeză, franceză, lituaniană, armeană, georgiană, estoniană, ivrit. În anul 2003 publică volumul antologic „Contrapunct”. Obţine Premii la Concursul Naţional de Dramaturgie (1979, 1989, 2001, 2002). Este laureat al Premiului Unic la Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2004, pentru drama „Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt” (2004). S-a stins din viață pe 4 august 2021.

La 25 august 1940, la Cernăuți s-a născut Mihai Pelin, istoric, scriitor și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A absolvit Facultatea de Filosofie din București, a fost jurnalist la Scânteia Tineretului, Tribuna României, Ramuri, Flacăra. A debutat editorial cu volumul Redactori și pianiști (1967). După 1990, a lucrat activ la Baricada, Expres Magazin, în ultimii doi ani fiind colaborator permanent al ziarelor Jurnalul Național și Cronica Română. În această perioadă și-a consacrat întreg efortul investigației și studiilor în arhivele comunismului românesc și a coordonat elaborarea primelor patru volume ale Cărții Albe a Securității. Alte cărți publicate: Miorița nu s-a născut lângă stele, Speranța, Epistolarul Infernului, Legendă și adevăr, Culisele spionajului românesc, Operațiunile Melița și Eterul, Istoria Europei Libere prin documente de Securitate, Iluziile lui Iuliu Maniu, Opisul emigrației politice, Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților români între legionari și staliniști, Săptămâna Patimilor (23–28 iunie 1940). A decedat la 14 decembrie 2007, la București.

Evenimente istorice din ziua de 25 august:

325: Conciliul de la Niceea a stabilit regulile pentru calcularea Paștelui.

1609: Astronomul italian Galileo Galilei  face o demonstrație în fața dogilor venețieni cu primul său telescop. Pe lângă rolul lor în cercetare, telescoapele lui Galileo s-au dovedit utile și într-o  afacere profitabilă. Le putea vinde atât navigatorilor, cărora le folosea la orientare pe ocean, cât și simplilor amatori, telescoapele fiind foarte căutate de curioși.

1905:  Se naște Ion Nistor, istoric și arheolog român, cercetător al istoriei românilor din Bucovina și Basarabia, autorul unei unice „Istoria Basarabiei”. Până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat și lucrarea „Istoria Bucovinei”, rămasă în manuscris până în 1991, când a fost editată. A fost membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuţi (1918), care a hotărât unirea Bucovinei din fosta Austro-Ungaria cu România. A fost cel care a redactat la Cernăuți documentul „Actul Unirii”.

1936: Executarea prin împușcare a liderilor bolșevici Zinoviev și Kamenev, condamnați în URSS în cadrul dosarului fabricat al „Centrului troțkist-zinovievist”.

1943: A început Bătălia pentru Nipru, care a continuat până pe 22 decembrie.

1944: Al Doilea Război Mondial: Parisul este eliberat de aliaţi. Până atunci, Parisul fusese administrat de autoritățile militare germane, începând de la capitularea Franţei, în iunie 1940, când a fost înființat un fel de stat marionetă  cu capitala la Vichy.

1960: URSS a condamnat dogmatismul cursului politic al liderului chinez Mao Zedong.

1991: Belarus își declară independența față de Uniunea Sovietică.

1996: Președintele Leonid Kucima a semnat decretul „Cu privire la reforma bănească în Ucraina” — introducerea grivnei începând cu 2 septembrie.

2012: Moare Neil Amstrong, astronaut american, primul om care a pășit pe Lună (Apollo 11,1969), cel care a rostit, în acel moment, o celebră frază: „Acesta este un pas mic pentru om, dar un salt uriaș pentru omenire”.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale. În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea „Țiganiadei” printr-o comparație: „Țiganiada” este un „Don Quijote” al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.

La 24 august 1868 s-a stins din viață Costache (Constantin) Negruzzi, clasic al literaturii române, reprezentantul perioadei pașoptiste. Costache Negruzzi s-a născut în anul  1808, la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu) – localitate din apropierea Prutului, lângă Iași. Este fiul lui Dinu Negruzzi, de origine răzăşească, ajuns boiernaş în rang de paharnic, şi al Sofiei Hermeziu. Şi-a început învăţătura în greacă, cu unul dintre dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iaşi, iar româneşte învăţă singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuşi mărturiseşte într-un articol întitulat „Cum am învăţat româneşte”.

Izbucnind revoluţia din 1821, a fugit în Basarabia cu tatăl său. La Chişinău face cunoştinţă cu poetul rus Aleksandr Puşkin, care-i deşteaptă gustul pentru literatură şi cu un emigrant francez, de la care ia lecţii de limba şi literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare – „Zăbavele mele din Basarabia în anii 1821, 1822”.

După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viaţa politică, cum procedau mai toţi fiii de boieri pe atunci. Costache Negruzzi își începe calea în literatură prin traduceri din franceză, iar, studiind istoria propriului popor, scrie poemul „Aprodul Purice” – o critică indirectă la adresa domnitorului și boierilor de atunci. În 1837 Costache Negruzzi este ales deputat de Iași, iar în 1840 – primar al capitalei Moldovei, înainte de aceasta fiind director al teatrului, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri.  Costache Negruzzi nu ia parte la mişcarea din 1848 şi mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca judecător, ca membru în Divanul domnesc (1857) şi apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului finanţelor, ca deputat şi ca epitrop.

Costache Negruzzi debutează cu traducerea poeziei „Șalul negru”  de Aleksandr Pușkin. O altă traducere importantă este cea a satirelor lui Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, din rusește, realizată  împreună cu Alexandru Donici.  Apoi traduce „într-o românească curată”  baladele  lui Victor Hugo.

Cea mai însemnată lucrare a lui Costache Negruzzi este nuvela „Alexandru Lăpușneanu”, publicată în revista „Dacia literară” în 1840, ea fiind una din nuvelele de referință ale literaturii române. Apreciindu-i scrierea, Mihai Eminescu, în poemul său „Epigonii”,  îl caracterizează astfel:  „Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,/ Căci pe mucedele pagini stau domniile române”. Costache Negruzzi se stinge din viaţă la 24 august 1868, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeştii Vechi.

La 24 august/5 septembrie 1867, la Brăila s-a născut Arthur Verona (Arthur Petre Anton Bartolomeu Francisc Maria Verona),  pictor român. A făcut studii militare în cadrul Academiei Militare Tereziene de la Wiener Neustadt, absolvite în 1891, devenind ofițer în Armata Comună. Datorită vocației sale artistice, manifestate încă din copilărie, a continuat studiile în domeniul artelor plastice, începând din 1895 la Academia de Arte Frumoase din München ca elev al lui Fritz von Uhde. Acolo s-a dedicat exclusiv picturii și a intrat sub influența mișcării seccesioniste, apropiindu-se mai ales de maniera pictorilor Fritz von Uhde și Simon Hollósy. A participat la primele două tabere de creație organizate de Simon Hollósy, cu Școala de pictură de la Baia Mare. La îndemnul lui von Uhde, artistul a studiat apoi la Academia Julian, unde s-a aflat sub influența lui Jean-Paul Laurens. Parisul i-a adus lui Arthur Verona un plus de libertate și o mai bună tradiție a picturii de tip plein-air.

S-a stabilit la Herţa în primăvara anului 1894, la început în conacul  fratelui său, Nicolae H. Verona, şi după Primul Război Mondial în propria-i vilă, pe care a ridicat-o pe terenul cumpărat (cu o suprafaţă de 5 ha) chiar în centrul oraşului Herţa. După stabilirea sa la Herţa în 1894, pitorescul  plaiurilor româneşti din Ţinutul Herţa îl inspiră în aşa măsură, încât aproape că n-a existat an în care să nu picteze la Herţa: horele ţărăneşti, ciobanii cu mioriţele, biserica din Herţa, codrii Herţei, lanurile cu grâu şi ţăranii la cosit, fetele pe malul Prutului.

S-a afirmat începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, profesor, membru fondator al Societății Tinerimea Artistică, societate care a avut inițiativa participării artiștilor români la expoziții internaționale. Au rămas celebre lucrările în frescă pe care le-a realizat la Palatul Regal, Apoteoză, la Palatul lui Gheorghe Cantacuzino, la Palatul lui Ioan Kalinderu, la Capela Cimitirului Bellu, la Capela Castelului Bran, la Turnul lui Țepeș și picturile monumentale Valea Oltului de la Ministerul Lucrărilor Publice din București și Cosașii aflat la Muzeul de Artă din Botoșani. Arthur Verona s-a stins din viață la 26 martie 1946, la București.

La 24 august 1917,  la Chişinău a  încetat din viaţă poetul Alexei Mateevici, unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuți în Basarabia. Printre cele mai îndrăgite creaţii ale Alexie (sau Alexei) Mateevici (1888- 1917) sale se numără „Cântec de leagăn” şi „Limba noastră”, considerată cea mai frumoasă odă închinată limbii române. S-a născut în familia preotului Mihail Mateevici, originar de prin părţile Sorocii, şi a Nadejdei (1863-1930), fiica protopopului Ioan Neaga din Căuşani. Alexei învaţă la şcoala primară din Zaim, unde părinţii se mută cu traiul. Aici savurează minunatele colinde şi hăituri, poveşti şi balade, auzite de la părinţii şi de la ţăranii din sat. În 1897 e dat la şcoala teologică din Chișinău, pe care o absolveşte (conform adeverinţei de absolvire) în 1902, „cu privilegii”. Îşi continuă studiile la seminarul teologic, unde se împrieteneşte cu viitorul sculptor Alexandru Plamadeală, coleg la seminar. Tatăl lui Alexei Mateevici decedează la 43 de ani.

În 1907, în primele numere ale ziarului „Basarabia” (din 1907) publică poeziile „Ţăranii”, „Eu cânt”, „Ţara”, precum şi articolele „Sfântul Vasile – Anul Nou în obiceiurile moldovenilor basarabeni” şi „Din cântecele poporane ale Basarabiei”.

Devenit student la Academia teologică din Kiev, pe care o absolveşte în 1914, „Mateevici trăia ca într-o beţie a cititului”. Traducerile sale din literatura rusă clasică de asemenea sunt o şcoală serioasă pentru poet. Studierea profundă a literaturii înaintaşilor, a trecutului istoric şi cultural al poporului său se întrevede în studiile şi articolele publicate în „Kişineovskie eparhialinîe vedomosti”: „Motive religioase în credinţele şi obiceiurile moldovenilor basarabeni”, „Bocetele funerare moldoveneşti”, „Schiţă a traducerilor moldoveneşti religioase şi de trai”. În revista „Luminatorul” tipăreşte studiul „Mitropolitul Gavril Bănulescu-Bodoni”.

În 1914 se căsătoreşte cu Teodora Novițchi şi se repatriază la Chișinău. Un timp predă limba greacă la seminarul unde învăţase. Este preocupat de viitorul meleagului natal, de vestigiile trecutului, se află în tumultul vieţii, ţine o cuvântare în faţa absolvenţilor seminarului din Chișinău, vizitează străvechea biserică din Căuşeni, despre care spune că e „uimitor de bine păstrată”. În prima jumătate a anului 1917 scrie poeziile: „Văd prăbuşirea”, „Cântec de leagăn”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora” etc. La 17 iulie scrie fermecătorul poem „Limba noastră”, o excelentă odă închinată limbii materne. La 13 august (stil vechi), bolnav de tifos exantematic, moare la spitalul nr.1 din Chișinău şi e înhumat la cimitirul central de pe strada Armenească. În anul 1934 pe mormântul lui a fost ridicat un bust creat de sculptorul Alexandru Plămădeală, pe care-l cunoştea din 1910. Moştenirea literară a lui Mateevici a fost editată în 2 volume în anul 1993.

