El s-a născut la începutul verii, când soarele stă în amiază şi doreşti să te scalzi în verdele câmpului, în florile şesului; să te îmbrăţişezi cu vântul hoinar, să te săruţi cu albastrul cerului, să asculţi freamătul codrului, unde fagii seculari îşi mărturisesc gândurile; să auzi şoapta grâului, când spicul se închină spicului; fiind cuprins de sentimentul norocului. Acest copil cu ochi căprui a văzut lumina zilei în luna lui Cireşar, când în frumoasa localitate din Valea Siretului se răspândea un miros dulce şi îmbătător de cireşe coapte. Bunii săi părinţi, Ion şi Saveta Sucevan, ţărani români şi harnici, cu sentimentul dragostei de limbă şi de ţară în inimi, ca întregul neam al lui Decebal şi Traian, care n-a murit în vremuri de urgie şi năpastă, i-au pus vlăstarului lor un mândru nume ca să-l poarte cu demnitate şi cu cinste pe drumurile vieţii, dăruindu-i iubirea de moşie şi de casă.

Copilăria lui Pavel a început într-un mediu de legendă, doină şi baladă, de tradiţie şi de înalt patriotism. Ea se afla într-un cadru rural, între obiceiurile şi datinile stămoşeşti, între bunici şi părinţi cu dragoste de biserică, de natură, de tot ce-i românesc. Adeseori, după o zi caldă şi senină de vară, contemplând miraculosul apus de soare, privea cum sub vraja ultimului acord al focului ceresc se agitau lanurile de grâu, aidoma valurilor domoale ale mării, iar păsările treceau în zbor grăbit spre cuiburile lor, rânduite ca o poveste în frumoasa luncă de sălcii plângătoare de pe malul râului istoric. În sufletul copilului, care întâmpina amurgul, se aprindeau stelele îndepărtatului Univers.

S-a despărţit de copilăria-i de farmec plină la vârsta de 7 anişori, când bunul lui părinte a închis ochii pentru totdeauna, trecând în lumea celor drepţi, lăsându-şi fiul sub ocrotirea scumpei sale soţii. Atunci, pentru prima dată s-a cufundat într-un ocean de lacrimi al durerii. Atunci a descoperit că sufletul omului, când soseşte timpul indicat de Domnul, porneşte către înaltul cerului fără margini, care îşi priveşte şi potriveşte fruntea sa albastră în apa Siretului, iar în satul său din vale ploaia plânge ca trista şi sărmana lui inimă. Copilul a înţeles că strămoşii rămân alături de cei vii, în locurile unde s-au născut, dormind în veşnica împărăţie a visurilor.

Mama l-a trimis să guste din izvorul nesecat al cărţii în cadrul şcolii din satul natal, dându-i posibilitate să termine trei clase primare, după absolvirea cărora a început să-şi prelucreze, împreună cu buna lui mamă, acel jumătate de hectar de pământ, rămas ca moştenire de la neuitatul său părinte. La 1 februarie 1924, când tânărul din satul Suceveni a împlinit 22 de ani, va fi chemat în rândurile Armatei Române şi încorporat în Regimentul 3 Grăniceri, dislocat în oraşul Cernăuţi. În această unitate militară îşi va face datoria faţă de Patrie până la data de 1 octombrie 1926, când este lăsat la vatră. În 1931 se căsătoreşte cu frumoasa Paulina a lui Vasile Burlă. Din dragostea lor mare şi curată va apărea în această lume fiul Vasile.

În acea memorabilă zi de 1 aprilie 1941, Pavel al lui Ion Sucevan s-a aflat alături de băştinaşii din localităţile istorice de pe Valea Siretului, care doreau să trăiască în libertate. Fostul grănicer român nimereşte în mâinile grănicerilor sovietici, intrând în numărul celor 260 de martiri, arestaţi de autorităţile bolşevice. Întemniţat în beciurile N.K.V.D.-ului din Hliboca, este supus interogatoriilor feroce în zilele de 4, 11 şi 28 aprilie, acelaşi an, conform indicaţiiloe lui Krylovski, comandantul Detaşamentului de grăniceri nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi imperiul stalinist, apucă drumul către oraşul Sverdlovsk din Federaţia Rusă, unde tortura va continua până la 17 octombrie 1942, când Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., prin decizia nr. 85-M, îl condamnă la moarte „pentru trădarea patriei”. Peste o lună, în ziua de 21 noiembrie, acelaşi an, Pavel al lui Ion Sucevan, născut în 1902, în comuna Suceveni din Bucovina, a fost împuşcat de către călăii regimului totalitar sovietic în straşnica închisoare din Sverdlovsk. Afară domnea tristeţea toamnei târzii, cu un cer adânc şi tainic, se cernea o ploaie posomorâtă, care plângea în noaptea fără sfârşit a Siberiei. Fiul Vasile împlinise 4 anişori, când sufletul tatălui s-a îndreptat către Domnul, lăsând în urma sa glasul durerii, concis ca o rugăciune şi senin ca flacăra tăcută a lumânării.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

În secolul al XIV-lea, momentul istoric al apariţiei Ţării Moldovei, Iaşul era situat în centrul ei. Atestarea documentară a fost într-un act al lui Alexandru cel Bun şi pe o piatră, datată 1396, aflată în prezent în incinta Bisericii Armene. Iaşul a cunoscut o intensă dezvoltare, în special după cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când a devenit capitala Moldovei. Viaţa spirituală creştină a înflorit odată cu meşteşugurile şi comerţul. Au fost construite multe lăcaşe de cult – 69 de biserici şi mănăstiri – care au devenit importante obiective culturale, deoarece constituie un patrimoniu inestimabil. Cu toate acestea, în secolul al XVI-lea, atunci când a devenit capitala unui principat de trei ori mai mare decât cel al Belgiei, Iaşul era un oraş mic în comparaţie cu cel din ziua de azi. Abia între secolele XVII-XVIII, Iaşul a cunoscut o perioadă înfloritoare – cea a domniei lui Vasile Lupu şi chiar cele ale domnilor fanarioţi.

Deşi a fost adeseori mistuit de flăcări şi de ciumă, Iaşul, aflat în apropierea Poloniei, a fost puternic influenţat de principiile Revoluţiei franceze. Încă din perioada premergătoare Revoluţiei din 1848, oraşul a devenit leagănul ideologiei naţionale. Sfârşitul epocii medievale şi începuturile celei moderne avea să culmineze cu mişcările revoluţionare de la 1848, precedate şi pregătite de Gheorghe Asachi şi generaţia sa. Iaşul avea, de asemenea, marele merit de a fi iniţiatorul Revoluţiei de la 1848, care s-a extins ulterior pe întreg teritoriul romanesc. Toate aceste evenimente au pavat calea spre perioada marilor  clasici români, care au fondat Societatea culturală „Junimea”. Mari personalităţi ale României moderne, cum ar fi  Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale, Conta, Slavici, Xenopol, Lambrior, Phillippide, P. P. Carp, Theodor Rosetti, T. Burada, N. Culianu, P. Poni şi alţii, şi-au perfecţionat discursurile în cadrul „Junimii”. Timpul dintre cele două războaie mondiale reprezintă un alt vârf al dezvoltării culturale şi literare a Iaşului, oraşul marilor destine.

La 6 octombrie 1595 Mihai Viteazul  începe asediul localităţii Târgovişte din Muntenia, silind oştirea otomana să se retragă. După două zile de bombardamente, localitatea este recucerită de Mihai Viteazul, cu sprijinul forţelor unite ale  principelui transilvănean Sigismund Bathory, al arhiducelui austriac Maximilian, al domnului Moldovei, Ştefan Răzvan, şi al marelui duce de Toscana.

La 6 octombrie 1902  s-a născut filosoful, eseistul, economistul şi omul politic român, Petre Ţuţea.  A   fost supranumit un Socrate român, datorită preocupărilor filosofice şi rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul său personal în orice circumstanţe, chiar şi în închisoare. Din cauza persecuţiei a publicat foarte puţin înainte de 1989, însă imediat după prăbuşirea regimului comunist scrierile şi interviurile sale au început să fie difuzate.  S-a bucurat de prietenia lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Constantin Noica. A  fost preocupat de filosofia religioasă creştin-ortodoxă („Bătrâneţea şi alte texte”, „Tratat de economie politică”, „Comentarii la Platon”, „Reflecţii religioase asupra culturii”, „Filosofia nuanţelor”, „Introducere mistică în filosofia modernă”.  A decedat la 31 decembrie 1991.

La 6 octombrie 1903, la Chișinău, s-a născut Moisei Gamburd, unul din cei mai mari pictori basarabeni ai secolului al XX-lea. A urmat Școala de Arte Plastice (1918–1923). Tatăl său a fost dispus să-l trimită în Vest cu condiția să urmeze o școală Politehnică. Dar tânărul artist a ignorat condițiile impuse și a plecat în Belgia unde a trecut cu brio examenele de admitere la Academia Regală de arte frumoase din Bruxelles, dar a întrerupt studiile pentru a se lăsa ghidat în particular de profesorul Constant Montald, șeful catedrei de pictură monumentală de la Academie. A călătorit la Paris, să ia contact cu impresionismul, cubismul și expresionismul, s-a întors în Belgia și a terminat studiile la Academie cu locul întâi la Desen decorativ și locul al doilea la Compoziție. Întors la Chișinău, a participat la expoziții organizate de Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, la Salonul Oficial din București. A pictat peisaje pitorești, portrete minuțioase prin detalii și tratament. S-a căsătorit în 1938 cu pictorița și scenografa Eugenia Goldenberg, eleva maestrului Steriadi. Portretele soției sale sunt considerate culmea creației lui Gamburd. Regimul politic stalinist, antisemitismul, presiunile i-au scăzut calitatea picturii, a căzut în depresie și, în final și-a luat zilele, la 14 iulie 1954.

La 6 octombrie 2002 s-a născut Cleopatra Stratan, cântăreață română din Republica Moldova. Cleopatra Stratan este fiica cântărețului Pavel Stratan. Primul ei album se intitulează „La vârsta de trei ani”. Aceasta deține 6 recorduri mondiale. A revenit pe scena muzicală românească în 2017 după câțiva ani de pauză într-o colaborare alături de fratele ei, Cezar Stratan, la melodia „Mami”. Anul următor a lansat piesa „Te las cu inima” care se bucură de un real succes, în doar 10 zile a atins pragul de 5 milioane de vizualizări și staționează de mai multe zile pe primul loc în „cele mai ascultate piese pe YouTube”. Aceasta a cântat melodia „Ghiță” care a făcut furori pe Internet în anul 2010. În prezent, Cleopatra este căsătorită cu cântărețul Edward Sanda.

Evenimente istorice din ziua de 6 octombrie:

356 î.Hr.:  S-a născut Alexandru cel Mare (Macedon), rege macedonean din dinastia Argeadizilor, mare comandant și cuceritor care a creat un imperiu mondial, destrămat după moartea sa. Data exactă a nașterii sale este necunoscută, oscilând, printre altele, între 6 și 10 octombrie.

