La 15 septembrie 1538 a început dominaţia otomană asupra Moldovei.
Sultanul turc Soliman a intrat în Suceava, capitala de atunci a Moldovei. Această istorie a început în felul următor. La 21 august 1538 oastea otomană a trecut Dunărea pe la Isaccea-Obluciţa, iar tătarii au atacat dinspre răsărit şi polonii au pătruns dinspre nord, asediind Hotinul, astfel încât „la mijloc să sbătea voievodul Moldovei. Şi de peste tot nu se putea gândi la vreun ajutor”, scriau cronicile slavo-române. Domnul moldovean Petru Rareş s-a îndreptat mai întâi spre poloni, cu care timp de patru zile – de la 28 şi până la 31 august – a dus tratativele, la Hotin. Tratatul încheiat prevedea renunţarea pentru totdeauna la Pocuţia şi eliberarea prizonierilor, nu însă şi ajutor militar împotriva otomanilor. Eroul luptei antiotomane, Petru Rareş, a domnit în Moldova de două ori – 1527–1538; 1541–1546. Era fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare cu Maria, descendentă din neamul boierilor Cernat.
La sfârşitul lui august – începutul lui septembrie, la Ştefăneşti, moldovenii au reuşit sa oprească avangarda tătară la trecerea Prutului. La 9 septembrie sultanul turc face joncţiunea cu tătarii hanului Sahib Ghirai lângă târgul Iaşilor şi porneşte spre Suceava. Confruntat cu enorma presiune turcă şi în acelaşi timp, aflând că boierii trecuseră de partea otomanilor, Petru Rareş alege „să ajungă la Ianoşu craiul ungurescu”, după cum remarcă cronicarul Grigore Ureche, sperând la un ajutor militar.
La 15 septembrie 1538 sultanul intră în Suceava şi dă ordin să fie urmărit domnul fugar şi convocat Sfatul Domnesc, pentru a i se aduce la cunoştinţă noile reglementări. În urma acestei expediţii, Moldova a fost supusă, iar Petru Rareş – înlocuit cu Ştefan Lăcustă (1538 – 1540), fiind prima dată când un domn al Moldovei este numit direct de sultan, iar condiţiile păcii sunt cuprinse într-o diplomă a sultanului, nu într-un tratat bilateral. Teritoriile din sud-estul ţării, cu Bugeacul şi Tighina, au fost anexate Imperiului Otoman, în 1538 teritoriul dintre Prut şi Nistru este ocupat, iar Bugeacul colonizat cu tătari. Sultanul hotărăşte instalarea la Suceava a unei trupe formate din 500 de ieniceri, menită a-l supraveghea pe domn. Este instaurată dominaţia otomană asupra Moldovei.
Primele cetăţi moldoveneşti cucerite de otomani, în 1484, ce deţineau un rol important în sistemul defensiv de pe linia Dunării şi Mării Negre, au fost Chilia şi Cetatea Albă, care au devenit centre ale raialelor turceşti. Prin aceste acţiuni turcii au redus esenţial capacitatea de apărare a Ţării Moldovei şi au influenţat asupra sorţii istorice a acestor ţinuturi pontice. Sistemul acesta a fost completat în 1716 prin transformarea în raia a cetăţii Hotinului, în componenţa căreia a fost inclus nu numai teritoriul ce ţinea această cetate, ci şi câteva sate din ţinuturile Soroca, Iaşi şi Cernăuţi.
În teritoriile moldoveneşti cucerite au fost formate structuri politico-administrative şi etno-religioase caracteristice statului otoman. Trăsătura de bază a acestora era caracterul lor militar. În cetăţi turcii au dislocat garnizoane, constituite din diferite tipuri de unităţi, completate, în mare parte, cu ieniceri.
Pentru a-şi consolida poziţiile în punctele strategice ocupate, otomanii au reorganizat şi viaţa bisericească a credincioşilor ortodocşi din raiale. Toate parohiile ortodoxe din teritoriile aflate sub administraţie otomană au fost scoase de sub jurisdicţia ierarhilor din partea locului şi a fost formată mitropolia Proilaviei (de la numele românesc al Brăilei) sub ascultarea directă a Patriarhiei din Constantinopol.
După calculele istoricilor, în Imperiul otoman se scurgea 52,7% din întregul plusprodus obţinut în Principatul Moldovei (la curtea domnească şi administraţie — 24,2%; boierime — 27,9%, cler — 5,2%). Iar dacă vom lua veniturile strânse în urma impunerii fiscale de stat (una din cele mai apăsătoare din Europa acelui timp), atunci vom vedea, că în Imperiul otoman se duceau 62,4% din toate dările de stat strânse în Moldova. Date apropiate aduc şi istoricii români, care au cercetat situaţia Moldovei şi Tării Româneşti în secolul al XVIII-lea. Ei de asemenea, recunosc reducerea greutăţii specifice a plăţilor, numai către începutul secolului al XIX-lea atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Prin urmare, impunerea fiscală a maselor populare ale Moldovei, catastrofală prin consecinţele sale întrecând dezvoltarea forţelor de producţie, a dus la o gravă decădere economică, a reţinut considerabil în toate privinţele dezvoltarea tării.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com