La 24 august 1992 a încetat din viață Andrei Lupan, poet, dramaturg, eseist, publicist și om de stat din Republica Moldova; membru titular al Academiei de Științe a RSS Moldovenești. Născut la 15 februarie 1912 în satul Mihuleni, într-o familie de țărani, Andrei Lupan a absolvit Şcoala Agricolă din Cucuruzeni (1929), Şcoala de Viticultură (1934) şi Facultatea de Agronomie din Chișinău (1941). A debutat în 1932, cu versuri, multe de factură modernistă, şi publicistică, semnând cu pseudonime, între care L. Andriu şi A. Cudric. Între 1946 şi 1962 a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, iar din 1956 până în 1971, secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS, președinte al Sovietului Suprem al RSSM. (1963-1967), locțiitor al președintelui Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM. Era considerat unul dintre „fondatorii literaturii sovietice moldoveneşti”. S-a manifestat și în calitate de traducător al unor opere de valoare din patrimoniul literar universal, prezentând versiuni în limba maternă din W. Shakespeare, A. Pușkin, M. Lermontov, N. Nekrasov, T. Șevcenko, M. Gorki, V. Maiakovski, A. Tvardovski, N. Tihonov, A. Prokofiev, E. Mejelaitis ș.a. I s-au conferit titlurile de Scriitor al Poporului din RSSM și de Erou al Muncii Socialiste. A fost distins cu Premiul de Stat al RSSM, Premiul de Stat al URSS.

Evenimente istorice din ziua de 24 august:

79 d. Hr.: Se produce erupția Vezuviului. Orașele Pompei, Herculaneum și Stabiae sunt acoperite cu lavă. Moare și enciclopedistul latin C. Plinius Secundus, autorul „Istoriei naturale”.

410: Vizigoții conduși de Alaric ocupă Roma, jefuind-o timp de trei zile. Dar Roma nu mai era demult capitala Imperiului Roman de Apus, capitala fiind mutată la Milano, iar, mai târziu, la Ravenna. După jaful vizigot, Roma nu își va mai recupera vreodată statutul de centru spiritual al Imperiului Roman. Va înflori mult mai târziu, când Europa însăși va păși într-o nouă epocă a civilizației.

1572: Se petrece unul din cele mai fioroase carnagii din istorie, Noaptea Sfântului Bartolomeu, când hughenoții au fost masacrați la Paris. Masacrul a declanşat al patrulea război civil din Franța (1572-1573).

1807: Încheierea armistiţiului ruso-turc de la Slobozia.

1944:  Sfârșitul operației Iași-Chișinău.

1944: Al Doilea Război Mondial: România emite Decretul-Lege nr. 1624 privind amnistia generală politică, militară și agrară, prin care au fost amnistiați toți deținuții politici comuniști (mai puțin legionarii)

1949: A intrat în vigoare tratatul semnat în aprilie privind crearea NATO.

1968: Iugoslavia și România au condamnat invazia trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.

1991: Secretarul General al Partidului Comunist al URSS, Mihail Gorbaciov, renunță la funcția de lider al PCUS și cere autodizolvarea acestuia, răspunzând la solicitarea prietenului său, Boris Elțin, care va deveni șeful statului rus.

1991: Ucraina își declară independența față de Uniunea Sovietică. De atunci, Ucraina este în continuă luptă pe plan electoral, diplomatic și chiar militar pentru a nu-și pierde independența, amenințată de marea vecină din est.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 23 august 1944  România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea aliaților. Armata sovietică se afla deja pe teritoriul țării când, Mareșalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizate de regele Mihai I al României. Regele a instaurat un guvern condus de Constantin Sănătescu, care a decis trecerea de partea Aliaților din al Doilea Război Mondial. În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. La 23 august 1944 regele României Mihai l-a destituit și l-a arestat pe Antonescu. În aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredințat pe Antonescu comuniștilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944. Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, Mihai a proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat un pretins armistițiu oferit de aceștia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei. Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de muncă forțată.

Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea Sovietică”, ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe tot teritoriul României. În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”, o „predare” „necondiționată” în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației. Liderul comunist albanez Enver Hodja considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.

La 23 august 1947, în satul Bălăurești, raionul Nisporeni, s-a născut Maria Drăgan, interpretă de muzica populară din Republica Moldova. A absolvit școala din satul natal, iar în perioada 1964-1965 a studiat la Școala de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău. În 1965, în calitate de solistă a formației de muzică populară de pe lângă Casa de Cultură din sectorul Buiucani, pleacă în primul său turneu peste hotare, în Italia. Succesul din cadrul acelui turneu face ca Maria Drăgan să fie admisă în calitate de solistă a Filarmonicii de Stat. La Festivalul de artă al RSS Moldovenești (1971) a fost distinsă cu Premiul special. De-a lungul carierei artistice, a întreprins numeroase turnee. Maria Drăgan interpreta cântecele pe care le auzise la Bălăurești, precum și romanțe, melodii celebre din repertoriul Mariei Tănase și al Ioanei Radu. Cunoștea circa 500 de cântece, unele dintre ele – în italiană și franceză. Vocea-i puternică, având diapazon larg, timbru plin, colorat, făcea publicul să-și oprească respirația la auzul cântecelor sale. Maria Drăgan avea și o ținută scenică aparte. Repertoriul său era format din cântece populare din Basarabia, cântece populare românești preluate de la interprete precum Maria Tănase, Ioana Radu, Aurelia Fătu-Răduțu, dar și romanțe și doine românești. În pofida repertoriului său cuprinzător, a reușit să înregistreze doar 12 piese și cât a fost în viață, nu a avut nicio apariție discografică. În memoria ei, în 1999  a fost editată caseta audio „Vai, sărmana turturică”, aceasta conținând cele 10 piese înregistrate la Radio Moldova. A suferit și a decedat din cauza tuberculozei, dar și din cauza indiferenței anturajului său, la vârsta de doar 39 de ani ( 1986).

La 23 august 1976, la Turda, judeţul Cluj,  s-a născut cântăreţul roman de muzică populară Paul Ciprian Surugiu  (Fuego).  Fuego  este şi actor, compozitor, moderator și realizator de televiziune, om de radio și editorialist român. A lansat 38 de albume de studio. A primit opt discuri de aur și două de platină pentru vânzări. A colaborat cu mai mulți compozitori și textieri și a compus peste 150 de cântece. Repertoriul său este alcătuit din peste 650 de piese din diverse zone artistice.

La 23 august 1986, în localitatea Câmpia Turzii s-a născut Andra (Alexandra Irina Mihai), interpretă română. Alexandra Irina Măruță cunoscută mai bine sub numele de scenă Andra, este o vedetă de televiziune și cântăreață română de muzică pop. Primul său disc single, Andra îl lansează în anul 2001, la doar 14 ani, menținându-se pe primele locuri de la debut până în prezent, în cadrul Romanian Top 100.

Evenimente istorice din ziua de 23 august:

476: Imperiul Roman de Apus a căzut sub loviturile barbarilor; ultimul împărat, Flavius Romulus Augustus, a fost detronat. Roma a fost cucerită de către barbarul Odoacru.

1244: Trupele turcești au cucerit Ierusalimul.

1939: Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat, la Moscova, Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol adițional secret stipula împărțirea Europei de Est și Centrale între cele două puteri și a stat la baza declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial. Pe această bază, Polonia atacată a fost împărțită între Germania și URSS, țările baltice au fost preluate de aceasta din urmă, iar Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herţa au fost ocupate brutal, dar „pașnic” de către mustăciosul de la Kremlin, I.V.Stalin.

1942: Al Doilea Război Mondial: începutul Bătăliei de la Stalingrad, care va dura până la sfârșitul anului, când comandantul german, recent avansat la gradul de Feldmarschall Friedrich von Paulus, se va preda mareșalului sovietic Vasili Ciuicov.

1989: Aproximativ două milioane de oameni au demonstrat în Țările Baltice în favoarea independenței față de URSS dându-și mâinile și formând un lanț uman de 600 km de la Vilnius la Tallinn.

1990: Proclamarea independenței Armeniei față de Uniunea Sovietică.

2004: Prin decretul președintelui Leonid Kucuma, „în semn de omagiu adus istoriei seculare a statului ucrainean, simbolurilor de stat ale Ucrainei independente și în scopul educării respectului cetățenilor față de simbolurile de stat ale Ucrainei”, a fost instituită sărbătoarea oficială – Ziua Drapelului Național al Ucrainei, care este marcată în fiecare an pe 23 august.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Autoritățile au fost nemulțumite de revendicările ei și au dispus să fie prinsă. De aceea, Ecaterina Varga a fost urmărită ca instigator. Andrei Şaguna, care era pe atunci vicar episcopal, a ajutat la predarea ei către autorități, răpind-o și astfel trădând-o, la 17 ianuarie 1847, în localitatea Bucium Poieni. A fost închisă la Aiud și la Alba Iulia, între anii 1847-1851, timp de aproape patru ani, fără judecată. Procesul a avut loc în 1851, iar Ecaterina Varga a fost condamnată la încă trei luni de închisoare. După scurgerea celor trei luni, Ecaterina a fost exilată în satul său natal, Hălmeag. Se presupune că și-a trăit restul vieții acolo și că a decedat câtva timp după 1852.

La 22 august 1890  a încetat să bată inima „regelui poeziei” românești, dramaturgului, folcloristului, omului politic, diplomatului, membrului fondator al Academiei Române, Vasile Alecsandri. El a fost o personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Vasile Alecsandri face parte din categoria scriitorilor a căror operă este în mod deosebit legată de mediul în care ei au trăit, fiind o oglindă artistică a principalelor evenimente sociale, politice şi culturale ale epocii respective. Opera lui Alecsandri este nu numai ecoul acestor evenimente, ci, mai ales, vestitoarea lor, pentru că scriitorul a fost un mare patriot, un militant activ al vieţii sociale şi politice din perioada paşoptistă şi postpaşoptistă.

În perioada paşoptistă (1830-1860) s-au pus bazele unei adevărate renaşteri culturale româneşti cu un puternic spirit naţional. Învăţământul, presa, teatrul, literatura, ştiinţa au cunoscut o dezvoltare fără precedent. S-a înfiripat o viaţă artistică specific românească, bazată pe tradiţia populară şi pe creaţia de inspiraţie naţională. Vasile Alecsandri a debutat în anul 1840 la revista „Dacia literară”, editată de Mihail Kogălniceanu la Iaşi, cu nuvela „Buchetiera de la Florenţa”. Tot în anul 1840 a preluat direcţia Teatrului Naţional din Iaşi, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi cu Costache Negruzzi. Animat de dorinţa de a crea un repertoriu dramatic românesc, a pus în scenă, cu mare succes, prima sa piesă originală  „Iorgu de la Sadagura”. În perioada 1856-1859 a făcut parte din Comitetul Unirii, a fost deputat în Divanul ad-hoc, ministru de Externe după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, și în această calitate a mers la Paris pentru a obţine recunoaşterea Unirii. Dezgustat de intrigi, s-a retras din viaţa politică pentru o perioadă de câţiva ani, după care a fost ales deputat de Roman (1869) la insistenţa lui Kogălniceanu. În anul 1878 a obţinut un premiu internaţional la Montpellier, pentru poezia „Cântecul gintei latine”, tradusă apoi în toate limbile romanice. Între anii 1885-1890 a fost ministru al României la Paris.

Mircea Eliade, în eseul „Cele două mituri ale spiritualităţii româneşti”, arată că „viaţa spirituală a românilor este dominată de două mituri care exprimă, cu o spontaneitate perfectă, viziunea lor spirituală asupra Universului şi evaluarea pe care ei o conferă existenţei”. Este vorba despre balada „Mioriţa” şi legenda „Mănăstirea Argeşului”.  Vasile Alecsandri a introdus în literatura română filonul folcloric, adăugând romantismului din epocă bogăţia de teme şi motive a creaţiei populare. Pentru prima dată balada „Miorița” a fost publicată de Vasile Alecsandri în 1850, în ziarul „Bucovina”, care apărea la Cernăuți. Pașoptiștii din Moldova, în frunte cu Vasile Alecsandri, au adus la Cernăuți ideea renașterii cultural-naționale.

Criticul şi îndrumătorul literar, Titu Maiorescu, reliefează importanţa şi valoarea creaţiei literare a lui Vasile Alecsandri: „În Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a descris; iubirea omenească şi dorul de patrie el le-a întruchipat; frumuseţea pământului nostru natal el a descris-o; … când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în război, el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră a răsunat în orice adiere din mişcarea poporului nostru. În ce constă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare”.

Ultimele zile de viață ale lui Vasile Alecsandri au fost grele. „Și când te gândești, îi spunea el fiicei pe patul de moarte la Mircești, aducându-și aminte de Elena Negri, că a trebuit să sufere astfel înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, „bardul de la Mircești” s-a stins din viață în vârstă de 69 de ani, plâns de toată națiunea, cu funerarii naționale. Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit  cu al „Mioriței” și al „Horei Unirii”, cu însăși inima de foc a ființei noastre naționale.