105 î.Hr.: La Arausio, în sudul Galiei, două mari armate romane sunt nimicite de cimbri și aliații lor germani. Pierderile au fost atât de uriașe încât dezastrul a fost imediat comparat cu carnagiul de la Cannae, declanșând o presiune publică imensă ce avea să ducă la reformarea radicală a armatei romane (reformele lui Marius).

1407: Într-un act încheiat la Liov prin care boierii moldoveni reînnoiau jurământul de fidelitate față de regele Poloniei, apare numele „pan Mihail de la Dorohoi”. Acesta este documentul folosit tradițional pentru prima atestare a Dorohoiului, iar un an mai târziu, localitatea este consemnată explicit și ca punct vamal.

1620: În timpul agonizantei retrageri a armatei polono-lituaniene de la Cecora (Țuțora), disciplina trupelor cedează definitiv sub hărțuirea constantă a cavaleriei otomano-tătare, la mică distanță de Iași. Retragerea ordonată se transformă într-un carnagiu, armata este anihilată, iar campania declanșează războiul masiv polono-otoman de anul următor (1621). Destinul ilustrului comandant polonez, hatmanul Stanisław Żółkiewski, s-a încheiat aici cu o brutalitate simbolică: a căzut în luptă încercând să mențină ordinea, iar capul său a fost tăiat și trimis sultanului la Istanbul ca trofeu absolut. Văduva sa a fost nevoită să vândă averi imense pentru a-i răscumpăra de la turci capul și a-și elibera fiul luat prizonier. Peste ani, mormântul lui Żółkiewski avea să devină loc de pelerinaj și inspirație pentru strănepotul său, Jan III Sobieski, regele care va salva Viena de otomani în 1683.

1701:  Colegiului Movilean din Kiev i s-a acordat statutul de academie.

1711:  Prin reinstalarea lui Nicolae Mavrocordat pe tronul de la Iași, începe oficial regimul fanariot în Moldova, sistem care avea să fie extins în Țara Românească și să guverneze până la 1821.

1939: După o ultimă ciocnire feroce la Kock, Grupul Operațional Independent „Polesie” capitulează, marcând sfârșitul ofensivei terestre și tăcerea armelor regulate poloneze, în timp ce guvernul și zeci de mii de refugiați luau deja calea exilului prin România.

1991:  Președintele URSS, Mihail Gorbaciov, a anunțat lichidarea armei nucleare sovietice cu rază scurtă de acțiune și retragerea tuturor tipurilor de arme nucleare tactice de pe nave, submarine și din aviația navală cu bazare la sol.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

După evenimentele sângeroase de la Lunca, fostul raion Herţa, din iarna anului 1941, hotarul cu România, instalat de autorităţile staliniste la finele cireşarului istoric, a cunoscut întăriri esenţiale. Detaşamentul de grăniceri nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. a fost completat cu noi unităţi militare, întreaga graniţă va fi „împodobită” cu trei rânduri de sârmă ghimpată, se vor săpa şanţuri antitanc adânci, vor fi instalate posturi fixe şi turnuri de supraveghere, patrulele sovietice vor ţine sub control frontiera zi şi noapte. Pe tot cuprinsul hotarului se va întinde o fâşie de pământ arată, cu o lărgime de 20 de metri, greblată zilnic, posibilă în orice moment să indice urmele lăsate de acei, care încercau să „violeze frontiera de stat”. Totodată, fiecare grănicer stalinist, care reuşea să prindă la graniţă un  „infractor al frontierei” sau o persoană suspectă, primea cuvinte de laudă din partea superiorilor, un premiu în bani şi două săptămâni de concediu.

Zona de 15 kilometri de la graniţă era în supravegherea continuă a „colaboratorilor operativi” ai Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. Ei ţineau sub strictul control toate localităţile ţinutului. Orice băştinaş, care locuia în afara indicatei zone, având necesitatea de a pătrunde în această porţiune de pământ strămoşesc, trebuia să argumenteze în faţa autorităţilor bolşevice un motiv bine justificat pentru a obţine necesara autorizaţie, emisă de către amintitul comisariat. Dacă la o razie în zonă, era descoperită o persoană, care nu avea asupra sa această autorizaţie blestemată, vinovatul era arestat şi condamnat la ani grei de detenţie. Aşa s-a întâmplat cu Ion Ciubotaru, născut în 1889, în localitatea Horbova din fostul judeţ Dorohoi al României. Ţăranul ajunge în satul Hreaţca din Ţinutul Herţei, situat la o distanţă de 10 kilometri de frontieră, pentru a-şi cumpăra o vacă. Este reţinut de grănicerii sovietici, fiindca nu avea la el autorizaţia de intrare în zona de frontieră şi aruncat în închisoarea din Cernăuţi. Încep interogatoriile. Românul nu cunoştea nici o boabă de rusă. Acei, care îl ajutau să se descurce, fiind în serviciul NKVD-ului, traduceau cum le convenea şefilor. Dosarul falsificat este înaintat Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Acest organ extrajudiciar, prin decizia nr. 63 din 21 iunie 1941, îl condamnă la 8 ani de detenţie, acuzându-l de „activitate de spionaj” în favoarea României, întemniţându-l în lagărul comunist de muncă şi corecţie din Sverdlovsk, unde moare în ziua de 28 noiembrie 1941, fiind înmormântat în cătunul Sosva, raionul Serov, regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Fiica lui, Olga, în scrisoarea sa, adresată la 30 octombrie 1990, şefului Comitetului Securităţii de Stat al URSS menţiona că în iunie 1940 „toată regiunea Cernăuţi a fost ocupată de Armata Sovietică”, iar tatăl ei, care avea 23 hectare de pământ şi „n-a săvârşit nicio crimă şi n-a fost duşman al poporului, este dus în Siberia, unde moare de foame în lagăr”.

Băştinaşii din ţinut, care locuiau în zona de frontieră, erau obligaţi să poarte cu ei actul de identitate, eliberat de către organele sovietice de resort, demonstrând astfel apartenenţa lor la blestemata zonă stalinistă. E necesar de a menţiona şi faptul că în localităţile din această zonă, bolşevicii au organizat din rândurile activului local echipe speciale, cu denumirea „Prietenii grănicerilor”. Ele aveau misiunea să descopere „elementele ostile statului sovietic”, care intenţionau să părăsească „ţinutul eliberat”. Aceste echipe de trădători ai neamului, prin denunţurile lor, au nimicit sute de destine nevinovate. Ivan Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşrvic) al Ucrainei, va informa cu mândrie Kievul despre „ajutorul acordat grănicerilor de către activiştii din localităţile din apropierea frontierei sovieto-române”. Trecerea clandestină în Patria istorică a devenit practic imposibilă. De aceea, criminalul zvon lansat de către agenţii N.K.V.D.-ului în martie 1941, prin care se anunţa că oamenii primesc dreptul de a părăsi în mod legal „fericita ţară a socialismului”, a născut în sufletele locuitorilor cu sentimentul libertăţii permanent aprins în piept, o erupţie vulcanică, lava căreia va ieşi la lumina istoriei în îndoliata zi de început de Prier.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 5 octombrie 1872, în Trușeni, Lăpușna, Moldova,  s-a născut Gheorghe V. Madan, folclorist, etnograf, publicist, prozator, editor de ziare, actor și traducător. S-a înscris la Seminarul Teologic din Chișinău, dar având convingeri politice antiimperiale, a participat la mișcarea națională a tineretului, fiind exmatriculat. La 19 ani (1891) a emigrat  în  Regat, s-a  stabilit la  București,  găzduit de   comunitatea    basarabeană Societatea Milcov, condusă de B.P. Hasdeu. În 1900 a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București. A debutat ca folclorist cu un volum de poezii populare din Basarabia, Suspine, urmat în 1904 de antologia Cântece și versuri alese din cei mai buni scriitori români, tipărită în alfabet chirilic, pentru a fi lecturată și în Basarabia, unde a ajuns ilegal. A mai publicat cărțile de evocări, schițe și povestiri Răsunete din Basarabia și De la noi din Basarabia. A fost actor în trupa Teatrului Național din București (1901–1904), interpretând roluri dramatice în piese naționale și universale. S-a întors în Basarabia în 1906 și a participat activ la  mișcarea  națională. A colaborat cu articole la Viața, Literatura și arta română, Epoca, Voința națională, Adevărul, Conservatorul. A format și condus prima trupă  românească în spațiul dintre Nistru și Prut, jucând spectacole în baza comediilor scrise de V. Alecsandri, C. Negruzzi etc. A fondat împreună cu Șt.O. Iosif și Alexandru Artemireanu revista literară Floare albastră (1898-1899), unde susținea rubrica Din caietul meu, a înființat cotidianul Moldovanul (1907–1908), care a jucat un rol important în viața culturală a ținutului, apărând dreptul la limbă, istorie, datini strămoșești. Pentru modul său de a scrie, Madan a fost asemuit de unii critici cu Ion Agârbiceanu sau Ion Creangă, de unde și cognomenele Fiul duios al Basarabiei, Creangă al Basarabiei. S-a stins din viață la 2 noiembrie 1944.

La 5 octombrie 1902 s-a născut în localitatea Salcia, județul Teleorman, Zaharia Stancu,  prozator, poet şi ziarist român. Și-a început cariera literară ca gazetar și poet liric, a devenit un militant activ de stânga, romancier angajat după război, în primii ani ai puterii populare. Ulterior a scris proză realistă, naturalistă, marcată însă de un lirism specific. A reînceput să scrie poezie în ultimii ani ai vieții. A fost și continuă să fie controversat din cauza atitudinii politice reflectate în mare parte din literatura sa. Dintre romanele sale: „Desculț”, „Ce mult te-am iubit”, „Șatra”, „Jocul cu moartea”, „Pădurea nebună”, „Poeme cu lună”. A fost laureat al Premiului „Herder”. Cartea sa „Desculţ” este tradus în 24 de limbi, fiind până în 1988 cel mai tradus roman românesc din toate timpurile, printre altele existând o traducere şi în limba japoneză. Romanul „Descult” a fost tradus şi în limba ucraineană de Mykola Lukaş.  A decedat în ziua de 5 decembrie 1974, la București.

