CALEA DESTINULUI (I)

„Satule, vatră frumoasă”

 

Meleag natal cu iz de busuioc,

Bărbaţii harnici şi sfătoşi din fire,

Femeile – ca zâne din poveşti

Şi dorul meu trecut în amintire.

 

Pământ frumos ca faţa pâinii noastre,

În văi cu doine, turme de mioare

Şi Prutul care curge din legendă,

Şi luncile de sălcii plângătoare.

 

Steaua destinului meu zbuciumat s-a aprins în îndepărtatul  şi tainicul univers când tata, fost soldat al Armatei Române, care a luptat în perioada celui de-al Doilea Război Mondial pentru Neam şi Ţară, s-a întors la baştină, fiind eliberat dintr-un lagăr sovietic de prizonieri de război, dislocat la acea vreme în oraşul Harkiv din Ucraina. Acasă îl aştepta mama cu patru copii minori, care au îndurat greutăţile războiului, scăpând din ghearele foametei din anii 1946-1947, foamete organizată în ţinut de către odiosul regim stalinist. Eu m-am născut într-un „sat cu noroc”, aşezat în pitoreasca Vale a Prutului istoric, plin de un farmec nemaiîntâlnut, cu lumea lui de poveste şi legendă, într-o seară de iunie, când în jur se răspândea un miros dulce de cireşe coapte şi din înalturi cădeau lacrimi de adevăr şi bunătate. Am venit pe lume în frumoasa Vale a Izvoarelor, unde îşi potoleşte setea cerul cu nourii lui ca nişte bucăţi de pâine, spălându-şi faţa-i palidă şi rece misterioasa Lună, unde ploaia plânge ca trista vioară a lui Ciprian şi stelele ard ca nişte torţe încercuite de lumina dorului. Aici paşte Mioriţa şi sufletul se epuizează în gingaşa melorie a vântului. Acesta-i meleagul meu natal, „pământ frumos ca faţa pâinii noastre”, cu flori de tei şi iz de busuioc, unde izvoarele de dragoste vorbesc, când se stinge regretatul asfinţit de soare şi se naşte îmbătătorul început de ziuă. Aici e vatra mea străbună, unde cerul mai albastru e cu mult, sfinţită cu sângele strămoşilor, care dorm în veşnica împărăţie plină de glorie a visurilor.

 

„Străbună glie de la daci rămasă”

 

Ţinutul meu, frumos ca o poveste,

Purtând în el credinţa milenară

Că dacic plai a fost, va fi şi este,

Descălecat de Roma legendară.

 

Pământul satului meu a fost martor, din cele mai vechi timpuri, al unor importante evenimente istorice. Începuturile vieţii pe acest picior de plai, având în văi cu doine turme de mioare, cu oameni harnici şi sfătoşi din fire, dornici de adevăr şi libertate, se pierd în negura  vremurilor. Izvoarele documentare atestă că teritoriul locuit de geto-daci, strămoşii noştri, „se întindea până dincolo de Nistru”. Geto-dacii făceau parte din marele grup etnic al tracilor şi constituiau cea mai însemnată ramură a lui, având o civilizaţie, o cultură şi o istorie avansate.

După războiul daco-roman din 105-106 e. n., terminat prin înfrângerea lui Decebal, o parte a regatului dac a fost transformată în provincie romană. Teritoriul Moldovei de mai târziu a continuat să fie populat intens de către dacii liberi: carpii şi costobocii, care vor întreţine permanente legături cu fraţii lor din provincia romană Dacia. Aceste relaţii au jucat un rol important odată cu retragerea romanilor peste Dunăre în anul 271. Populaţia autohtonă, statornică în vatra sa de viaţă, a muncit şi a luptat pentru propăşirea şi apărarea meleagurilor natale, care timp de zece secole aveau să fie supuse unor grele încercări, cauzate de trecerea unor valuri succesive ale etniilor migratoare, dintre care unele au convieţuit şi s-au asimilat în masa poporului nostru.