La 22 august 1904  s-a născut sculptorul român Gheorghe D. Anghel, autorul bustului lui Mihai Eminescu aşezat în faţa Ateneului.  Artist exigent cu sine şi cu lucrările sale, Gheorghe Anghel a produs o operă relativ restrânsă.  În arta românească s-a făcut cunoscut pe neaşteptate, cu ocazia primei sale expoziţii bucureştene, în 1943, când a expus sculpturi în lut ars.  Gheorghe D. Anghel a fost student neînmatriculat la clasa lui Dimitrie Paciurea, la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti. Între anii 1924-1937, Gheorghe Anghel a trăit la Paris. Aici a frecventat atelierul lui Antoine Injalbert, la École Nationale des Beaux-Arts şi, pentru o foarte scurtă perioadă, atelierul lui Constantin Brâncuşi, cu care însă nu se înţelegea.  Din punct de vedere tematic, opera lui Gheorghe Anghel se poate împărţi în trei mari categorii: maternitatea, portretul şi geniul. Gheorghe Anghel a început să facă portrete de timpuriu, fără să urmărească atât asemănarea cu modelul, cât o adecvare interioară căutată cu grijă în modelarea trăsăturilor. Tema geniului se suprapune preocupării pentru portret, tot aici pot fi grupate şi reliefurile  „Moartea poetului” (1938) şi „Din viaţa unui geniu”, care gravitează în jurul seriei de portrete pe care i le face poetului Mihai Eminescu. Ultimul portret, statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului, este şi ultima lucrare a lui Gheorghe Anghel. S-a stins din viaţă la 7 aprilie 1966.

La 22 august 1939, în localitatea Zamostea, Suceava,  s-a născut Ion Beldeanu, poet, prozator, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1979. Debutul său editorial a avut loc în Caiet de Poezie, în 1973 (în urma Concursului de debut al Editurii Eminescu). A fondat în anul 1981, alături de alți colegi, Cenaclul Suceava al Uniunii Scriitorilor și a realizat publicația Pagini bucovinene, supliment al revistei Convorbiri literare. Militant pentru cauza românilor din nordul Bucovinei și Basarabia, a fost secretar și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni, din care fac parte și români din Ucraina, redactor-șef al revistei Bucovina literară. A publicat 19 cărți de poezie, proză si publicistică, între care: Armura solară, Lecția de melancolie, Iarba iubirii, Bucovina care ne doare (publicistică), Ceaiul de după execuție, Glontele de cucută, Chiar dacă, Realitatea are chipul tău (Premiul USR, filiala Iași 2002) etc. A fost un polemist redutabil, și un cronicar literar acribios, un veritabil ferment al vieții culturale din Suceava. A primit Premiul „Eminescu” pentru poezie, al Ministerului Culturii (Putna, 1995), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2002), Premiul de Excelență al Reuniunii Scriitorilor Românilor din Cernăuți (2000) etc. S-a stins din viață la 13 aprilie 2024.

La 22 august 1979, în oraşul Bălți s-a născut Natalia Barbu, interpretă din Republica Moldova. Provine dintr-o familie de muzicieni. Părinţii i-au altoit şi ei dragostea pentru tot ce e bun şi frumos, dar mai ales pentru muzică. Se spune, că ar fi moştenit timbrul vocal de la mama şi tot ea a fost acea care a îndemnat-o „să nu renunţe niciodată la vise”. Primele lecţii de vioară au fost acelea le ia tot de la părinţi. Pe când Natalia avea 7 ani, familia Barbu a trecut cu traiul la Râbniţa şi pentru că era tocmai în perioada conflictului transnistrean, era nevoită să meargă la şcoală la Rezina pe celălalt mal al Nistrului. Paralel cu Liceul nr. 1 de la Rezina (1986-1992) a urmat şi Şcoala muzicală primara de la Râbniţa, clasa vioară. Tatăl său conducea orchestra de muzică populară din oraşul Râbniţa, (iar mama era solistă), însă odată cu agravarea conflictului din Transnistria s-au văzut nevoiţi să se refugieze la Chișinău. Mama ei s-a angajat în calitate de solistă la Orchestra de muzică populară „Mugurel”, iar Natalia şi-a continuat studiile la Liceul „V. Hugo” de la Stăuceni, municipiul Chișinău − 1992-1994. Participă la diverse show-uri de televiziune pentru copii, iar la 14 ani ia Premiul Mare la Concursul Tinerilor Violonişti din Republica Moldova. Pe parcursul anilor 1994-1998 studiază la Colegiul Naţional de Muzică „Ştefan Neaga” de la Chișinău, clasa vioară. După ce absolve colegiul îşi începe activitate profesională în calitate de violonistă în orchestra de muzica populară „Mugurel”, iar din 1999 studiază la Academia de Muzica „Gavriil Muzicescu”, clasa vioara. Tot în anul 1999 devine solistă a formaţiei „Milenium”. Apoi decide să-şi înceapă cariera solo în calitate de interpretă de muzică ușoară și populară. Natalia Barbu participă la numeroase concursuri naționale și internaționale. În anul 2001 i s-a conferit titlul onorific „Maestru în Artă”.

Evenimente istorice din ziua de 22 august:

1456: A început în Țara Românească a doua domnie a lui Vlad Țepeș, poreclit și Drăculea, poate datorită unei pelerine pe care o purta și care avea însemnată pe ea un chip de dragon. Românii, care nu prea știau ce-i dragonul, i-au spus Dracul, sau – diminutiv – Drăculea. Din acest Drăculea, un scriitor britanic a construit numele unui personaj cu mare succes de piață: Dracula.

1770: Expediția condusă de James Cook ajunge pe coasta de est a Australiei.

1864: Douăsprezece țări europene au semnat Prima Convenție de la Geneva, prin care s-a înființat Comitetul Internațional al Crucii Roșii.

1945: Prezidiumul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene a ratificat Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945.

1988: Prezidiumul Sovietului Suprem al URSS a pus capăt acordării repetate a titlurilor de Erou al Uniunii Sovietice și Erou al Muncii Socialiste. În perioada începând cu anul 1934, titlul de Erou al Uniunii Sovietice a fost acordat de două ori la 154 de persoane, de trei ori – la trei persoane (piloții Ivan Kojedub și Aleksandr Pokryșkin, mareșalul Simion Budionnyi), iar de patru ori – la două persoane (Gheorghi Jukov și Leonid Brejnev). Titlul de Erou al Muncii Socialiste a fost obținut de două ori de aproximativ 200 de persoane, iar de trei ori – de 16.

1992: În timpul ședinței solemne a Radei Supreme la Kiev, președintele Republicii Populare Ucrainene (RPU) în exil, Mykola Plaviuk, a înmânat actul oficial al Centrului de Stat al RPU președintelui Ucrainei, Leonid Kravciuk, conținând afirmația convenită de comun acord că statul independent ucrainean, proclamat la 24 august 1991, este succesorul de drept al Republicii Populare Ucrainene.

2023: Moare Toto Cutugno, solist italian, unul din cei mai iubiți interpreți de canzonete și șasonete din secolul XX. A avut peste 400 de melodii compuse și peste 100 de milioane de discuri vândute în întreaga lume. A fost primul interpret vocal care a câștigat marele premiu de la Festivalul din Sanremo (1980) și singurul interpret vocal italian care a câștigat un mare premiu la Eurovision în secolul trecut.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 21 august 1723, în satul său Dmitrievka (în prezent – Dmitrovsk-Orlovski, regiunea Orlov, Rusia) s-a stins din viață fostul domnitor al Moldovei și cărturar de talie europeană, Dimitrie Cantemir. Proclamat de turci domnitor al Moldovei la 23 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir sosește la Iași  la 10 decembrie1710, având ca sarcină prinderea lui Constantin Brâncoveanu, suspectat de legături cu rușii.  Dar însuși noul domn-cărturar a încheiat la Luțk (azi în Ucraina), la 13 aprilie 1711 un tratat secret de alianță cu țarul Rusiei, Petru I,  în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. Tratatul n-a fost transpus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes. Bătălia decisivă a avut loc la 8-9 iulie 1711, lângă satul Stănileşti de pe Prut. La 12 iulie 1711 este încheiat un tratat (armistiţiu) de pace, conform căruia armata rusă este impusă să părăsească Moldova.

Această înfrângere a avut urmări dintre cele mai grele pentru Ţara Moldovei, pe care turcii erau gata s-o transforme în paşalâc. Împreună cu circa 4 mii de consângeni (mulţi boieri cu familiile lor, precum şi reprezentanţi ai diferitor categorii de slujbaşi), Dimitrie Cantemir părăseşte Moldova luând drumul pribegiei spre Rusia. În urma lor turcii şi tătarii au supus ţara unui jaf aproape fără precedent – cetatea Hotinului este transformată în raia (1714-1715), iar tronul ţării este dat pe mâna grecilor fanarioţi.

Dimitrie Cantemir şi familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari etc., în număr de circa o mie au rămas pentru  totdeauna în Rusia. Atât Dimitrie Cantemir, cât şi alţi refugiaţi au primit moşii şi unele drepturi nobiliare ruseşti. În lunile de iarnă Dimitrie Cantemir lucra intens la mai multe din operele începute cu ani în urmă, fie  în Moldova, fie la Istanbul, coresponda cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, cu oameni de ştiinţă, mai cu seamă de origine germană, care se stabiliseră într-un număr destul de mare la Petersburg. Prin intermediul acestora, Dimitrie Cantemir începe să fie cunoscut în mediile ştiinţifice şi academice din Germania, în special la Academia de Ştiinţe din Berlin. Drept urmare, aici încep să fie cunoscute unele din operele sale, mai ales cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român. La propunerea unor oameni de ştiinţă germani aflaţi în serviciul ţarului, în 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru titular al Academiei din Berlin pentru Secţiunea ştiinţelor orientale.

În corespondenţa sa purtată cu ţarul, cu alţi demnitari ruşi, Dimitrie Cantemir cerea să i se dea un serviciu.  Mai cerea permisiunea trimiterii fiilor săi la studii în străinătate, precum şi organizarea unei noi campanii împotriva Porţii Otomane, care să-i permită redobândirea scaunului domnesc. Însă, aceste rugăminţi nu i-au fost îndeplinite niciodată.

În 1719 Dimitrie Cantemir devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru I în probleme de politică orientală a Imperiului Rus. În timpul campaniei „persane” din 1722-1723, Dimitrie Cantemir a fost şeful cancelariei imperiale de campanie şi unul dintre sfetnicii intimi ai ţarului. Unii istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi  varianta în limba latină a „Hronicului  vechimei romano-moldo-vlahilor”, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, în timp ce făcea cale întoarsă din campania persană. Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormântat în biserica construită de el  la Moscova. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul secolelor XVII-XVIII.

În 1935, în condiţiile când între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse  în ţară şi înhumate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea raclei sale este scris: „Aici, întors din lunga și pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

La 21 august 1813, în Basarabia țaristă a fost înființată Eparhia Chișinăului și a Hotinului. Proiectul a fost aprobat de țarul Alexandru I. În ucazul împărătesc se prevedea ca în noua eparhie să se aplice „obiceiurile locale, fiindcă s-a îngăduit poporului Basarabiei păstrarea vechilor sale drepturi moldovenești”. Cu acordul Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, a fost creată Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând teritoriile dintre Prut și Nistru, precum și, dincolo de Nistru, zona orașelor Tiraspol, Dubăsari, Ovidiopol și Odesa. În urma Păcii de la București din 1812, rușii au ocupat teritoriul dintre Prut și Nistru numit mai târziu Basarabia. Ca urmare a acestui rapt, creștinii ortodocși din acest teritoriu au rămas în afara unei organizații teritorial-administrative bisericești. De aceea, mitropolitul Gavriil Bănulescu, stabilit în Basarabia, a început activitatea pentru înființarea unei noi episcopii. În august a adresat o scrisoare comandantului armatelor rusești, amiralul P.V. Ciciagov, iar în noiembrie a înaintat un proiect de organizare a noii eparhii, către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 21 august 1911 pictura Mona Lisa de Leonardo da Vinci a fost furată din Muzeul Luvru din Paris de un fost angajat al muzeului, de la care a fost recuperată peste doi ani, după o aventură ca în filme. Nici astăzi nu se știe cu certitudine ce l-a determinat pe hoț s-o fure pe Mona Lisa. Pentru că niciun investitor în opere de artă nu poate risca să achiziționeze obiectul intabulat la nr. 1 în inventarul unuia din cele mai cunoscute muzee ale lumii. După doi ani de tăcere, naivul hoț a fost prins chiar atunci când încerca să vândă prețioasa pânză unui muzeu. Unui muzeu, ai cărui specialiști sunt totdeauna pregătiți să descopere falsuri sau lucrări furate. Așa că nimeni n-a fost surprins la vestea că muzeul a anunțat poliția.