La 5 octombrie 1926, la Chișinău,  s-a născut Vera Malev, scriitoare din R. Moldova, Maestru Emerit al Artei, laureată a Premiului de Stat al RSSM. A învățat la școala primară în anii 1932-1936, apoi a urmat studiile la Gimnaziul „Regina Maria” din capitală (1936-1944). În 1961 a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. A debutat în 1947 cu povestea pentru copii „Niculăieș”, care i-a adus Premiul întâi al Uniunii Scriitorilor din RSSM, iar debutul editorial a avut loc în 1956, cu povestirea  „Meleag nesupus”.  A fost membră a Uniunii Scriitorilor din RSSM începând cu  anul 1949. A scris romane, cărți pentru copii și volume publicistice: „Meleag nesupus” (1956),  „Prietenii mei” (1956), „Cântecul își face cale” (1961), ”Revedere ” (1964), ”Flori de dumitriță” (1967), ”Cumpăna” (1970), ”Tăcere și strigăt” (1972), „Zile de arșiță” (1966, 1972),  „Pașii vremii” (1975),  „Vârsta de argint” (1979),  „Scrieri alese”, două volume (1984),  „Recviem pentru Maria” (1986, 2004),  „Noi, cei vii…” (2006). A fost distinsă cu Premiul de Stat al Republicii Moldova (1996), post-mortem, pentru romanul „Recviem pentru Maria”. „Vera Malev își urmărește eroii pe căile vieții, întortocheate și pline de riscuri. Îi așteaptă cumpenele, zilele de arșiță, surprizele vârstei de argint. Sunt setoși de adevăr, vor să posede certitudinea lui. … O calitate rară a Verei Malev – publicista și scriitoarea – este facultatea de a vibra la poezia sufletului uman”,  sublinia într-un eseu despre regretata scriitoare academicianul Mihai Cimpoi. Vera Malev s-a stins din viață la 28 ianuarie 1995.

La 5 octombrie 1993 a  plecat la cele veşnice părintele profesor Dumitru Stăniloae, considerat unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi şi gânditori creştini din lume cu contribuţii fundamentale în domeniul dogmaticii. Mai întâi viitorul teolog s-a înscris la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, unde a învăţat doar un an, şi a venit din capitala României în cea a Bucovinei,  unde a urmat studiile la Facultatea de Teologie în perioada anilor 1923-1927. În 1928, tot la Cernăuţi, a obţinut doctoratul. Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite  la Facultățile de Teologie din Atena (1927 – 1928), Munchen și Berlin (1928 – 1929) pentru a se specializa în Dogmatică și Istorie bisericească. Concomitent Dumitru Stăniloae face călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad. Reîntors în țară, ocupă funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular din 1935 de Dogmatică la Academia Teologică „Andreiana” din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946. În 1936 a fost numit rector al Academiei Teologice și se află în acest post până în 1946.

Părintele Dumitru Stăniloae este hirotonit diacon în 1931, preot în 1932 și protopop stavrofor în 1940. Este ales membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc. În perioada 1934-1945 redactează publicaţia „Telegraful Român”. În 1958 a fost reținut de Securitate alături de membrii mișcării „Rugul Aprins”, din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959 este dus la penitenciarul Aiud, unde este ținut luni întregi în regim de izolare, eliberat fiind în 1963. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, ocupă funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră

Părintele profesor Dumitru Stăniloae participă la mai multe conferinţe internaţionale, iar în 1971 merge la Vatican, în componenţa delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.  Este numit „Doctor Honoris Causa” al Institutului Ortodox Saint Serge din Paris în 1981. La Londra i se înmânează distincția onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și creștinești. Din 1991 a fost membru titular al Academiei Române.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost un om asupra căruia Dumnezeu şi-a revărsat darul Său din preaplin. Teologia sa este o continuă convorbire prietenească cu Dumnezeu. Scrierile Părintelui Stăniloae vor rămâne mereu un izvor de bună mireasmă teologică.

Evenimente istorice din ziua de 5 octombrie:

1455: Mahomed II, sultanul turc, înaintează domnului Moldovei, Petru Aron, un ultimatum prin care îi cere plata unui tribut de 2000 de galbeni.

1582: În mai multe țări europene, ziua de 5 octombrie nu a existat. Reforma calendarului gregorian a produs una dintre cele mai spectaculoase „dispariții” de zile din întreaga istorie a umanității: în statele catolice care au adoptat imediat noul calendar, ziua de joi, 4 octombrie, a fost urmată direct de vineri, 15 octombrie 1582. Zilele cuprinse între 5 și 14 octombrie au fost pur și simplu eliminate pe hârtie pentru corectarea decalajului astronomic. Această fractură temporală a generat un paradox biografic fascinant pentru Sfânta Tereza de Ávila, care se afla pe patul de moarte chiar în acea noapte. Deși a murit la câteva ore după miezul nopții din 4 octombrie, trecerea directă la noua datare face ca decesul ei să fie înregistrat și comemorat oficial în istorie pe 15 octombrie.

1921: S-a creat Federația Internațională a PEN-Cluburilor – abreviere de la Poets, Playwrights, Editors, Essaysts and Novelists, este o asociație internațională a scriitorilor, editorilor și traducătorilor, fondată la Londra de C.A. Dawson Scott. Primul președinte a fost John Galsworthy.

1979: Prima etapă a Centralei Nucleare de la Cernobyîl, alcătuită din două unități energetice, a fost adusă la puterea nominală de 2 000 MW. Pentru punerea în funcțiune a primei unități energetice a CNE Cernobyl a fost nevoie de 8 luni, iar pentru cea a celei de-a doua — de 5 luni.

1983: Comitetul Nobel confirmă la Oslo acordarea râvnitului Premiu pentru Pace liderului și fondatorului sindicatului independent polonez „Solidaritatea”, electricianul Lech Wałęsa. Pentru blocurile sovietice închise în spatele frontierei ideologice, premiul a detonat ca un dispozitiv simbolic masiv de legitimare a curajului civil. Decernarea a scos la iveală paradoxul puterii de la Varșovia: deși Wałęsa devenise cetățeanul cu cea mai mare onoare adusă țării sale, regimul generalului Jaruzelski i-a refuzat drepturile pașaportului. Temându-se că junta comunistă l-ar lăsa să plece dar îi va interzice definitiv reîntoarcerea la familie dacă va asista la gală, Wałęsa a refuzat să ridice premiul, trimițând-o pe soția sa, Danuta, să accepte diploma și medalia în numele milioanelor de muncitori asupriți din Răsărit.

1991: La Kiev a fost deschis memorialul în memoria victimelor de la Babin Iar.

1994: UNESCO transformă ziua de 5 octombrie în prima aniversare globală a Zilei Mondiale a Profesorilor.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

Pe data de 8 martie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea ţăranului Ştefan Cupcic, un bătrân de 73 de ani, care a văzut lumina zilei la 1868, în localitatea Tereblecea din Bucovina, fiind acuzat de autorităţile staliniste că „era rudă cu un trădător de patrie”. Împreună cu el au apucat calea chinurilor veşnice Ana Cupcic, născută în 1878; Aspazia Cupcic, născută în 1910; Gheorghe Cupcic,născut în 1910; Sergiu Cupcic, născut în 1918; Tecla Cupcic, născută în 1898; Vasile Cupcic, născut în 1900. Toţi au văzut pentru prima dată lumina soarelui în satul Tereblecea din actualul raion Cernăuţi. În aceeaşi zi, ţăranca Saveta Bucea din Stăneşti, fostul raion Hliboca, este deportată în stepele pustii ale Kazahstanului, fiind acuzată şi ea de faptul că „era rudă cu un trădător al patriei”. Împreună cu mama vor fi deportaţi fiul Ilie, născut în 1931, şi fiicele: Elena, născută în 1936, şi Viorica, care avea doi anişori.

La finele lunii iunie 1940, în satul Lunca din Ţinutul Herţei a fost instaurată straşnica dictatură bolşevică. Preşedinte al Consiliului Sătesc devine cernăuţeanul Oleksandr Lanivski, născut în 1910, membru al Partidului Comunist Român din anul 1931. Fostul ilegalist, care pentru activitatea sa subversivă a avut de suferit, hotărăşte să se răfuiască pentru obida din trecut. Prima victimă devine ţăranul Vasile Ciubotaru, născut în 1893, tatăl a doi copii minori. Lanivski înaintează organelor staliniste de represalii un denunţ, care conţine informaţii false, referitoare la adresa lui Ciubotaru. Românul este învinuit de faptul că, chipurile, în perioada interbelică a fost „agent secret al jandarmeriei române”, având misiunea să descopere „elementele revoluţionare”. Reacţia organelor bolşevice de urmărire nu s-a lăsat mult aşteptată. În ziua de 3 martie 1941, când în satul din Valea Prutului a coborât primăvara şi primele firicele de iarbă se îndreptau către soarele dătător de viaţă, în uşa casei lui Vasile Ciubotaru au bătut cu putere copoii regimului totalitar. Mâinile românului sunt ferecate în lanţuri. Rămân copiii cu ochii scăldaţi în lacrimi. Îşi rupe părul de jale scumpa-i soţie. Încep interogatoriile, torturile, nopţile de nesomn. Călăii doresc mărturii false. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi fosta Uniune Sovietică, deţinutul din Lunca va fi scos din închisoarea cernăuţeană şi transferat în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă, unde batjocura comunistă va dura un an de zile. Pe data de 16 mai 1942, ajuns la capătul răbdării, vinovatul fără de vină şi-a dat sufletul. A murit de foame. În îndepărtatul Univers s-a stins steaua destinului său zbuciumat şi doar urmaşii îl vor plânge.

Pe data de 10 martie 1941, în mâinile grănicerilor sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. intră Dumitru Apreutesei din localitatea Beceşti, Ţinutul Herţa, născut în 1892, fiind acuzat că „a trecut ilegal frontiera de stat”. Odată cu începerea operaţiunilor militare, va fi şi acest român dus în Siberia, unde moare în ziua de 5 februarie 1942, în regiunea Sverdlovsk. Acasă au rămas soţia, Maria, şi trei copii: Floarea, Gheorghe, Mihai.

În 1941, Consiliul Regional Cernăuţi raporta comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei despre „instaurarea şi consolidarea puterii sovietice” în ţinut. În informaţia adresată partidului, raportorii menţionau că „pe data de 5 iulie 1940, comitetul judeţean a întărit componenţa celor 10 comitete de plasă şi a consiliilor săteşti”. Conform Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene din 11 noiembrie 1940, a fost întărită componenţa consiliilor raionale, fiindcă în regiunea Cernăuţi au apărut 14 raioane, 3 oraşe (Cernăuţi, Storojineţ, Hotin) au căpătat statut de oraşe de subordonare regională, iar 6 oraşe (Vaşcăuţi, Vijniţa, Herţa, Zastavna, Chiţmani, Noua Suliţă) devin oraşe cu statut de subordonare raională. Numărul membrilor consiliilor raionale, la finele anului 1940, a atins cifra de 178 de oameni. În componenţa lor intrau 161 de bărbaţi şi 17 femei. În consiliile raionale activau „139 de comunişti, 157 de ucraineni, un moldovean, 9 ruşi, 9 evrei, un ungur, 23 de muncitori, 134 de funcţionari şi 21 de ţărani”. Majoritatea membrilor consiliilor raionale era constituită din reprezentanţii aduşi din estul Ucrainei, care nu cunoşteau limba băştinaşilor. Numai 35 de persoane din activiştii locali făceau parte din componenţa acestor consilii. Bunăoară, în Consiliul Raional Herţa s-a găsit loc doar pentru un moldovean şi un evreu, iar în raioanele Hliboca, Storojineţ şi Noua Suliţă, unde majoritatea populaţiei o constituiau băştinaşii de origine română, niciun reprezentant al acestei etnii n-a fost admis în componenţa organelor raionale de conducere. Acest fapt a dus la numeroase falsificări în timpul alcătuirii listelor referitoare la familiile care aveau rude în rândurile Armatei Române. În aceste liste au fost introduşi oameni, care se aflau la muncă în România, devenind şi ei „trădători ai patriei socialiste”.

