La 11 aprilie 1680 a apărut la Iaşi, „Psaltirea de-nţăles a sfântului împărat proroc David”, cu text slavo-român, tradusă de Dosoftei, mitropolitul Moldovei. Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei (1624-1693) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet și traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt. „Psaltirea în versuri” a mitropolitului moldovean era menită lecturii în particular, în afara bisericii. Cei 151 de psalmi traduși și versificați de mitropolitul Dosoftei constituie cea mai de seamă operă poetică a literaturii române vechi.
La 11 aprilie 1834, la Iași a avut loc primul spectacol muzical în limba română, „Cantata pastorală”.
Sub conducerea lui Gheorghe Asachi a fost organizată o reprezentație festivă în baza lucrării sale, „Cantata pastorală sau serbarea păstorilor moldoveni”, o poveste alegorică despre lupta moldovenilor pentru libertate și independență. Muzica pentru spectacol a fost scrisă de Elena Asachi, soția scriitorului. Actorul Matei Millo a interpretat în amintitul spectacol cel dintâi rol din cariera sa.
La 11 aprilie 1871 s-a născut la Iaşi pictorul român Theodor Pallady. Theodor Pallady (1871-1956) a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române, în anul 2012. Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. În capitala Franţei lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau, unde îl va avea coleg pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie. Mai târziu frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante. În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942. În Muzeul Theodor Pallady sunt expuse tablouri pictate pe pânză de acest mare pictor român, precum și peste 800 desene cu peisaje, nuduri, portrete, reprezentative pentru perioada pariziană a lui. Clădirea este astăzi cea mai veche casă din București și este inclusă pe lista monumentelor istorice.
La 11 aprilie 1907, la Suceava s-a stins din viață Simion Florea Marian, folclorist, etnograf, naturalist, istoric, profesor, preot, membru titular al Academiei Române. Simion Florea Marian, considerat unul dintre cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura de specialitate, s-a născut la 1 septembrie 1847 la Ilișești de lângă Suceava. Școlit mai întâi în satul natal, apoi la Suceava și Năsăud, Simion Florea Marian și-a desăvârșit studiile la Cernăuți, unde a absolvit Teologia, devenind preot.
A servit altarului în mai multe localități, inclusiv la Voloca de lângă Cernăuți, în anul 1877.
Odată cu stabilirea la Suceava, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Simion Florea Marian, desfășoară o activitate neobosită pe tărâmul culturii populare. Obișnuit cu buna rânduială de acasă — tatăl fiind fiu de preot, iar mama fiică de dascăl, copilul Simion a crescut în dragostea față de sat, față de comunitate, față de ritualuri și obiceiuri apucate din bătrâni. Curiozitatea vie, lecturile vaste de mai târziu, spiritul său enciclopedic și interesul pentru o cultură-tezaur, cum era cea a țăranului român, l-au așezat pe un drum al căutărilor, al unei curiozități neostoite, de la care nu s-a abătut apoi toată viața. Nu degeaba, cu prilejul discursului de recepție în rândurile Academiei Române, în 1882, Bogdan Petriceicu-Hașdeu spunea despre Florea Marian că este „singurul etnograf român”.
Din punctul de vedere al corectitudinii cu care a cercetat cultura populară, Simion Florea Marian a fost cel mai riguros și mai autentic continuator al activității începute de Bogdan Petriceicu-Hașdeu. A publicat multe culegeri cu creații populare dintre cele mai diverse: „Poezii poporale din Bucovina“ (vol. I-III , 1869, 1873, 1875), „Tradiţiuni poporale române“ (1878), „Chromatica poporului român“ (1882), „Ornitologia poporană română“ (vol. I-II, 1883), „Descântece poporane române“ (1886), „Nunta la Români“ (1890), „Naşterea la Români“ (1892), „Înmormântarea la Români” (1892) „Vrăji, farmece şi desfaceri“ (1893), „Răsplata, poveşti din Bucovina” (1897). Simion Florea Marian a privit toate datinile și obiceiurile legate de sărbători cu ochii unui cercetător autentic, fără a face aprecieri personale, fără a le anatemiza, după moda epocii, fără a încerca să le eticheteze ca „obiceiuri păgâne”. Valoarea documentară a studiilor semnate de „părintele Marian” a fost apreciată de celebrul istoric român, Nicolae Iorga. El scria: „Nu se poate încerca pătrunderea științifică în sufletul acestui neam fără întrebuințarea integrală a trebuincioaselor cărți pe care le-a pregătit, poate fără a-și da sama pe deplin de toată însemnătatea lor, harnicul și modestul cleric”.
Harnicului etnograf i-au fost recunoscute meritele încă din timpul vieții. A devenit academician, în 1882, și răsplătit cu premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române pentru studiul „Ornitologia poporană română”. Regele Carol I l-a distins cu meritul Coroana României în grad de ofițer, iar autoritățile bisericești i-au acordat titlul de exarh și brâul roșu.
Simion Florea Marian a fost membru al societăților „Junimea” și „Dacia” din Cernăuți.
A murit subit, din cauza unei pneumonii, la 11 (24) aprilie 1907. În urma sa au rămas o vastă operă publicată și încă mult tezaur în manuscris. Spre exemplu, „Botanica poporană română“, o veritabilă enciclopedie de cultură populară, cu informaţii dintre cele mai importante pentru studiul lingvistic (filologic, etimologic, istoric, semantic, dialectal) şi pentru studiul evoluţiei spiritualităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor poporului român (astăzi în mare parte dispărute), de aproape o mie de pagini, a fost publicată abia în 2008-2010, prin eforturile muzeografului Aura Brădățan, custodele Casei memoriale „Simion Florea Marian” din Suceava.
La 11 aprilie 1944 a încetat din viaţă, în urma unui atac de cord, Ion Minulescu, poet simbolist, prozator şi dramaturg român. Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, București – d. 11 aprilie 1944, București) a fost un poet și prozator român, reprezentant important al Simbolismului românesc. S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A condus două publicaţii simboliste, „Revista celorlalţi” şi „Insula” (1912). În anul 1922 este numit director general al artelor, iar din 1926 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti. Ca autor dramatic, Minulescu îşi face debutul în 1921, când pe scena Naţionalului se reprezintă „Pleacă berzele” şi „Lulu Popescu”. Poetul devine director general al artelor în Ministerul Artelor şi Cultelor, funcţie pe care o va deţine până în 1940. În 1927 Minulescu reapare pe scena poeziei cu volumul „Spovedanii”, inclus ulterior în „Strofe pentru toată lumea”. Un an mai târziu scriitorul publică romanul autobiografic „Corigent la limba română”, câştigând totodată şi Premiul Naţional de Poezie. Un nou roman este publicat în 1933, „3 şi cu Rezeda 4”. Sub titlul „Nu sunt ce par a fi” Minulescu îşi adună poeziile din ultimii ani.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com