Spre surprinderea generală, după ce a fost prins, hoțul și-a confecționat, cu imaginația sa bolnăvicioasă, o explicație „firească” – și chiar plauzibilă pentru unii – a furtului. Și-a dezvăluit adevărata identitate, Vicenzo Leonardi, adevărata cetățenie, era cetățean italian, și adevărata vocație: era patriot. Cel puțin, așa pretindea el. De aici începe o explicație halucinantă, conform căreia tabloul Giocondei, ca și multe alte tablouri aflate în Europa, a fost furat din Italia de militarii francezi ai lui Napoleon, care au jefuit muzeele (susținea el), ducând exponatele în Franța, unde erau găzduite în numeroase muzee (tot în varianta lui). Patriotardul Leonardi încerca să acrediteze ideea că „patriotul” ar avea tot dreptul să recupereze aceste furturi și să readucă înapoi în Italia tot ce furaseră „bonapartiștii” și a ajuns prin muzeele Europei.

Argumentația lui Leonardi a trezit interesul altor patriotarzi și chiar al unui partid cu veleități patriotice. O anumită parte a opiniei publice a simțit nevoia să-l apere pe „bietul patriot”, atras de non-patrioți, într-un proces instrumentat politic. Câțiva avocați de top ai acelor timpuri s-au oferit să-l apere gratuit. L-au apărat, iar Vicenzo Leonardi a fost condamnat la pedeapsa minimă, pe care o și executase în timpul instrucțiunii penale, așa că a doua zi după proces s-a văzut liber. Liber, după ce furase cel mai cunoscut exponat aflat în unul din cele mai cunoscute muzee ale lumii, unde era păzit cu strășnicie și în condiții de maximă siguranță: capodopera lui Leonardo da Vinci, Mona Lisa sau La Gioconda.

La 21 august 1957, în satul Glijeni, raionul Fălești, s-a născut Nina Țurcanu-Furtună, interpretă de muzică populară din  Republica Moldova. Tatăl ei era profesor de muzică, aşa că a avut parte de o şcoală bună acasă, moştenind dragostea pentru muzică şi talentul de la tatăl ei. N-a absolvit nici o instituție muzicală, este autodidactă.   Cariera muzicală şi-o începe în anii 1975-1979 în calitate de solistă a Orchestrei de muzică populară „Lăutarii» a Filarmonicii Naționale. Din 1979 până în 1982 e solistă a Orchestrei de muzică populară „Tinerețea», iar din 1982-1983 – solistă a Orchestrei de estradă „Bucuria». Pe parcursul anilor 1984-1987 este solistă a orchestrei Ansamblului de dansuri populare „Joc», apoi în anii 1988-1990 – este membră a formației „Fluieraș» a Filarmonicii Naționale. Repertoriul ei, în mare parte pe acele timpuri, era alcătuit din melodii populare. Înregistrează mai multe cântece la Radio Chișinău. În anii 1990-1994 este solistă a Orchestrei de muzică populară „Folclor» a Radioteleviziunii Naționale. Din anul 1994 se mută cu traiul în S.U.A., unde nu se lasă de meserie. În anul 1994 lansează primul său album în România „Îmi cânt dragostea şi dorul», iar în anul 2003 lansează primul ei CD de muzică uşoară „Barbar cântă femeia ceea». Revine în Republica Moldova În anul 2010.

Evenimente istorice din ziua de 21 august:

1652: Timiș, fiul hatmanului Bogdan Hmelnyțki, s-a căsătorit cu fiica domnitorului moldovean Vasile Lupu, ceea ce a constituit un pretext pentru reînnoirea alianței dintre Ucraina și Moldova.

1745: Marele Duce Petru Fedorovici, viitorul Țar Petru al III-lea, s-a căsătorit cu prințesa germană Sophie Friederike Auguste von Anhalt-Zerbst-Dornenburg, mai târziu mai bine cunoscută sub numele de Ecaterina cea Mare.

1862: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat actul de înființare a corpului de ofițeri sanitari din armată. Astfel, se atestă medicina militară ca element specializat pentru asigurarea sănătății efectivelor militare.

1925: Se naște Toma Caragiu, actor român, de origine aromână, prezent pe scenele de teatru bucureștene și pe ecranele țării. A fost prezent în 46 filme.

1943: Sfârșitul bătăliei de la Kursk, cea mai mare bătălie a blindatelor din istorie. După unele evidențe, se pare că armata germană a pierdut peste 500.000 de oameni. Câți oameni a pierdut armata sovietică nu se știe.

1944: La Dumbarton Oaks s-a deschis conferința reprezentanților SUA, URSS și Marii Britanii cu privire la crearea unei organizații internaționale de securitate. Această reuniune internațională a pregătit propunerile care au stat la baza Cartei Organizației Națiunilor Unite.

1945: Regele Mihai a somat guvernul Petru Groza să demisioneze. În urma refuzului primit, a hotărât să nu mai semneze decretele de legi ale guvernului, situație consemnată de istorie ca fiind „greva regală”.

1968: Nicolae Ceaușescu, liderul Republicii Socialiste România, condamnă public Invazia Cehoslovaciei de către forțe armate din cinci state membre în Pactul de la Varșovia, încurajând populația română să se înarmeze împotriva eventualelor represalii sovietice.

1981: Oamenii de știință au raportat pentru prima dată despre amenințarea încălzirii globale pe Pământ.

1991: Eșuează tentativa de lovitură de stat împotriva lui Mihail Gorbaciov, instrumentată de un grup de conservatori din Kremlin. Tentativa a fost dejucată de președintele RSS Ruse, Boris Elțin, al cărui scop însă nu era salvarea lui Gorbaciov, ci reformarea întregii administrații a URSS.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Alexandru Wassilko de Serecki era fiul baronului Iordachi Wassilko de Serecki și al aristocratei Pulcheria de Calmuchi. A studiat la Cernăuți, unde și-a luat bacalaureatul, apoi a studiat Filosofia și Dreptul la universitățile din Cernăuți și Liov.

În 1850, a devenit avocat în Cernăuți. A activat în baroul local până în 1859, când a devenit administratorul domeniilor tatălui său. Alexandru Wassilko de Serecki a administrat cu pricepere aceste domenii, pe care le-a sporit considerabil. A decis să intre în politică și a devenit membru al Partidului Conservator Autonomist din Bucovina, apoi al Partidului Național Român din Bucovina. Din 1862, Alexandru Wassilko de Serecki a fost ales deputat în Dieta Bucovinei, iar în 1867, a devenit și membru al camerei superioare a parlamentului austriac, Herrenhaus.

Baronul român din Bucovina a devenit unul dintre apropiații împăratului Franz Jozef, căruia i-a devenit unul dintre cei mai fideli susținători. A fost decorat cu Ordinul Imperial al Coroanei de Fier.

Vreme de 13 ani, Alexandru Wassilko de Serecki a fost singurul reprezentant al Bucovinei în Herrenhaus. El a activat în cele două parlamente, cel de la Cernăuți și cel de la Viena. De asemenea, a candidat și a fost ales de două ori în funcția de mareșal al Ducatului Bucovinei, adică de guvernator al acestei regiuni.

Alexandru Wassilko de Serecki a avut și poziția de președinte al curții cu juri din Cernăuți. De asemenea, a fost ales ca membru al Academiei de Științe a Austriei.

Și-a sporit, cu spirit antreprenorial, averea. Alexandru Wassilko de Serecki a investit în afaceri cu petrol și lemn și a sprijinit dezvoltarea căilor ferate. De asemenea, a cumpărat noi proprietăți funciare.  La un moment dat, domeniile sale totalizau 28.000 de hectare, iar Alexandru Wassilko de Serecki era considerat drept cel mai important moșier din Imperiul Austro-Ungar.

Baronul român era un adevărat european în cel mai ales sens al cuvântului. A obținut introducerea limbii române la Liceul din Suceava, apoi în unele clase din Liceul din Cernăuți, însă a construit pentru coloniștii aduși de el școli în limba germană. El a militat pentru recunoașterea limbilor germană, română și ruteană ca limbi oficiale în Bucovina.

Deși era de religie ortodoxă, a limitat unele dintre privilegiile Bisericii Ortodoxe și a construit o biserică lutherană, tot pentru coloniștii aduși de el.

Alexandru Wassilko de Serecki a fost președintele Clubului Național Român din Dieta Bucovinei, însă s-a împotrivit ideii de unire a Bucovinei cu Regatul României. El credea că, pentru bucovineni, cel mai bun viitor ar fi fost în cadrul unui imperiu federal sub egida Habsburgilor.

A murit  la 20 august 1893 (RFI).

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

După un obicei deja consacrat, tătarii pornesc expediţia toamna, după ce au fost strânse recoltele. De această dată, oastea lor, împărţită în trei grupe, invadează concomitent cele trei zone. În timp ce Podolia şi Lituania sunt devastate, Moldova este atacată fulgerător, nord-estul ţării este afectat în totalitate.

Încărcaţi de prăzi şi prizonieri, tătarii sunt surprinşi de oastea lui Ştefan cel Mare în apropiere de Nistru, la Lipnic.  Cronicarul Grigore Ureche relatează în detaliu conflictul: „Ştefan vodă, le-au ieşitu înainte. Şi la o dumbravă ce se chiamă la Lipinţi, aproape de Nistru, i-au lovit Ştefan vodă cu oastea sa, aug. 20, şi dându războiu vitejaşte, i-au răsipit şi multă moarte şi pieire au făcut într-înşii şi mulţi au prinsu în robie”. Un alt cronicar, polonezul Jan Długosz afirmă că în bătălie ar fi fost prins fiul hanului Mamak. Domnul, deranjat de solia impunătoare trimisă, a dispus să „taie pe fiul acestuia în patru bucăţi în faţa solilor” şi „pe soli îi trase în ţeapă”. Ultimului sol tătar rămas în viață i s-a tăiat nasul, fiind trimis înapoi la Mamak pentru a povesti ce a văzut.

Datarea Bătăliei de la Lipnic este incertă, ea având loc între anii 1467 – 1470. Istoricul Ştefan Gorovei, de exemplu, susține ipoteza „că prima incursiune de proporţii a tătarilor crimeeni în Moldova a avut loc abia în primăvara anului 1471”, dar nu neagă existenţa unor raiduri de pradă în 1469, după care Ştefan cel Mare ar fi organizat sfinţirea Mănăstirii Putna (3 septembrie 1469) şi ar fi dispus construirea cetăţii Orhei (pe malul drept al Nistrului), cu scopul precis de a apăra hotarele de Răsărit.

În prezent localitatea Lipnic (odinioară Lipinți) se află în raionul Ocnița, Republica Moldova. În perioada interbelică, în locul bătăliei a fost înălțată o troiță. Se presupune că faimoasa Bătălie de la Lipnic a început la fântâna Cadânei de lângă această localitate.   Datând cel puțin din secolul XV,

fântâna a fost reabilitată de câteva ori de-a lungul timpului. În 1970  Fântâna Cadânei și spațiul adiacent au fost incluse în Registrul Monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. A fost renovată în 2014, căci se afla în stare avansată de degradare, apa nu mai era potabilă, iar lemnul de la fântână era putrezit.

La 20 august 1672 a început prima domnie a lui Ștefan Petriceicu în Moldova. Ștefan Petriceicu

a avut trei domnii în Moldova: august 1672 —  noiembrie 1673; februarie 1674; noiembrie 1683 — martie 1684. Ales ca domn, de către marea boierime în locul lui Gheorghe Duca, până la urcarea sa pe tron Ştefan Petriceicu, deţinuse rangul de mare clucer în Sfatul domnesc al ţării. A domnit puțin și cum spune Miron Costin era un om blând și un conducător slab, boierii neavând frică de el.