Îngrijorat de situaţia creată, Aleksei Şved, primul secretar al comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în primăvara anului 1941, înaintează lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, un memoriu cu următorul conţinut: „Pe parcursul celor opt luni de existenţă a puterii sovietice în partea de nord a Bucovinei, inclusiv în raionul Herţa, teritoriul căruia n-a intrat în componenţa Bucovinei, fiind în realitate al României, a fost desfăşurată o intensă activitate în direcţia consolidării puterii sovietice. Reieşind din faptul că populaţia raionului Herţa, cu excepţia oraşului Herţa, unde locuiesc evrei şi a satului Tureatca, unde sunt ucraineni, o constituie românii şi moldovenii, care absolut nu cunosc limba ucraineană sau rusă, iar dintre lucrătorii repartizaţi din regiunile estice numai opt persoane ştiu limba moldovenească, toată activitatea, amintită mai sus, întâmpină mari greutăţi. În baza celor expuse consider că e necesar de examinat problema transformării raionului Herţa în raion naţional moldovenesc sau românesc, alipind la acest raion satele româneşti din raionul Hliboca şi numind în posturile de conducere a raionului persoane care cunosc limba moldovenească”.

Se poate afirma cu toată responsabilitatea că rugămintea fostului secretar al comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei n-a fost examinată de către conducerea Ucrainei Sovietice şi trimişii partidului, veniţi cu duiumul de pretutindeni, şi-au adus marea lor contribuţie la viitoarele deportări în masă a băştinaşilor din raioanele cu populaţie majoritară de origine românească.

În a doua jumătate a lunii martie 1941 se intensifică teroarea statului totalitar bolşevic. În ziua de 19 martie, reprezentanţii organelor comuniste de represalii îl arestează pe ţăranul Teodor Aniculăiesei, născut în 1905, în localitatea Lucoviţa, fostul judeţ Dorohoi al României, învinuindu-l de „trădare de patrie”. Au rămas cu inimile pline de durere buna lui soţie, Saveta, şi 5 copii. Peste două zile vor fi ferecate în lanţuri mâinile lui Sergiu Cherstean, născut în 1884, în localitatea Vicovu de Jos din România. În perioada interbelică s-a stabilit cu traiul în satul Corceşti din actuala regiune Cernăuţi. Pe data de 26 mai 1941, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la 8 ani de muncă silnică „pentru agitaţie antisovietică”. S-a stins din viaţă în ziua de 20 septembrie, acelaşi an.

La 23 martie este încătuşat alt ţăran din Ţinutul Herţei, Ilie Bihon, născut în 1883, în satul Târnauca, fiind acuzat de  „activitate de spionaj”. Moare pe data de 16 septembrie 1941, într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Tot în ziua de 23 martie este arestat Nicolae Culiuc, născut în 1907, în satul Voloca din actualul raion Cernăuţi,  poseda studii primare. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi fostul imperiu sovietic, românul, acuzat de „tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat”, va fi transferat în Siberia, unde dispare fără urmă.

În martie, un zvon a străbătut cu iuţeala fulgerului ţinutul mioritic, anunţând că locuitorii primesc dreptul să părăsească în mod legal regiunea Cernăuţi. Acei, care doreau să-şi schimbe locul de trai, erau datori să înainteze cereri organelor locale de resort, alcătuite în limba rusă sau ucraineană, în care să indice motivul plecării. După cum s-a constatat mai târziu, zvonul a fost lansat de către reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (N.K.V.D.) al U.R.S.S., cu scopul de a scoate la iveală atitudinea băştinaşilor faţă de regimul stalinist, instaurat pe meleagurile carpatine.

Locuitorii din ţinut, care nu cunoşteau rusa sau ucraineana, s-au adresat preşedinţilor şi secretarilor consiliilor săteşti cu rugămintea de a-i ajuta la scrierea cererilor pentru plecare în România. Conducătorii localităţilor româneşti – înscăunaţi de puterea sovietică dintre foştii participanţi la mişcarea subversivă din ţinut în perioada interbelică – îndeplineau, contra sumei de cinci ruble, rugămintea băştinaşilor, care se săturaseră de „marea fericire” adusă de la Kremlin.

La 24 martie 1941, românii din localităţile storojineţene s-au adunat în oraşul Storojineţ, înaintând organelor raionale de resort cererile de plecare în Patria istorică. Autorităţile staliniste au refuzat să primească cererile, clasificând adunarea băştinaşilor drept o manifestare antisovietică, oamenii împrăştiindu-se pe la casele lor. Însă frica va fi înlocuită în sufletele conaţionalilor cu vechea dragoste de libertate. Se apropia vertiginos ziua, când mii de oameni se vor porni, ca un şuvoi năvalnic de apă vie, în căutarea libertăţii şi a unei vieţi lipsite de frică. Această zi se va transforma într-un imn creştin al sufletului mioritic, într-un act de iubire faţă de Patria străbună. Răzeşii din Valea Siretului ştiau că „Dumnezeu, care ne-a dat viaţa, ne-a dat libertatea în acelaşi timp”.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 4 octombrie 1848,  la Cernăuţi a apărut săptămânalul cu text bilingv, român şi german, „Bucovina’’ – „Gazetă Romănească (Romanische Zeitung) pentru politică, religie și literatură” – editat de fraţii Gheorghe  şi Alecu Hurmuzachi.  Ziarul „Bucovina” a apărut  în perioada 4 octombrie 1848–20 septembrie 1850. Articolul-program, publicat în primul număr, era programul revoluţiei române de la 1848 din Bucovina, exprimat   în „Petiţia Ţării”, iar ziarul se adresa în paginile sale întregului neam românesc. Ziarul „Bucovina”  a avut colaboratori străluciţi: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Costache Conachi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, Andrei Şaguna, Andrei Mureşanu, Aron Pumnul, Gheorghe Bariţ etc. Referindu-se la activitatea literară desfăşurată de „Bucovina”, Nicolae Iorga o asemăna cu cea a „Daciei Literare”.

La 4 octombrie 1853 a început oficial Războiul Crimeii – război purtat între Imperiul Rus și o alianță a Imperiului Francez, Imperiului Britanic și Imperiului Otoman, la care s-a alăturat și Regatul Sardiniei (martie 1853–30 martie1856). El a făcut parte dintr-o lungă competiție între principalele puteri europene pentru influență asupra teritoriilor din Imperiul Otoman care se afla în declin. A început, de fapt, în 21 iunie 1853, când Rusia a ocupat principatele Moldovei și Valahiei, fără a declara război puterii suzerane, Imperiul Otoman; unii dintre generalii de la Sankt Petersburg doreau să stabilească granița rusească pe Dunăre și să anexeze cele două state românești, așa cum în 1812, imperiul țarilor cotropise Basarabia. Diplomații ruși voiau chiar mai mult: ei credeau că este posibilă cucerirea Constantinopolului și chiar a Ierusalimului. Turcii, sprijiniți de englezi și francezi, au prezentat rușilor un ultimatum pentru retragerea trupelor, iar în urma refuzului, la 4 octombrie au declarat război Rusiei. Războiul s-a purtat pe două continente: la Dunăre, la Marea Baltică, în Crimeea, în Transcaucazia.

La 4 octombrie 1875 a fost deschisă Universitatea din Cernăuţi, în prezent una dintre cele mai vechi universităţi clasice din Ucraina. Primul rector al Universităţii „Franz Josef” a fost doctorul în drept, Constantin Tomaşciuk, care, fiind deputat la Viena, a lansat ideea deschiderii Universităţii la Cernăuţi.   Universitatea avea trei facultăţi: teologie, drept şi filozofie. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, din 1918 şi până în 1940 Universitatea din Cernăuţi a fost o instituţie de învăţământ superior din România. În 1940, după instaurarea în Bucovina a puterii sovietice,  Universitatea a devenit o instituţie de stat cu predarea în limba ucraineană. Din anul 1989 Universitatea poartă numele lui Iuri Fedkovyci. În anul 2000 ea a obţinut statutul de Universitate Naţională, având la ora actuală de 16 facultăţi, la care învaţă circa 20 mii de studenţi. Fosta Reşedinţă a mitropoliţilor Bucovinei şi Dalmaţiei (corpul central al Universităţii), în 2011 a fost inclusă în Lista patrimoniului mondial UNESCO.

La 4 octombrie 1938  George Enescu a terminat Suita a III-a pentru orchestră, Săteasca.  Cea de-a treia suită simfonică a lui George Enescu, după cum menționează autorul la sfârșitul manuscrisului, a fost terminată în data de 4 octombrie 1938, la vila Luminiș din Sinaia. Evoca imaginea satului său natal, Liveni, construind o atmosferă de basm, a locurilor unde și-a petrecut primii ani ai vieții. Prima audiție absolută a avut loc la New York, sub bagheta lui George Enescu, la 2 februarie 1939, iar în 26 octombrie lucrarea a fost dirijată de autor în primă audiție în România, în interpretarea Filarmonicii „George Enescu”.

Evenimente istorice din ziua de 4 octombrie:

1675: Fizicianul olandez Christiaan Huygens a brevetat ceasul de buzunar.

1800: La Lugansk a fost pusă în funcțiune primul cuptor cu mangal  din Ucraina.

1881: La Craiova  s-a născut George (Gogu) Constantinescu, inginer constructor român, descoperitorul unei noi ştiinţe – sonicitatea. Revista engleză „The Graphic”  îl consideră unul dintre cei 17 titani ai lumii care au revoluţionat ştiinţa, aşezându-l alături de Einstein, Marconi, Edison şi Lister. Gogu Constantinescu s-a făcut remarcat în comunitățile științifice printr-o nouă știință pe care a dezvoltat-o, numită sonicitate. Este vorba despre o ramură a mecanicii care se ocupă de transmiterea prin vibrații și unde de energie sau de putere mecanică în masa corpurilor lichide, fie a corpurilor solide. Însă  numele savantului român nu este pomenit în manualele școlare. Gogu Constantinescu a aplicat noua teorie în numeroase invenții: motorul sonic, pompa sonică, ciocanul sonic și altele. În perioada cât a locuit în Anglia, a participat activ la construcția de avioane engleze, tipul Bristol.

1895: S-a născut Richard Sorge, un remarcabil spion sovietic din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. A activat în Germania și Japonia, aflând data exactă și planul atacului lui Hitler asupra URSS.