„De Ştefan botezată, de Domnul ocrotită”

 

Mai târziu glia străbună, scăldată de apa învolburată a bătrânului Prut, a fost stropită cu sângele gloriosului domn Ştefan cel Mare, fiind ocrotită cu scutul şi cu spada de năvălirile duşmanilor vicleni şi puternici, care înconjurau mândra Moldovă. Anume viteazul voievod Ştefan confirmă lui Husin şi soţiei sale Maruşca stăpânirea asupra localităţilor Molniţa, Stroinţii şi Urvicolesa, pe care le moşteneau de la Ion Munteanu, tatăl Maruşcăi. Acest eveniment memorabil pentru aşezarea românească din Valea Prutului a avut loc la 12 august 1461. Documentul a fost emis la Suceava – cetatea de scaun a Principatului Moldova.

În ziua de 12 aprilie 1639 ceasnicul Ion Prăjescul, fiul lui Ştefan Prăjescul, nepotul lui Petru Vornic, vinde lui Isac de Sinehău trei părţi din Molniţa, ţinutul Cernăuţi. Restul satului, adică a patra parte, a fost cumpărat de la Nicoară Dupniţă de acelaşi Isac de Sinehău, care, după cum reiese din documentul întocmit la Iaşi, devine proprietarul întregii localităţi.

Peste o sută de ani, anume la 7 decembrie 1739, Molniţa este împărţită între membrii familiilor Gafenco, Ursuleţ şi Volcinschi. Noii stăpâni ai satului au devenit Nastasia Rugină, Miron Gafenco, Sofronia şi urmaşii Ursuleştilor. Pe data de 16 mai 1755 a şaisprezecea parte din Molniţa devine proprietatea lui Pavel Rugină.

În materialele recensămintelor ruseşti din anii 1772-1773 şi 1774 este amintită şi Molniţa, sat din ţinutul Cernăuţilor, care avea 47 de gospodării la 1772 şi 75 de case în 1774. Acest sat era pe atunci moşia lui Cărăcar şi Gorovei şi făcea parte din ocolul Târgului, ţinutul Cernăuţi. Pe teritoriul lui locuiau: Ioniţă Tâlhar, Ion Cuteţ, Iftimie Onischi, Grigoraş Doljucan, Ion Teleangă, Ion Căzăcuţ, Mihalache Holuşnei, Mihalache Holuşneţ, Ion Macovei, Toader Zaiţă, Anton Zelii, Pătraşco Zeldii, Toader Cazacu, Chirilă Buzdugan, Simion Turnuciur, Tănase Leica, Ilie Tănase, Constantin Leica, Vasile Cătun, Ilie Chirilă, Lupul Bunduc, Alexandru Frueraş, Ion Ponpăş, Ion Obadă, Ion Robul, Vasile Iarbălată, Andrieş Clupaci, Ursul Peşăscul, Toader Bortă, Vasile Cutea, Tănase Cuciurean, Vasile Loşba, Ion Găină, Irimia Borodacă. Satul era condus de un vornic, ajutat de un vătăman, un călăraş şi un chihaie. Alături de români convieţuiau patru ruşi şi patru evrei. Doi morari, un ciubotar şi un croitor îndeplineau cerinţele vitale ale băştinaşilor. Turmele de mioare erau păstorite în văile cu doine de către doi strungari.

După includerea oraşului Cernăuţi, „moşia domnului Alexandru cel Bun”, în componenţa imperiului habsburgic, ia naştere, în 1776, Ţinutul Herţa, care a cuprins 20 de localităţi, inclusiv şi Molniţa, satul meu natal. În 1834 Ţinutul Herţa a fost unit cu Ţinutul Dorohoi, devenind un ocol al acestuia, ocrotind 32 de aşezări româneşti.

Lupta românilor pentru Unirea Principatelor şi formarea Statului Naţional Român a fost intens sprijinită şi de locuitorii Molniţei. În urma reorganizării administrativ-teritoriale a României, la 1864 ţinuturile din Moldova sunt transformate în judeţe, iar ocoalele – în plăşi. Astfel s-a constituit plasa Herţa a judeţului Dorohoi şi în componenţa ei a intrat şi satul Molniţa.

„Fiii acestor meleaguri şi-au adus tributul  de sânge pe baricadele Plevnei, Rahovei, Smârdanului”, participând, în componenţa Regimentului 16 Dorobanţi, la Războiul pentru independenţa României din anii 1877-1878. Victoria a fost obţinută şi datorită contribuţiei materiale a molnicenilor rămaşi la vatră, care au susţinut „cu numeroase ofrande armata română”.

Petru GRIOR,

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi

„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com