La început, a luat parte, alături de turci, la războiul dus de aceştia împotriva polonezilor, în Podolia, participând la asedierea şi cucerirea Cameniţei în1672. Din luna aprilie 1673, când reizbucneşte conflictul polono-turc la curţile marilor puteri europene se ştia, deja, că Petriceicu Vodă intenţiona să pornească la război alături de Polonia. La  11 noiembrie 1673, are loc bătălia de la Hotin, dintre 40.000 de poloni, conduşi de Sobieski, şi 60.000 de turci. În mijlocul luptei, Ștefan Petriceicu îi părăsește fățiș pe turci, care pierd marea bătălie și se retrag în cea mai mare parte peste Dunăre. Totuși, polonezii nu profită îndeajuns de victorie, deoarece generalul Sobieski spera la un ajutor bănesc de la turci ca să ocupe tronul Poloniei. Din acest motiv, mulți boieri moldoveni, în frunte cu Miron Costin, îl părăsesc pe Petriceicu. Astfel, spre finalul lunii noiembrie Ştefan Petriceicu este mazilit din porunca sultanului.

Demn de menționat, este aportul lui Ștefan Petriceicu la dezvoltarea culturii, căci el l-a susţinut, în mod substanţial, pe marele cărturar Dosoftei în punerea în practică a proiectelor sale. Dosoftei a fost alături de Petriceicu în toate împrejurările dificile prin care a trecut acesta. Printre apropiaţii lui Petriceicu s-a numărat şi serdarul Apostol Durac, unul din conducătorii răscoalei izbucnite în Moldova, în decembrie 1671, datorită fiscalităţii excesive promovate de către domnitorul, de atunci, Gheorghe Duca. Ştefan Petriceicu a ctitorit o serie de lăcaşe de cult. Averea sa va fi moştenită de nepoţii lui de soră, Ion şi Nicolae Hâjdău. Cel mai de seamă descendent al său a fost cunoscutul învăţat şi scriitor Bogdan Petriceicu Hașdeu.

La 20 august 1920  s-a născut Zoe Dumitrescu-Buşulenga, personalitate a culturii române, cu o prolifică activitate de cercetător, critic şi istoric literar, eseist, filozof al culturii şi pedagog, membru al Academiei Romane. Zoe Dumitrescu Bușulenga (1920- 2006) după 1989 a ales viaţa monahală la Mănăstirea Văratec având numele de Maica Benedicta. Zoe Dumitrescu Bușulenga, comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică.

La 20 august 1946,  în comuna Corlăteni, raionul Râşcani, s-a născut Victor Dumbrăveanu, scenarist, prozaic, redactor. A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău în anul l968. Debutul literar are loc în anul 1975, cu placheta de povestiri „Insula de coral”. A activat în calitate de redactor la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1972-1977), colaborator la revista „Moldova” (1977-1986 şi 1995-2009), redactor-şef la revista „Orizontul”(„Columna”) ‒ 1986-1996, redactor-şef la ziarul „Capitala” ‒ 1996-2011. A colaborat cu studioul „Moldova-film” în calitate de scenarist a filmelor documentare. A decedat la 6 decembrie 2011.

În ziua de 20 august a anului 1980  a murit  cântăreţul franco-american Joseph Ira Dassin, mai cunoscut sub numele Joe Dassin. Joe s-a născut  în  New York la 5 noiembrie 1938 , tatăl său fiind regizorul american Jules Dassin, iar mama sa era violonista maghiară Béatrice Launer. A copilărit la New York și Los Angeles. După ce tatăl său a fost trecut pe lista neagră a Hollywoodului în anii 1950, s-a mutat cu familia în Europa. Joseph Ira Dassin şi-a făcut studiile la Școala Internațională de la Geneva și la Institutul Le Rosey în Elveţia. A revenit apoi în Statele Unite pentru a studia la Universitatea Michigan din Ann Arbor. După colegiu, s-a mutat în Franța, unde s-a angajat la un post de radio. Aici a fost convins de o casă de discuri să-și înregistreze compozițiile. La începutul anilor 1970 cântecele lui Joe Dassin au atins primele poziții ale topurilor din Franța, devenind un artist renumit în această țară. Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece și în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană și greacă, pe lângă cele în franceză și engleză.

Evenimente istorice din ziua de 20 august:

1791: Navigatorul cartograf și explorator danez Vitus Jonas Behring a descoperit Alaska, în timp ce era în serviciul marinei ruse, ca ofițer. Teritoriul descoperit a intrat imediat în posesia imperiului rus. Dar țarul a socotit că nu merită să aibă în administrare niște terenuri reci și inospitaliere. Ca urmare, a negociat cu autoritățile SUA și le-a vândut întreaga peninsulă Alaska, la prețul de 7,2  milioane dolari. Astăzi, Alaska este stat în cadrul SUA, marcat cu o steluță pe drapel.

1866: Președintele Andrew Johnson declară oficial încheiat Războiul Civil American.

1893: A încetat din viață Alexandru Wassilko de Serecki (17 decembrie 1827 – 20 august 1893).  Baron, politician și patriot român; membru al Camerei Superioare al Imperiului Austriac; consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei; deputat în Dieta Bucovinei; a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic.

1901: Se naște Salvatore Quasimodo, scriitor italian, laureat Nobel. A fost unul dintre cei mai importanți scriitori italieni și chiar europeni ai secolului trecut. A fost și unul dintre semnatarii acordului de convocare a unei convenţii pentru elaborarea unei „constituţii mondiale”.

1925: A fost înființat Muzeul-Rezervație Kaniv „Mormântul lui T. G. Șevcenko” (în prezent – Rezervația Națională Șevcenko din orașul Kaniv).

1940: Leon Troțki, creatorul Armatei Roșii și tovarăș al lui Lenin în Revoluția bolșevică, a fost asasinat în Mexic, unde fusese exilat de Stalin. Sunt multe suspiciuni asupra faptului că Stalin ar fi direct amestecat în asasinarea fostului său tovarăș, devenit inamic.

1941: Al Doilea Război Mondial: începe asediul german asupra orașului Leningrad (azi Petersburg). Asediul a durat până la 27 ianuarie 1944. Numărul total al pierderilor de vieți omenești nu este cunoscut cu exactitate. După război, guvernul sovietic a comunicat oficial moartea a 670.000 de oameni, din 1941 până la eliberarea din 1944, cei mai mulți murind din cauza foamei sau a frigului. Estimări independente oferă cifre mult mai mari, de la 700.000 până la 1.500.000 de oameni.

1944: Al Doilea Război Mondial: începe Operațiunea Iași-Chișinău, o ofensivă majoră a Armatei Sovietice, ce viza ocuparea României, în cazul când nu se predă.

1968: Invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia pune capăt perioadei de liberalizare cunoscută sub numele de Primăvara de la Praga.

1980: Ministerul Comunicațiilor al RSS Ucrainene a emis un ordin privind bruierea posturilor de radio „Vocea Americii”, BBC și „Deutsche Welle”.

1991: Urmare destrămării URSS, Estonia își declară independența față de Uniunea Sovietică.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 19 august 1881 s-a născut cel mai important muzician român, George Enescu. Compozitorul, violonistul, pedagogul, pianistul și dirijorul, George Enescu, a văzut lumina zilei în localitatea Liveni-Vârnav, județul Botoșani.

Copilul George Enescu a fost înzestrat de către Dumnezeu cu abilități remarcabile: avea un auz muzical uimitor, o memorie uluitoare (era suficient să audă o singură dată o melodie, pentru a o putea reproduce cu ușurință și, la maturitate, putea dirija întreaga operă a compozitorului Richard Wagner și cânta pe dinafară nu mai puțin de 62 de volume de Bach), deținea o excelentă memorie vizuală. Mai mult, Enescu știa să citească, să scrie și să socotească încă de la vârsta de 4 ani, cunoștea notele muzicale la 5 ani.  George Enescu, copilul-minune, știa la acea vârsta că vrea să devină compozitor.

Între anii 1888-1894 el a studiat la Conservatorul din Viena. Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint,  George Enescu își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică „Poema Română”. Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908). Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene.

După Primul Război Mondial își continuă activitatea împărțită între România și Franța. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938).  În anii 1921-1931 lucrează la opera „Oedip”, monumentală creație dramatică și muzicală, care abia în ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. Cariera internațională a operei a fost însă întreruptă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, când, în 1940, Parisul a fost ocupat de armata germană. Opera și-a păstrat însă popularitatea în România, fiind de mai multe ori montată în timpul Festivalului internațional „George Enescu” din București, premiera românească datând din 1958, când în rolul titular a evoluat David Ohanesian. O spectaculoasă punere în scenă s-a făcut în regia lui Andrei Șerban (1995), care a provocat numeroase controverse. În ultimele decenii se observă un puternic reviriment al operei, prin montări în mai multe țări ale lumii, printre care Italia, Germania, Austria, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Portugalia.

Genialul compozitor român s-a stins din viață la 4 mai 1955. Despre viața și activitatea sa George Enescu a declarat cu înflăcărare: „Nu mi-am servit țara decât cu armele mele: condeiul, vioara și bagheta”.

La 19 august 1891  a încetat din viaţă pictorul Theodor Aman, fondator al şcolilor de arte frumoase din Bucureşti şi Iaşi (1864), membru al Academiei Române. Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului, influențând și grăbind, în același timp, prin activitatea sa în Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti,  deschiderea spre modernitate și dezvoltarea instituțională artistică până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din 1877. Atât Theodor Aman cât și Gheorghe Tattarescu au fost  întemeietorii Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti (1864).  Aman a fost pentru societatea conservatoare locală, care abia se desprinsese de obiceiurile fanariote de purtare a ișlicului și giubelei, o adevărată revoluție. Fără să-și renege averea, titlul și originile sale boierești, Theodor Aman a reușit pe tot parcursul vieții sale să se comporte ca un senior al artelor.

La 19 august 1935, în localitatea Păușa, Bihor,  s-a născut Dumitru Radu Popescu, scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film, membru titular (din 2006) al Academiei Române. A urmat Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj, abandonat în anul al III-lea de studiu, și Facultatea de Filosofie a Universității „Victor Babeș” din Cluj. A fost redactor la revista Steaua, redactor-șef al revistelor Tribuna și Contemporanul, președinte al Uniunii Scriitorilor din RSR, director general al Editurii Academiei Române, membru supleant în CC al PCR, deputat în Marea Adunare Națională. A fost unul dintre dramaturgii contemporani români extrem de apreciați. Capodoperele sale dramaturgice sunt Acești îngeri triști, Pasărea Shakespeare, Piticul din grădina de vară, dar a scris și scenarii de film: Un surâs în plină vară, Duios Anastasia trecea, Rochia albă de dantelă și romane: Vara oltenilor, Cei doi din dreptul Țebei, Orașul îngerilor, Întoarcerea tatălui risipitor. A decedat la 2 ianuarie 2023, la București.

La 19 august 1942, în satul Dângeni, raionul Ocniţa, Republica Moldova, s-a născut Andrei Hropotinschi,  critic literar, prozator, om de ştiinţă, folclorist, traducător. A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău în anul 1965. A avut o carieră fructuoasă, activând în diverse domenii: la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, la Institutul de limbă şi literatură pe parcursul anilor 1965-1976, unde în anul 1973 îşi susţine doctoratul în filologie la tema „Folclorismul nuveliştilor moldoveni”; 1977-1986 la editurile „Cartea Moldovenească”, „Lumina”, „Literatura artistică” în calitate de redactor redactor-şef; 1987-1988 la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova; 1988-1989 la Studioul „Moldova-film”; 1989-1990 la Teatrul Naţional „M. Eminescu”; 1991-1993 la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova;  1993-1994 în calitate de consilier în Parlamentul Republicii Moldova; 1994-1997 – redactor-şef la „Moldova Suverană”; 1999-2010 docent, doctor în ştiinţe, şef de catedră la Universitatea Nistreană „T. Şevcenco” de la Tiraspol.