1918:  Germania cere un armistițiu.  Guvernul german expediază solicitarea de armistițiu direct președintelui american Woodrow Wilson. Ocolind Londra și Parisul, Berlinul spera că naivitatea percepută a lui Wilson și viziunea sa idealistă vor asigura o pace mai blândă. Aceasta s-a dovedit însă o eroare masivă de calcul: i-a iritat profund pe liderii francezi și britanici, care, drept represalii politice, au forțat impunerea condițiilor zdrobitoare din viitorul Tratat de la Versailles.

1957:  URSS lansează primul satelit artificial al Pământului. Puțini știu însă că geniul coordonator Serghei Koroliov a refuzat să lanseze un satelit științific complex, cum fusese instruit inițial. De teamă că birocrația americană urma să fie mai rapidă, el a ordonat să se abandoneze instrumentele grele și a fabricat în grabă o simplă bilă de aluminiu lustruit, dotată exclusiv cu un radio banal care să emită niște „bipuri” sacadate, doar pentru a stabili incontestabil prioritatea spațială sovietică.

1959: URSS lansează sonda Luna 3, care va transmite primele imagini cu fața ascunsă a Lunii. Marea ironie a Războiului Rece s-a consumat direct în interiorul aparatului: sovieticii nu dețineau o peliculă fotografică suficient de rezistentă la radiațiile din cosmos. Soluția lor uimitoare a fost să developeze pozele aselenizării folosind exact sulurile de film american de înaltă calitate sustrase din baloanele de spionaj ale CIA, care derivaseră și fuseseră doborâte pe teritoriul rusesc.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

După o iarnă sângeroasă, plină de durere, cu sutele de morţi în Lunca Prutului şi în pădurea Crasnei, cu jalea copiiilor rămaşi orfani, cu lacrimile mamelor, surorilor şi ale soţiilor, cu nedreptatea cuibărită în sufletele bătrânilor duşi în Siberia, pe acest picior de plai mioritic a coborât prima primăvară sovietică. A sosit timpul ploilor calde şi dătătoare de viaţă, vremea înstelatelor şi romanticelor amurguri, duioaselor şi neuitatelor concerte ale privighetorii. Pe întinsul paşnic al mândrelor poieni din codrii seculari ai Bucovinei s-a aprins candela lăcrimioarelor. Însă băştinaşii meleagurilor voievodale nu contemplau această frumuseţe, dăruită oamenilor de Domnul. Ei se ascundeau în casele lor, zăvorau uşile, închideau porţile, stingeau lumina şi ascultau cu sufletul la gură tainele nopţii. În inimile localnicilor s-a strecurat frica. În ţinut domnea puterea stalinistă, care simboliza violenţa, represiunea, teroarea şi suferinţele umane îngrozitoare. Nimeni nu era încrezut în ziua de mâine. În orice moment, fiecare băştinaş, indiferent de vârstă, profesie sau naţionalitate, putea fi arestat şi aruncat în beciurile cazematelor bolşevice sau deportat în Siberii de gheaţă.

Fărădelegile staliniste au început chiar la 1 martie, în Ziua mărţişorului, fiindcă păgânii nu cunoşteau şi nu doreau să ştie despre datinile şi obiceiurile străbune. Cu sufletele pline de ură au deportat-o pe ţăranca Domnica Bodnar, născută în 1915, în localitatea Ropcea din fostul raion Storojineţ, acuzând-o de faptul că „era rudă cu un trădător al patriei”. Tot în aceeaşi zi de început de primăvară, satrapii bolşevici îl duc în pustiul stepelor kazahe pe micuţul Nicolae Bodnar, născut în 1940, în acelaşi sat Ropcea din Bucovina, fiindcă acest copil constituia cea mai mare primejdie pentru imperiul sovietic şi trebuia să fie nimicit. Pe data de 1 martie, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea tânărului Toader Bogatâreţ, născut în 1924, în localitatea Budeniţ, din acelaşi raion Storojineţ, fiindcă şi el „era rudă cu un trădător al patriei”. Tot din Budeniţ vor fi deportaţi ţăranii Victor Bogatâreţ, născut în 1889, şi Zinovia Bogatâreţ, născută în 1904. Alte „rude ale unui trădător de patrie” au fost descoperite, tot în aceeaşi zi, în localitatea Crasna. Copiii: Dionis, născut în 1934, şi Eleonora, născută în 1927, împreună cu mama lor, Elena Bruja, născută în 1900, pornesc spre locurile îndepărtate ale fostei Uniuni Sovietice, părăsind mândrul plai natal de la poalele Carpaţilor.

La începutul lunii iunie 1940, Haralambie Cantoreanu, născut în 1910, în pitoreasca localitate Hreaţca din Ţinutul Herţei, a fost mobilizat în rândurile Armatei Române şi înrolat în Regimentul 39 Infanterie, dislocat în oraşul Roman. În martie 1941, fiind lăsat la vatră, porneşte spre satul natal, unde-l aşteptau bunica, în vârstă de 90 de ani, scumpa lui mamă, tânăra-i soţie, fraţii şi sora. A pornit în primăvară, călăuzit de steaua destinului său, care licărea în îndepărtatul Univers. Reţinut de către grănicerii sovietici pe data de 6 martie, va fi întemniţat în groaznica închisoare din Cernăuţi, unde au loc interogatoriile drastice. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi fostul imperiu bolşevic, este transferat în oraşul Sverdlovsk din Federaţia Rusă. A rămas fără rude, singur în faţa destinului său, chinuit de gânduri rebele. Viaţa lui a devenit o lumânare, flacăra căreia se apropia de sfârşit. În ziua de 11 decembrie 1941, când fulgii cădeau ca nişte stele şi iarna venise din legendă ca o pasăre măiastră, martirul din Hreaţaca, bolnav şi flămând, vinovat fără vină, a trecut în lumea celor drepţi. A murit departe de baştină urmaşul voievodului Ştefan, a murit cu o mare durere în suflet în lagărul stalinist de muncă corecţională din Sverdlovsk. Peste 16 luni, când românul dormea în pământul străin al Siberiei, la 3 aprilie 1943, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 3 ani închisoare „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”.

În martie 1940, ţăranul Constantin Rusu, născut în 1912, tot în satul Hreaţca, fostul judeţ Dorohoi al României, va fi şi el mobilizat şi încorporat în componenţa Regimentului 12 Artilerie, dislocat în judeţul Bacău. Peste un an, tot în martie 1941, fiind lăsat la vatră, porneşte spre locul unde a venit pe lume, dorind să-şi vadă scumpa lui mamă. N-a avut fericirea să ajungă acasă. Îl reţin grănicerii stalinişti pe data de 6 martie. Aceiaşi Comisie Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., prin decizia nr. 21-M din 3 aprilie 1943, îl condamnă şi pe el la 3 ani de închisoare „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat”, întemniţându-l în blestematul lagăr comunist de muncă corecţională din oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Tot în prima decadă a lunii martie 1941, în stepele îndepărtate ale Kazahstanului nimereşte ţăranca Ana Cobelia, născută în 1892, în localitatea Stăneşti, fostul raion Hliboca, neştiutoare de carte, acuzată de faptul că „era rudă cu un trădător al patriei”. Din acelaşi sat va fi deportată şi Leonora Cobelia, care a venit pe lume la 1922. Ea apucă drumul calvarului împreună cu consătenii: Maria Cobelia, născută în 1926; Reveca Cobelia, născută în 1896; Saveta Cobelia, născută în 1900; Traian Cobelia, născut în 1927; Vasile Cobelia, născut în 1928; Zamfira Cobelia, născută în 1932. Spre nemărginita Siberie se îndreaptă ţăranca Elena Copileţ, care a văzut lumina zilei în 1918, în Tureatca, fostul judeţ Dorohoi al României. Soţul ei, Ioan Copileţ, se afla în rândurile Armatei Române, fiind inclus de către activiştii satului în lista „trădătorilor patriei socialiste”, conform indicaţiilor comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei. Sărmana mamă îşi ia în braţe fiul Vasile, care a apărut în această lume plină de durere şi suferinţă în anul 1941, urcă cu el în vagonul pentru vite, pus la dispoziţia băştinaşilor de către „părintele tuturor popoarelor”, prin grija lui părintească, şi porneşte în direcţia ţinutului Krasnoiarsk din Federaţia Rusă, unde micuţul va trece în lumea îngerilor. Rămâne Ioan Copileţ fără fiinţele scumpe.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 3 octombrie 1862 s-a născut Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki, doctor în drept, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți (din 1931) și din 1919 membru de onoare al Academiei Române. Constantin, fiul lui Nicolae baron de Hurmuzachi (1826-1909) şi al Nataliei de Stârcea, fratele lui Alexandru, ultimul mareşal al Bucovinei, a crescut la moşia tatălui său din Cernăuca. A urmat cursurile liceului din Cernăuţi, unde a luat bacalaureatul în 1881 cu distincţiune. Studiază filosofia şi dreptul la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Cernăuţi pe care o absolvă în 1888, obţinând licenţiatul în drept. În 1888 a intrat în serviciul procuraturii de finanţe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor ştiinţifice. După 1900 a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna şi flora de acolo.

Pasionat de ştiinţele naturale, începând din 1890 Constantin N. Hurmuzaki se consacră cercetărilor entomologice. În 1888 scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina”. În anul 1897, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina”, în care a descris 834 specii de macrolepidoptere şi răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme şi specii noi şi a împărţit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic şi pontic). Din 1911 până în 1914, Constantin N. Hurmuzaki a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Naţional.

S-a căsătorit 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuţchi), cu care a avut doi copii. În timpul Primului Război Mondial şi până în 1925 a trăit cu familia la Viena şi Bad Ischl, revenind după aceea în patrie. În 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa, iar în 1931 a fost numit ca profesor universitar la facultatea nou-înfiinţată de entomologie şi biogeografie a Universităţii din Cernăuţi.

În cinstea lui Constantin N. Hurmuzaki a fost creat genul Hormuzakia din familia Boraginaceae, incluzând cele două specii Hormuzakia aggregata și Hormuzakia negevensis, de către botanistul român Mihail Guşuleac (1923), membru al Academiei Române. Iar profesorul universitar Karl Penecke  a numit o specie de gândaci pe care o descoperise în onoarea omologului său, anume Otiorhynchus hormuzakii (1935, azi Otiorhynchus ligustici).

Deși principalele interese științifice ale lui Constantin de Hurmuzaki s-au concentrat pe studiul compoziției speciilor și distribuției geografice a fluturilor și a gândacilor precum și a florei nu numai ale Bucovinei, savantul a mai avut un alt domeniu de cercetare. A crezut în particular, că formarea faunei moderne de fluturi din Europa a început deja în terțiar și nu după ultima perioadă de gheaţă. Această ipoteză a fost contrar viziunilor bine stabilite ale majorității entomologilor vremii. Pentru a dezvolta ipoteza sa, Constantin de Hurmuzaki  a colectat și prelucrat numeroase informații din domeniile geologie, paleontologie, climatologie, zoologie şi fitogeografie și a discutat teza activ cu colegii.

Constantin Nicolae baron de Hurmuzaki s-a stins din viaţă la 23 februarie 1937, la Cernăuţi. Colecţia sa de fluturi se păstrează şi astăzi în Muzeul de zoologie a Universităţii cernăuţene.

La 3 octombrie 1938  a încetat din viaţă mareşalul roman  Alexandru Averescu, preşedinte al Ligii Poporului, prim ministru, membru de onoare al Academiei Române.  Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele din sudul Basarabiei, astăzi în regiunea Odesa, Ucraina. A fost comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru victoria României în acest război. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a peste 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului). A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincţie militara româna.

La 3 octombrie 1944, în satul Suceveni, fostul raion Hliboca, regiunea  Cernăuți, s-a născut Vasile Suceveanu,  matematician din Republica Moldova. Refuzând să participe la activitatea Comsomolului, a avut dificultăți la admiterea în Universitate. Datorită intervenției ONU și înlocuirii cadrelor de partid și comsomoliste din regiunea Cernăuți la ordinul lui Nikita Hrușciov, a reușit să-și continue studiile. A absolvit Facultatea de Matematică a Universității de Stat din Cernăuți în 1969, după 2 ani de serviciu militar în Armata Sovietică. A lucrat la Universitatea din Cernăuți, apoi inginer superior, colaborator științific, colaborator științific superior la Institutul de Matematică al Academiei de Științe a Moldovei. A obținut titlul de Doctor în Științe Fizico-Matematice (1977). Începând din anul 1989, a fost conferențiar, apoi șef de catedră la Institutul de Științe ale Educației din Chișinău. A fondat în 1993 revista Foaie Matematică, al cărei redactor-șef a devenit. Domeniul său de interes era Teoria numerelor și mecanica corpului solid. A elaborat metode noi de soluționare ale unor ecuații. Este coautor la circa 200 de publicații științifice și didactice, inclusiv la 8 cărți, 10 broșuri și a câtorva brevete de invenție. A fost conducătorul Seminarului republican al profesorilor de matematică din Republica Moldova și membru al Societății de Matematică din Republica Moldova. S-a stins din viață la 28 martie 2012.

La 3 octombrie 2023 a decedat Eugen Burada, scriitor și scenarist, stabilit în Franța. Mircea Eugen Burada s-a născut în 1946, la București.  Este cunoscut pentru romanele reprezentative Uragan asupra Europei, Roxelana și Soliman, Calea ducesei și Plângi, plângi balalaika, scrise împreună cu prietenul său de-o viață Vintilă Corbul. A fost coscenarist la cunoscutele filme regizate de Sergiu Nicolaescu: Nea Mărin Miliardar (scris împreună cu Vintilă Corbul și Amza Pellea) – cel mai vizionat film românesc din toate timpurile, Revanșa, Un comisar acuză și Duelul (cu Vintilă Corbul). A părăsit ilegal România în 1979, împreună cu Vintilă Corbul, aflați in plină glorie, mutându-se într-un mic orășel lângă Paris. În semn de apreciere pentru întreaga sa operă literară, a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor (2004).

Evenimente istorice din ziua de 3 octombrie:

42 î.Hr.: În Macedonia are loc prima confruntare majoră dintre armatele lui Marcus Antonius și Octavian, pe de o parte, și cele conduse de Brutus și Cassius, asasinii lui Iulius Cezar, pe de alta. Cassius, crezând că situația este pierdută, se sinucide; războiul avea să fie decis câteva săptămâni mai târziu, tot la Philippi. Însă decesul comandantului a fost de fapt rezultatul unei tragice erori de percepție: prin praful dens al bătăliei, Cassius și-a văzut aliatul, pe Titinius, înconjurat de cavalerie; crezând că acesta a fost capturat și linia spartă, Cassius și-a luat viața, fără să știe că soldații călare erau de fapt oamenii victorioși ai lui Brutus veniți să îi aducă vestea triumfului pe flancul opus.

1906: A doua conferință internațională despre telegrafia fără fir adoptă mesajul SOS  ca semnal internațional de forță majoră înlocuind semnalul CQD.

1929: Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor devine Regatul Iugoslaviei. Sub un regim de putere absolută, regele Alexandru I schimbă oficial numele statului în Regatul Iugoslaviei și reorganizează administrativ țara.

1952: Marea Britanie testează prima sa bombă atomică. În cadrul Operațiunii Hurricane, un dispozitiv nuclear britanic este detonat în apropierea Insulelor Montebello, în Australia. Marea Britanie devine astfel a treia națiune care demonstrează experimental că deține arma atomică, după Statele Unite și Uniunea Sovietică.

1986: Accident la crucișătorul submarin strategic sovietic K-219, care efectua o misiune de patrulare în Oceanul Atlantic. În urma unei explozii într-un siloz de rachete, a izbucnit un incendiu, submarinul a început să se scufunde, dar echipajul a luptat pentru supraviețuirea acestuia timp de încă trei zile. La 6 octombrie, nava s-a scufundat definitiv, iar membrii echipajului care au rămas în viață au fost evacuați.

1990: Tratatul de reunificare germano-german intră în vigoare, iar Republica Democrată Germană este integrată oficial în structurile Republicii Federale Germania. Această dată de toamnă devine Ziua Unității Germane și marchează sfârșitul definitiv al divizării politice a Europei. Deși la nivel emoțional populația ar fi preferat ziua de 9 noiembrie (momentul în care a căzut fizic Zidul Berlinului), politicienii au evitat categoric acea variantă, deoarece 9 noiembrie era marcată în calendar de „Noaptea de Cristal” din 1938, alegând în schimb 3 octombrie ca o soluție birocratică lipsită de demonii istoriei naziste.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La 2 octombrie 1569  domnitorul Bogdan Lăpuşneanu depune omagiu regelui polon Sigismund al II-lea August. Era născut în anul 1553 şi a urmat la tronul Moldovei  după uciderea tatălui său, Alexandru Lăpuşneanu, la vârsta de  15 ani. Tutore i-a fost mama sa Ruxandra. Bogdan a fost partizan politic al polonezilor, cu care încheie tratate de supunere și se înrudește. Purtarea lui i-a nemulțumit  pe boierii țării, în frunte cu Ieremia Golia Cernăuțeanul. Aceștia se temeau mai ales de introducerea catolicismului în Moldova. În momentul prinderii și închiderii lui  de către un nobil polonez cu care se certase, boierii se plâng la Poartă, iar aceasta îl numește domn  în mai 1572 pe Ioan Voda cel Viteaz. Încercând zadarnic să mai revină pe  tron cu ajutorul polonezilor, alungat și rătăcind pe la toate curțile europene, a murit în iulie 1574  la Moscova.

La 2 octombrie 1709  a murit hatmanul ucrainean Ivan Mazepa. Ivan Mazepa (1639-1709) a fost  hatman al cazacilor zaporojeni din Ucraina în perioada din 1687 şi până la moartea sa. A încercat o alianţă cu regele suedez Charles al XII-lea împotriva Imperiului rus, dar a fost zdrobit la Poltava împreună cu armata suedeză. S-a refugiat în Valahia, apoi la Tighina, în Moldova unde a şi murit în 1709.

La 2 octombrie 1935, în satul Mana–Vatici, Orhei, Basarabia,  s-a născut Paul Goma,  scriitor, memorialist și militant anticomunist, stabilit la Paris. A fost membru al Partidului Comunist Român, apoi anticomunist. Exmatriculat, deținut politic, a reușit să-și publice cărțile în străinătate, nu și în țară. În 1977, Goma a reușit să trimită la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost urmărit, arestat și maltratat de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stârni proteste în străinătate. La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București, a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România. Volume publicate: Camera de alături, Ostinato, Ușa noastră cea de toate zilele, Patimile după Pitești, Arta refugii, Amnezia la români, Jurnalul unui jurnal, Basarabia. A decedat la 25 martie 2020, în  Paris, Franța

În ziua de 2 octombrie a anului 1939,  în localitatea Limanu din judeţul Constanţa  s-a născut renumitul cântăreţ  de muzică uşoară românească,  Dan Spătaru. În tinerețe a fost fotbalist, dar în anul III al Facultății de Educație Fizică și Sport a trebuit să renunțe la fotbal, având hernie de disc. S-a dedicat școlii și muzicii; ca student a început să cânte la Casa Studenților în anul 1962. Camelia Dăscălescu l-a ascultat odată la Mon Jardin și l-a descoperit, l-a pregătit. Primele bucăți muzicale interpretate de Dan Spătaru au fost ale Cameliei Dăscălescu. Odată la o terasă l-a cunoscut pe Temistocle Popa, care i-a compus aproape toate șlagărele. Primul mare succes l-a avut cu Măicuța mea.  Dan Spătaru a fost unul dintre cei mai iubiţi artişti ai României, cântăreţ, compozitor şi actor; mii de spectatori i-au aplaudat vocea inconfundabilă şi şlagărele pe care a reuşit să le facă nemuritoare: „Te-aşteaptă un om”, „Tărăncuţă, ţărăncuţă”, „Nu m-am gândit la despărţire”, „Trecea fanfara militară”, „Drumurile noastre”. A decedat în ziua de  8 septembrie 2004.

Evenimente istorice din ziua de 2 octombrie:

1187: După aproape două săptămâni de asediu, Ierusalimul capitulează în fața armatei lui Saladin, punând capăt celor 88 de ani de stăpânire cruciată asupra orașului. Pierderea Ierusalimului va provoca o reacție uriașă în Europa și va contribui la declanșarea celei de-a Treia Cruciade.

1836: Nava HMS Beagle ajunge înapoi în Anglia, iar Charles Darwin debarcă aducând cu el notițele care vor fundamenta biologia modernă.

1875: Moare la București Petrache Poenaru, inginer, matematician și pionier al modernizării învățământului românesc. Este menționat constant în manuale datorită obținerii brevetului parizian în 1827 pentru faimosul „condei portăreț fără sfârșit”, precursorul stiloului modern.

1878: Printr-o notificare oficială trimisă de cancelarul Andrássy, Austro-Ungaria recunoaște formal independența României proclamată în 1877 și confirmată la Congresul de la Berlin.

1941:  Wehrmachtul lansează faza principală a Operațiunii Taifun, ofensiva fatală menită să îngenuncheze capitala sovietică. Cercetările militare au demontat mitul popular conform căruia soldații ar fi aruncat echipamentele groase pentru a lua uniformele de paradă; în realitate, decizia a fost un hubris macabru aparținând generalilor de la Berlin. Convinși că Armata Roșie este complet anihilată, înaltul comandament a refuzat pur și simplu să elibereze spațiu vital pe calea ferată pentru haine de iarnă, preferând să trimită logistic muniție și recuzită pentru defilare. Erorile de calcul au condamnat sute de mii de soldați germani la degerături severe.