Activitatea de critic literar şi-o începe în anul 1966, publică articole de critică literară, recenzii, schiţe. Este autorul câtorva cărţi de critică literară a scriitorilor contemporani „Evoluţia prozei contemporane” — 1978, „Reflecţii critice” — 1986, „Revelaţia slovei artistice” — 1979, în care sunt dezvăluite multe aspecte ale creaţiei prozatorilor, poeţilor şi dramaturgilor moldoveni, precum şi al studiului monografic „Treptele creaţiei — trepte ale măiestriei” (1981), consacrat activităţii literare a lui Vladimir Beșleagă. O atenţie deosebită a acordat legăturilor dintre literatură şi folclor, în mod special culegerii folclorului. În anul 1988 a văzut lumina tiparului cartea „Problema vieţii şi a creaţiei” — o analiză a operei lui Ion Druță. A participat la pregătirea unor serii de culegeri de folclor şi ediţii ale scriitorilor clasici. A decedat la 1 august 2011.

Evenimente istorice din ziua de 19 august:

1848: Goana după aur din California: The New York Herald dă vestea că, pe coasta de Est a Statelor Unite, sosesc călători nu numai din SUA, ci din întreaga lume, atrași de știrile despre uriașele zăcăminte de aur, descoperite în California.

1858: Se încheie Convenția de la Paris, importantă pentru Principatele Române cărora li se stabilește un regim parlamentar, desființându-se multe din privilegiile marii boierimi. Administrarea țărilor începea să prindă un iz european.

1917: În cadrul bătăliei de la Mărășești a avut loc atacul „cămășilor albe” din Regimentul 32 Infanterie „Mircea”. Istoria relatează că atacul cămășilor albe a fost o acțiune eroică defensivă a respectivului regiment în cadrul Bătăliei de la Mărășești, in timpul Primului Război Mondial.

1943: Semnarea acordului de la Quebec, dintre SUA și Marea Britanie, privitor la realizarea bombei nucleare.

1979: A fost inventat CD-ul – Revoluţia s-a produs într-o periferie a oraşului Hanovra din Germania.  Câteva decenii la rând, CD-ul a cunoscut o perioadă de glorie, mai ales în legătură cu calitatea sunetului, revendicată de melomani. Dar gloria început să scadă, odată cu apariția DVD și, mai ales, a Internetului.

1991: Puciul de la Moscova: Puciștii preiau controlul Televiziunii și Radioului. Boris Elțîn dă un decret prin care anulează aplicarea pe teritoriul R.S.F.S. Rusă a hotărârilor emise de Comitetul de stat pentru starea excepțională (C.S.S.E.) al URSS. Practic, Rusia condusă de Elțin nu i se mai subordona în niciun fel Uniunii Sovietice.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În 1628 Varlaam devine duhovnic şi sfetnicul personal al domnitorului Moldovei Miron Barnovschi-Movilă. În scurtă vreme va fi numit în fruntea unei solii la Moscova trimise cu daruri şi comenzi de icoane la ţarul Rusiei Mihail Fiodorovici şi Patriarhul Moscovei Filaret Nikitici. La întoarcere trece pe la Kiev, unde este primit cu ospitalitate de arhimandritul Petru Movilă, iar în 1632 este uns Mitropolit al Moldovei.

Noul Mitropolit unea învăţătura cu rugăciunea şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi învăţatului Mitropolit Varlaam, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domnitor Vasile Lupu. Sprijinit şi de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, Mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat „Mărturisirea de credinţă” alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului în 1638, pentru a da clerului şi credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii. Vrednicul Mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, între cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, Mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe.  Lucrarea sa întitulată „Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari” (1643) a fost prima carte românească tipărită în Moldova, numărându-se până astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii locuind de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

În timpul păstoririi Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în această biserică evlaviosul Mitropolit Varlaam a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva, dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea Patriarhului ecumenic Partenie. Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, ca semn că nu şi-a uitat patria sa, Moldova.

După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul Mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri în anul 1657. Marele Mitropolit Varlaam al Moldovei a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

Pentru râvna sa în apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinţilor din calendar pe învăţatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

La 18 august 1849, în orașul Siret, Suceava, s-a născut Teodor Ștefanelli (Theodor Ștefaniuc), istoric și scriitor, membru titular (din 1910) al Academiei Române. A urmat liceul la Cernăuți (1861–1869), iar între 1869–1873, a studiat Dreptul la Universitatea din Viena, la care a obținut și doctoratul, în 1875. A fost coleg de liceu și de universitate cu Mihai Eminescu, ulterior publicând un volum de amintiri despre marele poet. A lucrat ca magistrat și administrator în Câmpulung Moldovenesc, Suceava, Liov, consultant imperial la Curtea Supremă din Viena. În Cernăuți, a făcut parte din Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina, Societatea Academică Junimea, societatea Arboroasa, societatea România Jună din Viena. Membru al Partidului Național Român, a fost deputat în Dieta Bucovinei, participând activ la Unirea Bucovinei cu România, în 1918. S-a stins din viață la 23 iulie 1920, la Fălticeni, Suceava.

La 18 august 1857, la Băhrineşti (în prezent regiunea Cernăuţi) s-a născut Eusebie Mandicevschi,  compozitor, dirijor de cor și muzicolog român din Austria, originar din Bucovina. Eusebie Mandicevschi se trage dintr-o veche familie de preoți ortodocși români și ruteni. A fost fiul lui Vasile Mandicevski și al Vioricăi, născută Popovici. Primele noțiuni de muzică bisericească le-a primit de la profesorul său Isidor Vorobchievici,la Seminarul din Cernăuți. A început să compună încă din vremea când urma gimnaziul german din Cernăuți. În 1875, Eusebie Mandicevschi a plecat la Universitatea din Viena unde a studiat, din 1875 până în 1880, filologie germană și filozofie. În paralel, a studiat teoria muzicii cu Martin Gustav Nottebohm (1817–1882) și muzicologie, istoria muzicii, estetică muzicală cu Eduard Hanslick (1825–1904).  În 1879 la cunoscut pe Johannes Brahms (1833–1897), cu care a păstrat o adâncă prietenie până la moartea acestuia, care l-a lăsat prin testament custode al masei succesorale. În 1896 a început să predea istoria muzicii și teoria instrumentelor, armonia, contrapunctul și compoziția la Conservatorul din Viena. Cu Eusebie Mandicevschi au studiat o serie de muzicieni români, între care Marţian Negrea, Gheorghe Mandicevschi, Ciprian Porumbescu.   Eusebie Mandicevschi a decedat în 13 august 1929 în localitatea Sulz, lângă Viena.  Eusebie Mandicevschi a scris muzică pe versurile unor poeți ca Taras Şevcenko, Iuri Fedkovyci, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Heinrich Heine, precum și compoziții bazate pe cântece populare ucrainene, românești, germane și maghiare. În prezent, la Şcoala din Băhrineşti se află o cameră-muzeu consacrată ilustrei familii Mandicevschi.

La 18 august 1858  a murit la Iaşi, Barbu Lăutarul (Vasile Barbu), cântăreţ, cobzar şi violonist. Din marturii ale vremii se ştie ca Franz Liszt, aflat la Iaşi, în 1847, a rămas impresionat de măiestria artistica a lăutarului român.

La 18 august 1941, la Crasna, regiunea Cernăuţi,  s-a născut poetul-martir Ilie Motrescu. După absolvirea școlii și-a continuat studiile la Institutul Pedagogic din Bălți, la Facultatea de Filologie și Muzică. După serviciul militar s-a întors în satul de baștină, activând un timp profesor școlar. S-a transferat la Cernăuți, angajându-se ca lucrător literar în Secția de cultură a noului ziar „Zorile Bucovinei”. Îi plăceau sportul și muzica, în special cântecele populare, cânta la vioară. În afară de munca de ziarist a scris și poezii, câteva reușind să le publice. A fost unicul poet ce n-a dedicat nici un vers epocii comuniste, lucru nemaiîntâlnit pe atunci.  Aproape trei ani a muncit la ziar, și în ziua de 26 iulie a anului 1969 a dispărut fără urmă. A fost găsit cu stăruința familiei și a prietenilor, care cu eforturi supraomenești au descoperit asasinatul pus la cale de iscoadele fostului KGB sovietic. Aproape 20 de ani nimeni n-a avut voie să-i pomenească numele. După ce „cortina de fier” a căzut au început a i se tipări poeziile, articolele publicistice, amintirile, însemnările… Odată cu apariția cărții „Hora vieții” (2000),  îngrijită de fostul său coleg și prieten Ion Țâbuleac din Moldova, a început și suita de manifestări omagiale dedicate vieții și operei lui Ilie Motrescu. În 2023, la Cernăuți a apărut volumul „Ilie Motrescu Opera poetică”, îngrijită de criticul literar Ștefan Hostiuc. El remarcă: „Chiar dacă a publicat numai șapte poeme în timpul vieții, și toate într-un ziar de provincie, chiar dacă timpul i-a dăruit prea puțini ani de viață, iar istoria i-a pus sub sechestru numele, chiar dacă nu tot ce a scris s-a păstrat și nu tot ce s-a păstrat prezintă aceeași valoare, Ilie Motrescu rămâne, ca poet și ca destin, o prezență vie a literelor românești din nordul Bucovinei”.

Evenimente istorice din ziua de 18 august:

1201: A fost fondat orașul Riga. Faptul s-a produs atunci când episcopul Albert a debarcat într-un golf atrăgător al Mării Baltice, cu 23 de corăbii ale sale și cu peste 1500 cruciați înarmați, stabilindu-și aici eparhia. Cu acest prilej, a înființat Ordinul livonian (mai târziu o ramură a Cavalerilor Teutoni) și a acordat drepturi de oraș noii localități, fondate de el. Episcopul a reușit totodată să-l convertească la cultul creștin pe regele livonienilor.

1227: Moare Genghis Han, lider mongol. A fost unul din marii cuceritori ai antichității, creatorul unui imperiu care se întindea de la malurile Oceanului Pacific până într-o bună parte a Europei, pe care a apucat s–o cucerească.

1812: Trupele franceze ale lui Bonaparte s-au confruntat la Smolensk cu armata țarului Alexandru I. Cu mari pierderi pentru ei, francezii au învins armata rusă comandată de generalul Kutuzov. Cel puțin, așa consemnează istoriografia franceză. Istoriografia rusă susține că a învins Kutuzov. După bătălie, Napoleon și-a continuat nestingherit drumul spre Moscova, la periferiile căreia a și ajuns în scurt timp.

1830: S-a născut Franz Joseph I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului.

1850: Moare Honoré de Balzac, scriitor francez, considerat a fi părintele romanului modern în literatură. Este considerat unul dintre cei mai străluciți scriitori francezi în domeniul romanului realist și al celui psihologic.

1940: Bătălia Angliei. Este numele dat eforturilor Luftwaffe depuse pentru câștigarea superiorității aeriene asupra Royal Air Force (RAF), înaintea unei invazii terestre și aeriene asupra Marii Britanii (Operațiunea Leul de Mare), în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bătălia Angliei a fost prima luptă purtată integral doar de forțele aeriene. A fost de asemenea cea mai mare și susținută campanie de bombardamente desfășurată până la acea dată și primul test adevărat al teoriilor bombardamentelor strategice dezvoltate după Primul Război Mondial. Eșecul Germaniei Naziste de a distruge forța aeriană a Angliei sau de înfrângere a stării de spirit a guvernului sau poporului britanic este considerată prima înfrângere majoră a celui de-al Treilea Reich.

1941: Trupele sovietice au aruncat în aer barajul Dneproges. Temându-se de o înaintare rapidă a armatei germane, angajații NKVD au plasat 20 de tone de trotil, a cărui explozie a distrus o parte a barajului lungă de 165 de metri, provocând un val de 20 de metri înălțime. Din cauza faptului că comandamentul sovietic nu a avertizat cetățenii și militarii cu privire la pericol, conform estimărilor preliminare, au murit peste 100 de mii de oameni.

1991: Începutul Puciului de la Moscova. Liderii GKCP îl arestează pe Gorbaciov. Pe 18 august 1991, vechea gardă comunistă, reprezentată de Dimitri T. Iazov, ministrul Apărării și comandant al Forțelor Armate Sovietice, Boris K. Pugo, ministrul de Interne, Vladimir A. Kriuskov, șeful KGB-ului și premierul Valentin S. Pavlov, împreună cu trei divizii armate, au ocupat Moscova. Autorii loviturii de stat care l-au reținut pe Mihail Gorbaciov în reședința de la Foros Crimeea, l-au declarat „incapabil să-și asume funcțiunile din motive de sănătate” și l-au numit în fruntea statului pe vicepreședintele URSS, Ghenadi Ianaev, organizând în pripa un „Comitet de stat pentru starea de urgență”. Președintele Federației Ruse, Boris Elțin, a făcut apel la rezistență și a cerut armatei să se alăture populației pentru a face să eșueze „lovitura de stat reacționară”.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 17/30 august 1872, în localitatea Bujoru, Caraș-Severin, s-a născut Traian Vuia,  inventator, pionier al aviației mondiale, membru de onoare (din 1946) al Academiei Române. După absolvirea bacalaureatului în 1892, a plecat la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică, dar a urmat doar un an cursurile la secția mecanică, la seral. Neavând destui bani, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat pentru a-și putea asigura mijloacele de trai, afirmându-se și în domeniul științelor juridice. În 1901 a devenit Doctor în Științe Juridice cu teza: Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus. S-a întors la Lugoj și a continuat să studieze problema zborului; a început să construiască primul aparat de zbor, pe care l-a numit aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor financiare, nu a reușit să-și ducă la capăt proiectul și a decis să plece la Paris, în iulie 1902, sperând că va găsi pe cineva interesat să-i finanțeze proiectul, mai ales printre pasionații de aerostate. A realizat cu eforturi proprii un aeroplan-automobil. Deși Academia de Științe de la Paris i-a respins proiectul cu motivația că ar fi prea utopic, s-a înscris pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 și publicat pe 16 octombrie 1903. În toamna lui 1904 a început să-și construiască și un motor, tot invenție personală. În 1904 a obținut un brevet pentru această invenție în Marea Britanie. A reușit să zboare, la 18 martie 1906, pe câmpul de la Montesson. Acesta a fost primul zbor din istoria aviației mondiale, efectuat cu un aparat mai greu decât aerul. A continuat cu noi invenții, spre exemplu un generator de abur (1925), sau două elicoptere (între 1918–1922). A decedat la 3 septembrie 1950, la București.

În ziua de 17 august a anului 1925  a încetat din viaţă Ioan Slavici, scriitor român. Ioan Slavici (1848 -1925) a fost membru corespondent (din 1882) al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este influențată de viața satului ardelean. Scriitorul a fost considerat de criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcămintei, vorbirii și gesturilor. L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia „Fata de birău” în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul „Mara”, nuvelele „Moara cu noroc” și „Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul „Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române. Redactor la „Timpul” în București și, mai apoi, fondator al „Tribunei” din Sibiu, Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată „Închisorile mele”, publicată în 1920.

La 17 august 1938, în satul Cârnățeni, Căușeni, s-a născut Andrei Burac, poet, prozator, dramaturg, traducător și publicist din Republica Moldova,  membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. A absolvit, în 1964, Institutul de Medicină din Chișinău. A profesat, de-a lungul timpului ca medic-chirurg la Spitalul raional din Căușeni, medic-chirurg la Spitalul clinic din Chișinău și redactor științific pentru domeniile medicină și sport la Enciclopedia RSSM. A debutat în 1965 cu versuri publicate în presa literară. A scris poezie: Orizont vertical, Ispita înfloririi, Culegători în amurg, Flacăra din vechile oglinzi, Există ore; teatru: Primăvara în doi, Iulia, Fântâna Anghelinei, Ispitirea lui Iuda; dialoguri: Asediați de cuvinte; scenarii de film: Fii fericită, Iulia!, Moartea de după prânz, Primăvara în doi etc. A fost membru în Uniunea Teatrală din Moldova, Academia Mondială de Artă și Cultură (California, SUA), Congresul Mondial al Poeților, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Chișinău, președinte al PEN-Clubului din Republica Moldova. S-a stins din viață la 30 iunie 2020.

Pe 17 august 2010 s-a stins din viaţă Anatol Codru, poet, regizor, scenarist din Republica Moldova.

Anatol Codru s-a născut la 1 mai 1936 în satul Molovata Nouă, raionul Dubăsari. A absolvit  Universitatea de Stat de la Chișinău în anul 1963 şi Cursurile Superioare a Documentariştilor de la Moscova în anul 1971. A debutat în calitate de regizor şi scenarist al filmului artistic „Trânta”, care a obţinut Premiul I pentru regie la Festivalul de la Minsk. A lucrat regizor la studioul „Moldova-film” (1968-1997). A turnat în total 30 de filme documentare. Pentru succese remarcabile în arta scrisului şi a filmului, i-au fost decernate: Premiul „B. Glavan” (1981) pentru o serie de filme-portrete, Diploma „Pentru cea mai bună regie” la Festivalul republican de filme „Cocostârcul de argint”, ediţia I-a, 1978 pentru documentarul „Balada prietenului meu”,  Diploma „Pentru cea mai bună regie” la Festivalul republican de filme „Cocostârcul de argint”, ediţia II-a, 1981 pentru documentarul „Letopiseţul destinului nostru”, Diploma „Pentru cel mai bun film de popularizare a ştiinţei” şi „Premiul Cocostârcul de argint” la Festivalul republican de filme, ediţia IV-a, 1983, Marele Premiu la Festivalul Internaţional de filme din oraşul Ostravo, Cehoslovacia, 1990  pentru filmul „Sunt acuzaţi martorii”,    „Premiul Mihai Eminescu”, Suceava, 1992 pentru documentarul „Mihai Eminescu”,  Medalia „Mihai Eminescu” şi cea mai înaltă distincţie de stat – „Ordinul Republicii”.  În 1999 a fost ales membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, membru de onoare al Academiei Internaţionale de Film „Nika” din Rusia, Academia Internaţională de drept economic şi arta filmului îi acordă titlul Doctor Honoris Causa – 2000.

Evenimente istorice din ziua de 17 august:

1896: Premieră sinistră: are loc, pentru prima oară în lume, un accident de circulație mortal, produs de un automobil. Faptul s-a petrecut la Londra, iar victima se numește Bridget Driscoll. Șoferul nu a fost nici judecat, nici condamnat, întrucât nu exista încă legea circulației. În plus, logica de atunci spunea că pietonul trebuie să se ferească de automobil, nu automobilul să-l ferească pe pieton.

1953: Se naște Herta Müller, scriitoare și traducătoare germană originară din România, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Născută în Banat, unde a copilărit, a studiat și și-a petrecut tinerețea, Herta Müller a optat pentru Occident, stabilindu-se în Germania și explicând în presă că a părăsit România din motive pur politice.

1962: Polițiștii de frontieră est-germani ucid un băiat de 18 ani, Peter Fechter, în timp ce acesta încerca să treacă Zidul Berlinului spre Berlinul de Vest, devenind astfel prima victimă a faimosului zid.

1970: Programul sovietic Venera: se lansează Venera 7. La data de 15 decembrie, aceasta va fi prima sondă care va transmite cu succes pe Pământ date de pe suprafața altei planete (Venus).

1977: Pentru prima oară în istorie, o navă de suprafață plutește peste Polul Nord: spărgătorul de gheață sovietic «Arktica» atinge, în plină vară, coordonatele geografice ale Polului Nord, în mijlocul inospitalierului Ocean Înghețat de Nord.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe data de 25 mai 1941, ţăranul Ilie al lui Ion Vaipan, care a văzut pentru prima dată lumina soarelui dătător de viaţă la 1888, în mândrul şi istoricul sat Boian din Valea Prutului, se îndreaptă către hotarul instalat de bolşevici la finele Cireşarului 1940, dorind să ajungă în Ţara libertăţii, unde „lucesc ochii inului înflorit”. N-a avut noroc să treacă blestemata linie de demarcaţie şi, cu cătuşe la mâini şi picioare, porneşte spre groaznica regiune Sverdlovsk, unde îşi va găsi mormântul. Din acel ţinut de jale şi suspin, în ziua de 24 iunie 1942, a urcat la ceruri sufletul lui „de doină şi legendă”.

Românul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc a venit în această lume la 1923. În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, când bucovinenii din diverse localităţi ale ţinutului mioritic s-au pornit către hotarul de la Lunca, cu dorul libertăţii în inimi, acest tânăr de 18 ani, locuitor al orăşelului Vaşcăuţi, s-a aflat în mijlocul neînfricaţilor patrioţi. Fiind arestat de iscoadele bolşevice, va fi supus celor mai groaznice metode de tortură stalinistă. Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev, în şedinţa de judecată, ţinută în localul închisorii cernăuţene, în zilele de 28-31 martie 1941, îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. A închis ochii pentru totdeauna la 25 iunie 1942, într-un lagăr de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A avut o viaţă scurtă, „retezată de irozii roşii”, dar chipul lui luminos a rămas în memoria neamului pentru totdeauna.

Tot în aceeaşi zi de iunie, în acelaşi blestemat lagăr din Sverdlovsk, a trecut în nemurire şi alt martir al neamului, care a partipicat şi el la sângerosul eveniment de la Lunca, din luna ianuarie 1941. Nimerind în mâinile grănicerilor stalinişti, va fi condamnat, de acelaşi tribunal sovietic, primind 10 ani de temniţă. S-a născut curajosul patriot la 1913, în frumoasa localitate Ostriţa din Bucovina, încadrată mai târziu în componenţa fostului raion Herţa. În aceeaşi noapte de 27 spre 28 ianuarie 1941, s-a îndreptat muncitorul Zaharie al lui Simion Ioneţ în direcţia hotarului, care a despărţit românii de Patria lor scumpă. N-a ajuns nici acest martir în Ţara lui istorică, unde „străluceşte cerul şi soarele aruncă scântei şi unde se aude sunerul de dimineaţă al grâului de aur”.

Al treilea martir, care a murit în celulele reci, zăvorâte cu lacăte grele, ale lagărului din Sverdlovsk, în ziua de 25 iunie 1942, a fost ţăranul Procopie al lui Ştefan Drivariuc din Dimca, apărut în această lume la 1893. Fiind arestat de autorităţile bolşevice „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat”, este condamnat, pe data de 13 iunie 1942, de către Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., la 5 ani de temniţă comunistă. Inima lui, plină de chinuri grele, a rezistat încă 12 zile după anunţarea sentinţei. Cu răni sfâşiate de durere a pornit românul spre mângâierea sacră a Domnului.

Tot în acei zi tragică de vară, în Republica Komi a Federaţiei Ruse, s-au închis pentru totdeauna ochii ei albaştri, frumoşi, ca un cer adânc şi senin de primăvară. A trecut în veşnicie o mândră tânără de 22 de ani din satul Stăneşti, fostul raion Hliboca, deportată în pustiul Nordului îndepărtat pentru faptul că „era rudă cu un trădător de patrie”. Domnica a lui Todor Pilat a văzut primul răsărit de soare în 1920. Pe data de 7 mai 1941, românca urcă în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, pornind spre bezna grea a închisorilor comuniste, unde o aştepta regimul de groază din fioroasele temniţe staliniste.

La evenimentul sângeros de la Lunca, din ianuarie 1941, a participat tânărul Dumitru al lui Procopie Zaharciuc, născut la 1923, în localitatea Voloca-pe-Derelui, fostul judeţ Cernăuţi al României. În dimineaţa zilei de 28 ianuarie este arestat de către autorităţile sovietice de represalii, fiind condamnat la 10 ani de închisoare „pentru trădarea patriei”. A murit într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, pe data de 26 ianuarie 1942. Rudele sale, conform deciziei Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. din 7 mai, acelaşi an, sunt ridicate de la casele lor şi deportate în Siberia, fiindcă „erau rude cu un trădător al patriei”. Pe calea grea a exilului s-au pornit părinţii: Procopie, născut la 1873, şi Maria Zaharciuc, născută în 1895. Împreună cu ei vor fi duşi în neagra străinătate cinci copii de origine română. A devenit orfană Bucovina.