1943:  Stalin aprobă documentele de constituire a Diviziei 1 de Voluntari „Tudor Vladimirescu”, o forță de luptă formată din românii aflați în lagărele sovietice. Privită ca o armă de pionierat ideologic pentru comunizarea viitoare a României, formarea acestei unități a ridicat dileme morale imense. Pentru o bună parte dintre miile de soldați captivi români care au depus jurământul față de divizie, actul nu a reprezentat neapărat o afiliere politică, ci pur și simplu o evadare disperată: alegerea uniformei sovietice a fost singurul bilet valabil de ieșire din iadul înfometării sigure din Siberia.

1945:  Printr-o directivă de la Moscova, este instituit imnul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, menit să șteargă complet identitatea românească anterioară. Muzica îi aparținea lui Ștefan Neaga, iar versurile originale preamăreau obsesiv figura lui Iosif Stalin.

1984:  cosmonauții sovietici Kizim, Soloviov și Atkov revin pe Pământ după 237 de zile de anduranță istorică la bordul stației Saliut 7. Misiunea este un pilon fundamental pentru medicina spațială contemporană tocmai datorită unui incident mușamalizat mult timp. Echipajul raportase oficial către centrul de control prezența unor „entități luminoase masive cu aripi” care pluteau vizibil în afara modulelor orbitale. Aceste rapoarte faimoase reprezintă astăzi exemplul clinic de top pentru studierea halucinațiilor de grup declanșate de izolarea claustrofobică și presiunea psihologică extremă.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

La evenimentele sângeroase de la Lunca, din iarna anului 1941, au participat ţăranii Florea Bujeniţa, născut în 1907; Ion Bujeniţa, născut în 1912; Vasile Bujeniţa, născut în 1920. Tustrei au văzut pentru prima dată lumina zilei în localitatea Mahala din fostul raion Noua Suliţă. Primii doi români vor fi condamnaţi la moarte „pentru trădarea patriei”. Al treilea bucovinean va primi 10 ani de detenţie, închizând ochii pentru totdeauna într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Rudele lor, rămase acasă, au fost incluse în listele „elementelor care prezintă un pericol social”. Conform deciziei „troicei operative” a Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. din 22 mai 1941, apucă drumul Siberiei Domnica Bujeniţa, născută în 1891; Maria Bujeniţa, născută în 1918; Elena Bujeniţa, născută în 1922. Toate au venit pe lume în satul Mahala din pitoreasca Vale a Prutului istoric. Ele sunt scoase cu forţa din case de către zbirii regimului totalitar stalinist. Nicolae Bujeniţa, născut în 1918, fiind scos împreună cu celelalte românce, reuşeşte să evadeze de sub escortă, găsindu-şi adăpost în locuinţa consăteanului Gheorghe Socolovschi. După 4 zile, hotărăşte să părăsească ascunzişul, crezând că primejdia a luat sfârşit. Văzând că a rămas singur, tânărul s-a îndreptat către hotarul de la Lunca, sperând să ajungă în Patria istorică, pentru a căuta urmele fratelui mai mare, trecut în România, în toamna anului 1940. Nimereşte în mâinile grănicerilor stalinişti pe data de 19 iunie 1941, fiind întemniţat în beciurile fioroase ale cazematelor comuniste. Odată cu începerea operaţiunilor militare între România şi Uniunea Sovietică, este transferat la Sverdlovsk, Federaţia Rusă, şi supus interogatoriilor. Sleit de puteri, flămând, cu dorul de rude şi Ţară în suflet, s-a stins din viaţă la 14 februarie 1942. A murit în floarea vârstei, fără lumânare, departe de glia străbună. A luat cu el tinereţea, care a venit pe neaşteptate şi s-a dus ca un amurg de seară, contopindu-se cu negura nopţii. Ţăranca Domnica Bujeniţa a trecut în lumea celor drepţi în 1948, în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă. De ce trebuia să moară în neagra străinătate aceşti români? Ce vină au avut ei faţă de marele imperiu sovietic? Întrebări rămase fără răspuns. Numai glasul durerii continuă să răsune în Ţara de Sus, ca vocea unui clopot de argint, chemând la neuitare.

 Făurar însângerat

În dimineaţa zilei de 8 februarie 1941, când autorităţile staliniste îi întemniţau pe mahalenii, participanţi la evenimentul sângeros de la Lunca, fostul raion Herţa, spre hotarul instalat de bolşevici la finele cireşarului se îndreaptă alt grup de bucovineni, dornici de libertate, numărând circa 40 de oameni. Lângă satul Tereblecea din fostul raion Hliboca, ei vor fi întâmpinaţi de gloanţele grănicerilor comunişti din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. În mijlocul acelora, care doreau să treacă în Patria istorică, se afla şi ţăranul Vasile Posteucă, născut în martie 1910, în localitatea Poieni-Bucovina, cu studii medii incomplete. Fiind rănit, este arestat şi aruncat în beciurile pline de groază ale închisorii cernăuţene. Conform deciziei nr. 56-S din 15 iulie 1942 a Comisiei Speciale de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., va fi privat de libertate pe un termen de 3 ani „pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de stat” şi închis în lagărul stalinist de muncă corecţională din oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Au rămas mama, Zinaida, şi soţia, Elena, cu inimile sângerânde de durere şi nedreptate.

Pe data de 14 februarie va fi arestat de către grănicerii sovietici tânărul Mihai Cărăuşu, născut în 1924, în localitatea Târnauca, fostul judeţ Dorohoi al României, poseda studii primare. În ziua de 13 iunie 1941, Tribunalul Militar al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 5 ani de detenţie „pentru trădarea patriei”. Rămân scumpii lui părinţi, Vasile şi Aglaia Cărăuşu, fără fiu.

Peste 2 zile, la 16 februarie, este încătuşat de reprezentanţii Direcţiei Regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. învăţătorul Petru Gheorghian, născut în 1900, în localitatea Monastârea din România, cu studii superioare, locuitor al oraşului Cernăuţi. Fiind acuzat de către autorităţile regimului totalitar de „activitate subversivă”, va fi împuşcat în localul închisorii cernăuţene nr. 1, pe data de 28 iunie 1941, conform indicaţiilor călăului Meşyk, fostul Comisar al Poporului pentru Securitatea de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene.

În ziua de 21 februarie este arestată Ecaterina Gusman, născută în 1898, în oraşul Cernăuţi, absolventă a şcolii primare. La 18 aprilie 1941, Tribunalul Militar al Armatei a 12-a a Districtului Militar Special Kiev o condamnă la 3 ani de lagăr „pentru trădarea patriei”. Tot în aceeaşi zi, în mâinile staliniştilor intră muncitorul Ion Gusman, născut în 1919, în acest frumos oraş de pe malul istoricului Prut, având studii primare. Primeşte 5 ani de detenţie. Al treilea condamnat devine cernăuţeanul Nicolae Gusman, născut în 1888. Moare pe data de 14 martie 1941, în închisoarea nr. 1 din Cernăuţi.

Peste 3 zile, va fi încătuşat de reprezentanţii organelor sovietice de represalii Vasile Brădoţeanu, născut în 1911, în localitatea Dorogoieşti din România, locuitor al oraşului Cernăuţi. Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S., pe data de 4 noiembrie 1942, îl condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională „pentru activitate subversivă”.

A doua zi, staliniştii îl arestează pe muncitorul Mihai Dolinciuc, născut în 1912, în localitatea Dorneşti din România, stabilit cu traiul în Cernăuţi. Este acuzat şi el de „activitate trădătoare”. Odată cu declanşarea operaţiunilor militare între România şi Uniunea Sovietică, românul va fi transferat în Siberia. Închide ochii pentru totdeauna pe data de 8 noiembrie 1941, în blestematul lagăr bolşevic din regiunea Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com 

În 1775 Austria obține Bucovina de la Imperiul Otoman, cu toate că domnitorul a protestat vehement, fapt pentru care austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Soarta domnitorului era pecetluită şi el a fost executat de trimişii sultanului în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1777 în casele „Beilicului” (han pentru străini) din Iaşi. Capul său a fost dus la Istanbul, iar corpul i-a fost înmormântat la mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi. În literatură este întâlnit ca personaj principal al primei piese de teatru scrise în limba română „Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragice expressa”. Iar renumitul scriitor Ion Druţă descrie ultimele zile ale domniei lui Grigore al III-lea Ghica în romanul său „Biserica albă”.

La 1 octombrie 1855 a apărut, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu,  publicaţia „Steaua Dunării”, jurnal politic, literar şi comercial.  A fost principalul organ de presa unionist în jurul căruia s-au grupat cei mai activi partizani ai Unirii Principatelor Române. A apărut la Iaşi între octombrie 1855 – septembrie 1856, după care a fost închis din cauza suspendării legii presei. Publicarea sa este reluată în străinătate între decembrie 1856 şi mai 1858, apărând în limba franceză, la Bruxelles, sub numele „L’Étoile du Danube”. Reapare la Iaşi din noiembrie 1858 până în noiembrie 1860. De la 2 ianuarie 1859 fuzionează cu „Zimbrul şi Vulturul” şi apare sub titlul „Steoa Dunărei. Zimbrulu şi Vulturulu”. Redactorii ambelor ziare au publicat atunci un program politic unionist explicit. Scris cu alfabetul tranziţional, era un „jurnal politic, literar şi comercial” care apărea de trei ori pe săptămână şi milita puternic pentru Unirea Principatelor, pentru autonomia lor şi pentru reforme democratice. În literatură, promova ideile preluate de la Dacia literară, axată pe o literatura naţională, inspirată din tradiţiile poporului. Printre cei care au participat la redactarea ziarului au mai fost şi Vasile Alexandrescu-Urechea, Vasile Mălinescu şi Iancu M. Codrescu. Au colaborat redactori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Donici, Grigore Alexandrescu, Alecu Russo, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, Gheorghe Sion, etc. În 1897 se reia publicarea ziarului cu acelaşi nume (cu subtitlul: „ziar fondat în anul 1855 de Mihail Kogălniceanu”), care apare până în 1899 şi mai apoi în 1907.

La 1 octombrie 1875 scriitorul român moldovean  Ion Creangă (1837-1889) a debutat în revista „Convorbiri literare” cu basmul “Soacra cu trei nurori”. Este considerat  unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

În ziua de 1 octombrie a anului 1892  a murit George Sion poet, memorialist şi traducător român.  George Sion s-a născut în 1822, la Mamorniţa, Ţinutul Herţei. În 1848 George Sion  a luat parte activă la mișcarea revoluționară din Moldova, de aceea a fost exilat. După multe peripeții Gheorghe Sion reușește cu ajutorul prietenilor săi să treacă în Muntenia, de unde pe valea Buzăului, prin munți, trece în Transilvania la Brașov. Fiind în Transilvania, participă la adunarea de pe Câmpia Libertății de la Blaj, din 3/15 mai 1848, apoi a trecut în Bucovina, unde a cunoscut familia Hurmuzachi. Hurmuzăcheștii i-au primit cu multă dragoste pe emigranții moldoveni, la moșia lor Cernauca.   Reîntorcându-se la Iași, G. Sion a luat parte la toate mișcările unioniste care au dus la Unirea principatelor. A scris versuri și piese de teatru fără o valoare deosebită. Temele din poezia sa sunt cele comune în lirica epocii: patriotismul, refuzul opresiunii, satira venalității, a abuzurilor etc.

La 1 octombrie 1919 a fost înființat Institutul de Lingvistică și Istorie Literară,  sub denumirea de Muzeul Limbii Române, în urma hotărârii Consiliului Dirigent din ședința din 27 august, după planul prezentat de Sextil Pușcariu, care a fost numit, totodată, director al acestuia. A funcționat la început pe lângă catedra de limba română a Facultății de Litere și Filosofie din Cluj. Conceput de reputatul lingvist și om de cultură Sextil Pușcariu, devenit, totodată, și întâiul rector al Universității clujene, Muzeul Limbii Române avea următoarele obiective: „strângerea și prelucrarea științifică a materialului lexicografic al limbii române din toate timpurile și din toate regiunile locuite de români; pregătirea de studii și lucrări speciale în vederea unificării limbii literare și a terminologiei tehnice și speciale în toate ținuturile românești; deșteptarea interesului obștesc pentru studiul și cultivarea limbii române; pregătirea de filologi români”. Era o unitate de cercetare științifică fundamentală cu profil umanist și este actualul Institut de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu”, unitate de cercetare științifică fundamentală cu profil umanist, sub auspiciile Academiei Române.

Evenimente istorice din ziua de 1 octombrie:

331 î.Hr.: Armata macedoneană îl învinge pe regele persan Darius al III-lea la Gaugamela, în Mesopotamia. Victoria deschide drumul lui Alexandru cel Mare către Babilon, Susa și Persepolis și marchează practic prăbușirea puterii Imperiului Ahemenid, data fiind susținută inclusiv de surse babiloniene contemporane.

1860:  Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care ia naștere prima școală de învățământ artistic superior din Principatele Unite. Instituția se află la originea actualei Universități Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Importanța ei în cultivarea geniilor muzicale naționale este atestată direct de faptul că unul dintre primii ei directori, compozitorul Eduard Caudella, este chiar pedagogul vizionar care i-a descoperit talentul absolut copilului-minune George Enescu, îndrumându-i pașii decisivi spre Conservatorul din Viena.

1919:  Este înființat Muzeul Limbii Române la Cluj. Conceput de Sextil Pușcariu, Muzeul Limbii Române devine unul dintre marile centre de cercetare filologică ale României întregite. Din tradiția sa provine actualul Institut de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei Române. Această instituție și-a asumat imediat lansarea celui mai monumental proiect cultural românesc din istorie: Dicționarul Tezaur al Limbii Române (DLR), o lucrare titanică ce a presupus strângerea a milioane de fișe de mână și care, traversând cenzuri și regimuri opresive, avea să dureze aproape un secol pentru a fi dusă la bun sfârșit.

1924: Biserica Ortodoxă Română adoptă calendarul corectat, astfel încât data a fost urmată direct de 14 octombrie. Reforma explică diferența de 13 zile care există și astăzi între calendarul civil și calendarul iulian necorectat folosit de unele Biserici ortodoxe.

1938: În urma Acordului de la München, trupele germane intră în zonele de frontieră ale Cehoslovaciei, momentul devenind etalonul politic al compromisului dezastruos. Dincolo de trădarea diplomatică, realitatea militară pierdută în acea zi este cutremurătoare: regiunea muntoasă sudetă găzduia un sistem defensiv de buncăre ultra-moderne (Linia Beneš), considerate de mulți experți ca fiind tehnologic superioare Liniei Maginot. Predându-le fără a trage un foc de armă, Marea Britanie și Franța au deposedat armata cehoslovacă de singurul scut viabil capabil să blocheze o invazie germană.

1949:  În Piața Tiananmen din Beijing este proclamat noul stat comunist chinez, eveniment ce schimbă radical și definitiv echilibrul geopolitic al Asiei. În timpul uriașei ceremonii inaugurale, mecanismul electric de ridicare a noului drapel cu cinci stele fusese conectat la un buton declanșator situat la tribuna unde se afla Mao Zedong; de teamă ca nu cumva un scurtcircuit să strice simbolic un moment de o asemenea magnitudine, inginerul proiectant s-a ascuns în prealabil în interiorul bazei tubulare de metal a catargului, pregătit să tragă frânghia manual.

1958: La puțin peste un an după lansarea sovietică a Sputnikului, NASA – National Aeronautics and Space Administration – devine operațională. În următorul deceniu, agenția va conduce programele care vor culmina cu pășirea omului pe Lună. Temelia tehnică absolută a primilor ani de triumf ai NASA a stat însă într-un detaliu pe care Războiul Rece l-a tolerat pragmatic: prin Operațiunea Paperclip, guvernul SUA integrase în secret sute de ingineri și savanți germani foști afiliați ai regimului nazist, conduși de Wernher von Braun, mintea din spatele rachetelor mortale V-2 transformate acum în purtătoare de echipaje umane.

1960: De pe linia de montaj a uzinei ZAZ (Zaporijjia) a ieșit primul „Zaporojeț”, care a primit porecla „cocoșatul” în rândul poporului.

(V.K.)

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com

După masacrele sângeroase de la Lunca, din lunile ianuarie-februarie 1941, intrate în istoria plină de durere a actualei regiuni Cernăuţi ca unele din crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, au început deportările rudelor „trădătorilor patriei socialiste”. În numărul acestor rude a fost inclusă de către regimul totalitar stalinist şi Ana Hostiuc, născută în 1889, în localitatea Mahala din Bucovina, un sat mare şi frumos, aşezat în pitoreasca Vale a Prutului, încadrat la acea vreme în componenţa imperiului austro-ungar. Când s-a despărţit de copilăria-i de farmec plină, bunii săi părinţi au dat-o la şcoală, dorind ca fiica lor, ageră la minte, să înveţe carte. Ana a absolvit şase clase. Dorul de cunoştinţe îi îndreaptă paşii spre bogata Bibliotecă a filialei din Mahala a Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Va sorbi cu nesaţ din izvorul nesecat al cărţii, devenind apoi membră a acestei Societăţi culturale. În perioada interbelică, destinul ei s-a unit cu destinul lui Ilie Hostiuc. Din dragostea lor mare şi curată au venit pe lume doi feciori, unul mai frumos ca altul. Durerea a lovit-o cu necruţare în 1925, când scumpul ei soţ se stinge din viaţă şi ea rămâne cu doi copii, pe care trebuia să-i crească şi să-i dea în rând cu lumea. Îndurând cu fermitate toate greutăţile timpului, mama i-a văzut mari, voinici şi chipeşi la înfăţişare, aşa cum sunt mai toţi mahalenii. Tinerii erau harnici, preţuiau munca şi bunătatea pământului, lăsat ca moştenire de neuitatul lor părinte. Sperau să întemeieze gospodării trainice în satul de obârşie, conform tradiţiilor strămoşeşti.

Peste Ţara codrilor de fagi, unde locuiau urmaşii dacilor liberi, a coborât întunericul puterii sovietice. Satrapii din Kremlin s-au năpustit ca nişte corbi de pradă asupra meleagurilor voievodale, aducând cu ei lacrimi şi durere. A început epoca stalinistă, epoca de jaf şi teroare. Însă băştinaşii trăiau cu dorul de libertate în inimi. Ei nu vroiau să se împace cu fărădelegile săvârşite de către tâlharii de la Răsărit şi porneau spre Patria istorică.

În noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1941, 67 de locuitori din ţinut au hotărât să treacă clandestin în România. Coloana numeroasă a românilor şi-a făcut apariţia lângă localitatea Lunca din raionul Herţa, în dimineaţa zilei de 28 ianuarie, fiind întâmpinată de gloanţele grănicerilor comunişti. Au căzut 15 martiri. Alţii sunt arestaţi şi timp de două luni vor fi supuşi interogatoriilor. Printre acei, care au nimerit în mâinile călăilor stalinişti, s-a aflat şi Constantin Hostiuc, fiul mai mare al Anei Hostiuc din Mahala, născut în 1919. Autorităţile sovietice îl condamnă la 10 ani de detenţie într-un lagăr bolşevic de muncă corecţională „pentru trădarea patriei”. A rămas sărmana mamă fără fecior.

După 10 zile, spre frontiera de la Lunca se îndreaptă al doilea grup de bucovineni, dornici de libertate. Ei, ca şi martirii din luna ianuarie, nimeresc sub focul ucigător al mitralierelor sovietice. În acea noapte infernală de februarie 1941, lângă satul Lunca, va fi secerat de gloanţele staliniştilor şi tânărul Florea Hostiuc, fiul mezin al Anei Hostiuc, născut în 1922. El vroia să treacă în România.

Au părăsit-o pentru totdeauna scumpii ei feciori, pornind pe calea neîntoarcerii, lăsând-o pe buna lor mamă singură în această lume plină de durere şi suferinţă. La 19 februarie 1941, călăii bolşevici au bătut şi în uşa casei îndoliate. Au ferecat mâinile ţărancii şi la 7 mai 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea, conform căreia Ana Hostiuc este deportată în ţinutul Krasnoiarsk din Federaţia Rusă, fiindcă „era rudă cu trădătorii patriei”. Averea ei va fi confiscată de către stalinişti. A ajuns în împărăţia îngheţurilor veşnice, unde zbirii lui Stalin îşi băteau joc în modul cel mai barbar de sărmanii osândiţi. A ajuns în Gulagul comunist, ca să-şi plângă feciorii pierduţi, pe care cu cântecele neamului i-a legănat, cu dorul şi bunătatea pământului i-a hrănit, cu dragostea şi vorba dulce a mamei i-a educat, crescându-i ca să-i fie ajutor şi sprijin la bătrâneţe. Vroia să fie soacră mare, stimată de rudele sale şi de locuitorii satului. Dorea să aibă nepoţi, să le spună poveşti cu Ilene Cosânzene şi Feţi-Frumoşi în nopţile lungi de iarnă, când lemnele trosnesc în gura sobei şi gerul pune flori de gheaţă la ferestre. A venit invazia de la Răsărit şi au căzut scumpii ei feciori. Au căzut ca doi brazi doborâţi de furtună. Pentru care vină?.. După 3 ani de chinuri cristice, în 1944, a închis şi ea ochii pentru totdeauna. A murit în Siberia, departe de glia străbună. A murit cu inima sfâşiată de întrebări şi suferinţă. Poate până astăzi sufletul ei rătăceşte prin taigaua siberiană şi nu-şi găseşte alinare…

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com