În ziua următoare, românul Dumitru al lui Chiril Andrieş din satul Pasat al Ţinutului Herţa, arestat la 2 mai 1941 „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, va fi condamnat de către autorităţile staliniste la 3 ani de lagăr. Martirul a văzut primul răsărit de soare la 1911. Şi rudele acestui osândit, în număr de şase persoane, sunt încărcate în vagonul pentru vite al „eliberatorilor”, fiind duse în locurile pustii ale imperiului bolşevic. Au rănas codrii seculari ai Cosminului, cuprinşi de un freamăt adânc al durerii.

Tot în aceeaşi zi de 27 iunie, Maria a lui Dumitru Stratan, care şi-a făcut apariţia în această lume la 1912, în localitatea Bogzeşti din fostul judţ Chişinău al Basarabiei, primeşte 5 ani de temniţă comunistă. A trecut şi această româncă ilegal frontiera pusă de stalinişti, fiindcă nu existau în Uniunea Sovietică treceri legale. Graniţa a fost pecetluită cu şapte zăvoare, împrejmuită cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Nimeni nu avea voie să părăsească „ţara fericită a sovietelor”. Toată lumea trebuia să trăiască în acest imens lagăr al terorii şi să mulţumească din tot sufletul nemuritorului Stalin şi partidului său. Basarabeanca, în ziua de 5 aprilie 1941, a încercat să iasă din infernul bolşevic şi este aspru pedepsită, conform legislaţiei sovietice. A îmbrăcat cămaşa suferinţei.

În iarna anului 1941, căpitanul Martynov, unul dintre conducătorii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., adresează lui Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un raport, în care semnala faptul că în ziua de „28 ianuarie 1941, locuitorii satelor Horecea Urbană, Horecea Mănăstirii, Boian, Ostriţa, Mahala au organizat o trecere în masă a frontierei. La o depărtare de 3 kilometri de la frontieră, ei au fost descoperiţi de către detaşamentul de călăreţi ai pichetului de grăniceri, în colaborare cu reprezentanţii operativi ai Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. În timpul efectuării acestei „operaţiuni”, au fost ucise 12 persoane, 53 reţinute şi doar 2 oameni au avut norocul să treacă frontiera”. În numărul arestaţilor a intrat şi Iacob al lui Simion Raţă, născut la 1898, în localitatea Ostriţa din fostul raion Herţa, neştiutor de carte. Autorităţile staliniste îl condamnă la 10 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. S-a stins din viaţă în ziua de 28 iunie 1942, în lagărul bolşevic de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk. A trecut în nemurire ca un rug aprins, în care a străluminat continuu frumuseţea dorului de libertate.

În Cireşarul plin de doliu, în regiunea Tomsk a Federaţiei Ruse, a trecut la cele veşnice Ion al lui Toader Todosean, care a văzut primul răsărit de soare la 1894, în acelaşi sat Ostriţa, deportat în Siberia de gheaţă, conform hotărârii din 14 iunie 1941 a „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S., fiindcă „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu el, au pornit pe drumul chinurilor cristice scumpa lui soţie, Maria, născută la 1903, şi doi copii minori. Unul avea 12 ani, iar mezinul împlinise 6 anişori. În iulie 1943, a părăsit această lume plină de cruzime şi mămica lor. Cu răni ce dor au rămas aceşti copii, scoşi din Bucovina strămoşească, în neagra străinătate, în împărăţia nesfârşitelor lagăre staliniste, ca „să-şi trăiască chinul veşnic, dragă Patrie română”.

Tot în iunie 1942, în îndepărtatul ţinut Krasnoiarsk din adâncul Siberiei, a trecut în lumea îngerilor Uleana a lui Petru Tomeac, apărută în satul Panca din fostul raion Storojineţ, în anul 1941. Ea constituia pentru nemărginitul imperiu sovietic cea mai mare prinejdie, fiindcă „era fiica unui element care constituie un pericol social”. Când sufletul ei s-a îndreptat către Domnul, „pe ramurile Neamului, în lumini astrale, au înmugurit stelele cerului”.

În prima jumătate a anului 1942, conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, au trecut în nemurire 166 de martiri. Osemintele lor au rămas în Republicile Komi şi Tatarstan, în ţinutul Krasnoiarsk, în regiunile Sverdlovsk, Novosibirsk, Kemerovo, Tomsk, Tiumen, Omsk ale Federaţiei Ruse, precum şi în regiunile Karaganda şi Aktiubinsk ale Kazahstanului. 84 de oameni de origine română vor fi condamnaţi de către autorităţile staliniste la ani grei de lagăr,  primind de la 3 până la 10 ani de privare a libertăţii.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În perioada anilor 1829-1841 Alexandru Hurmuzachi și-a făcut studiile (primare, gimnaziale și liceale) la Cernăuți.  În 1845 el pleacă să  studieze juridica la Viena. În perioada 1848-1850 Alexandru Hurmuzachi,  împreună cu fratele său, Gheorghe, redactează, ziarul „Bucovina” –  ediție românească pentru politică, religie şi literatură, care apărea în limbile română şi germană. Ziaristica nu a fost singurul domeniu prin care Alexandru Hurmuzachi a intenționat să trezească și  să păstreze conştiinţa naţională. El s-a străduit să cultive limba română, folclorul, cultura națională a poporului său, tradiţiile strămoșești care asigură dăinuirea acestuia în istorie.

Alexandru Hurmuzachi  înţelegea foarte bine că rolul principal în păstrarea limbii şi a conştiinţei naţionale îi revine şcolii și insistă în mod special asupra necesităţii studierii limbii şi a istoriei poporului său, criticând vehement ideile cosmopolite ale vremii, după cum menționează cercetătorii lucrărilor pe tema învățământului semnate de el. Alexandru Hurmuzachi scria: „E bine să creştem şi să învăţăm, rămânând şi prin şcoală, şi toată viaţa, români”. În 1862 Alexandru Hurmuzachi a inaugurat „Foaia Soțietății pentru cultură și literatură română în Bucovina”. În 1866 el a fost ales  deputat în Camera Consiliului Imperial de la Viena, iar în anul următor – deputat în Dieta Bucovinei. Alexandru Hurmuzachi a decedat la 8 martie 1871, la Napoli, Italia, fiind înmormântat în curtea Bisericii Pogorârea Sfântului Duh din Dulcești, județul Neamț.

La 16 august 1871, la Putna a avut loc primul Congres al studenților români de pretutindeni. La sfârșitul manifestațiilor dedicate împlinirii a 400 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, un grup de studenți s-a prezentat prefectului, cerând dreptul de a ține un congres al studenților, în care să fie discutate teme precum: „În ce direcții trebuie să pornească generația prezentă, pentru a contribui la generalizarea culturii naționale? În ce fel se poate pune baza unei dezvoltări economice la români? Când și unde va trebui în viitor să se întâlnească tinerimea academică?”. Deși inițial, prefectul a respins cererea, pe motiv că între participanții congresului se găseau și cetățeni străini Imperiului Austro-Ungar, ulterior a acceptat tacit desfășurarea congresului. Congresul de la Putna a reprezentat un liant între două momente/generații extrem de importante ale istoriei noastre naționale: generația de la 1848, marcată de afirmarea unei identități naționale în context european pentru toți românii, și generația de sacrificiu a Primului Război Mondial. La acest prim congres, Mihai Eminescu a ținut un discurs memorabil: „Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre […] Noi susținem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa, tradițiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună țării! Suntem români și punctum! […] Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei […] Crist a învins cu litera de aur a adevărului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare”.

La 16 august 1876,  în satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, actualmente judeţul Suceava, s-a născut Ion Nistor, istoric și patriot roman din Bucovina. A învăţat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi.  După ce a susținut examenul de bacalaureat, este admis ca student la Facultatea de Filosofie a Universității din Cernăuţi. A activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți, iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava, timp în care a început să editeze, împreună cu George Tofan şi Victor Moraru  revista „Junimea literară”.   La  22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena. În anul  1911 a fost abilitat ca docent al universității vieneze, întorcându-se apoi în Bucovina. În octombrie 1911 Ion Nistor  își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuţi cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga  să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”. Membru al conducerii la Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina din 1913,   profesor la Universitatea din Cernăuţi din 1914  și membru corespondent al Academiei Române din același an, Ion Nistor s-a stabilit la Bucureşti și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular în Academia Română, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina.  În perioada 1919-1939,  în plan politic și public, Ion Nistor a avut responsabilități dintre cele mai diverse. A fost ministru al Bucovinei în 1922-1926, senator de drept, ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933, ministru al muncii,  ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu. În perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene Ion Nistor a editat volumul „Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece”, în colecția Hurmuzachi, a editat revista „Junimea literară”, a publicat „Istoria Basarabiei”,   a susținut Buletinul „Codrul Cosminului”.  Până la moartea sa, în noiembrie 1962,   a redactat lucrarea „Istoria Bucovinei”,  rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză „Istoria României”, care nu a fost încă publicată.

La 16 august 1938, în satul Trușeni, Străşeni, s-a născut Gheorghe Madan, scriitor moldovean.  A absolvit Universitatea de Stat din Chișinău (1960). A fost profesor, director de şcoală, redactor la ziarele „Zorile Moldovei» din Cimişlia şi „Tinerimea Moldovei», mai apoi director al Muzeului de Literatură „D. Cantemir». Autor de romane, povestiri şi nuvele. În romanul „Semne bune anul are» (1965) scriitorul redă în mod veridic momente din viaţa şi activitatea corpului didactic al unei şcoli săteşti. Dilogia „Spicul visului» (1973) şi „Cruciş de săbii» (1977) — lucrare cu subiect istoric de întinse proporţii — evocă figura lui Dimitrie Cantemir, prietenia sa cu Petru I, alianţa lor în lupta împotriva turcilor, activitatea domnitorului moldovean în calitate de consilier al ţarului în problemele Orientului, ca savant şi scriitor. Reînviind epoca cu specificul şi oamenii săi, Gheorghe Madan reliefează totodată dragostea fostului domnitor faţă de baştina sa şi marea-i speranţă de a o vedea eliberată de sub jugul otoman. „Piatra de temelie» (1980) este o carte despre satul moldovenesc. Este cunoscut şi ca autor de nuvele şi schiţe („Povestiri», 1962; „La gura grădinilor», 1969; „Botezul», 1984). Opera lui în prezent este cuprinsă în circa 15 volume. A decedat la 14 iunie 2018.

La 16 august 1949 a decedat Margaret Mitchell, scriitoare şi jurnalistă americană. Margaret Munnerlyn Mitchell (1900-1949) este foarte cunoscută pentru unicul său roman  „Pe aripile vântului” (1936),   care s-a bucurat de un succes internațional. Monumentala epopee ficțională a Sudului din și după Războiul Civil American a devenit un succes imediat cu 180.000 de copii vândute în doar patru săptămâni. A fost urmată de numeroase premii și de o largă recunoaștere națională și internațională. A câștigat  Premiul Pulitzer  în 1937. Datorită succesului imens, autoarea va fi contactată de David O. Selznik pentru a ecraniza romanul. Filmul „Pe aripile vântului” din anul 1939  este unul din filmele de mare succes al tuturor timpurilor. Margaret Mitchell a decedat la 48 de ani, ca urmare a unui accident de mașină. În seara de 11 august 1949, în Atlanta, un taximetrist beat, aflat pe contra-sens, nu o vede în timp ce Margaret și soțul său traversează strada și o lovește cu mașina. Se stinge din viață, în 16 august 1949, după cinci zile de comă.

Evenimente istorice din ziua de 16 august:

1896: Lângă Dawson City, Yukon, Canada s-a descoperit aur, fapt ce a declanșat Goana după Aur din Klondike. Goana după aur a însemnat migrația a circa 100.000 de prospectori în regiunea Klondike din Yukon, nord-vestul Canadei, între 1896 și 1899. Se descoperise acolo aur  de către minerii locali, iar când a ajuns vestea în Seattle și San Francisco în anul următor, prospectorii au dat năvală.

1925: Premiera filmului „Goana după aur”, al 72-lea film al lui Charlie Chaplin.

1940: Începerea tratativelor româno-maghiare de la Turnu Severin. Eșecul acestora, previzibil, a dus la Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

1956: În URSS a fost adoptată o hotărâre privind irigarea și valorificarea terenurilor desțelenite.

2010: China a depășit Japonia devenind a doua mare putere economică a lumii, după SUA.

1956: În URSS a fost adoptată o hotărâre privind irigarea și valorificarea terenurilor desțelenite.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com