A fost odată ca niciodată… că dacă n-o fi nu s-o povesti… Au fost odată de demult niște locuri frumoase, scăldate la miazăzi de apele unui fluviu uriaș, care își făcea culcuș în mare, străbătută de alte multe ape învolburate care se avântau din munții, croindu-și vijelios drum în vale, dornice să primească razele binecuvântate ale soarelui pe plajele întinse ale mării care le primesc și duc mai departe. Câmpiile mănoase și roditoare sunt pline vara de tineri frumoși și harnici, iar dealurile ondulate ca niște spinări încovoiate de muncă sunt presărate de livezi de tot felul de pomi fructiferi. Acolo unde soarele își dă mâna cu glia, ogoare întinse de vie se pregătesc să se pârguiască pentru a dărui zeama lor binefăcătoare celor care au îngrijit-o în timpul anului. Pădurile bogate care împânzesc toată țara ascund în ele zimbri uriași, dar și căprioare zglobii și gingașe, care pasc iarba ce crește din abundență, iar seara se strecoară cu grijă la câte un pârâiaș unde să se adape. Lupii sunt prezenți peste tot, adevărați medici care vindecă pădurile, iubiți de locuitorii acelor locuri, care îi respectă ca pe strămoșii lor. Alături de lupi urși uriași care se ridică amenințători în două labe, iar vulpile șirete se strecoară pe lângă ei, păcălindu-i cu câte un pește prins dintr-o albie înghețată, ademenindu-i să meargă și ei la pescuit. În aceste locuri atât de frumoase, și mai ales atât de bogate, trăia odată un rege mare și înțelept. Oamenii îl numeau Dromichaetes sau Dromihete.
Alexandru cel Mare a murit. Imperiul făurit de el se destramă, diadohii care îl conduc după moartea sa îl împart între ei. Tracia, vecină cu pământul dacilor, va fi stăpânită de generalul Lysimah care se intitulează rege și va încerca să-și extindă teritoriile la nord de Dunăre. A reușit să ocupe Dobrogea, dar tot nu îi ajunge. Și-ar dori toată Dacia, aflând de bogățiile acestei țări, mai ales de minele bogate în aur de care se vorbea că ar exista în munți.
Lysimah, adună o oaste de 100.000 de oameni, o armată numeroasă pentru acea vreme. Când socoti că este pregătit, Lysimah îl trimise pe fiul său Agathocles în fruntea temutei falange macedonene la nord de Dunăre, să-l atace pe Dromichaetes.
Era anul 300 î.Hr.
Dimineață, macedonenii pornesc la drum. Trec Dunărea pe vase și își continuă drumul prin Bărăgan, îndreptându-se către cetatea Helios, unde domnea regele dac. Pe măsură ce înaintau drumul începe să fie tot mai greu. Arșița soarelui se alătura focului pus de oamenii lui Dromihete în toate satele care le ieșeau în drum. Din case ieșea un fum negru și gros care învelea cerul în ceață. Scotocind peste tot, soldații macedoneni nu găseau nici un fel de provizii. Cele de acasă erau epuizate, nu știau ce vor face. Sperau că vor da de cetate, unii spuneau că este pe aproape, dar nimeni nu le da un răspuns precis. Prinșii preferau să moară decât să vorbească. Pentru ei viața nu avea valoare. Mulți își înfigeau în piept sica, o sabie mică, încovoiată, pe care o țineau ascunsă în sân.
Macedonenii nu știau ce să facă. Acum văd că este mai greu decât au sperat. Foamea și setea începeau să-și spună cuvântul. Lor li se adăuga soarele usturător de vară, lipsa de ape prin acea zonă, iar din fântâni nu se puteau aproviziona, pentru că toate erau otrăvite… Cu toate acestea, tânărul Agatocle și ai lui își continuă drumul prin acel ținut necunoscut și neprimitor. Nu se putea întoarce acasă să se facă de rușine în fața tatălui său.
Prin iscoadele ce le avea în tabăra macedoneană regele Lisimah a aflat ce se întâmplă. Se pune în fruntea oștilor rămase și pornește spre Dunăre, să-i vină în ajutor fiului său. De cum trece apele fluviului se lovește și el de atmosfera sumbră și neprimitoare din această țară misterioasă, care îl pune pe gânduri. Grăbește pașii să se alăture lui Agatokles.
După trei zile de mers macedonenii ajung pe malul unui râu cu o albie largă, cu o luncă deasă de o parte și de alta. Bucuroși că au găsit ceva apă se opresc și fac tabăra acolo. Toți aleargă la râu să se sature din apa răcoritoare, care le-a fost parcă anume scoasă în cale de zei. Unii intră în apă, poate vor găsi un pește sau chiar o rață sălbatică. Seara se așază tăcută peste tabără și aduce macedonenilor răcoarea ei binecuvântată… Ceva mai veseli, merg la odihnă…
În toiul nopții oștenii se trezesc buimaci din somn. Li se părea că au ajuns în infernul lui Hades. Până și aerul din jur clocotea de parcă a luat foc. Chiote și țipete se auzeau peste tot. Mulți și-au pierdut viața în acele momente cumplite. Cei mai mulți nu au apucat să mai pună mâna pe sabie sau pe lance pentru a se apăra. Simțeau rapid în piept tăișul oțelului mânuit de mâini rapide și sigure. Loviturile date cu sica sau cu falxul erau fatale. După ce lovea năprasnic, în urmă venea cineva cu o troiță aprinsă și punea foc cortului. Tabăra era în flăcări. Un fum negru se ridica îndreptându-se spre apă. Cerul era atât de înnegrit de fum, încât nici luna nu se mai poate oglindi pe el.
Un grup de călăreți, cu Dromihete în frunte, înconjoară cortul lui Agatocle. Cineva din garda regelui dac taie cu iuțeală pânza cortului. Tânărul prinț tocmai își punea zaua. Dacii pun mâna pe el și îl urcă pe cal. Alți călăreți îi capturează pe cei mai de seamă comandanți ai oștilor macedonene. Mulți dintre oșteni o iau speriați la fugă. Dacii le deschid drumul, lăsându-le cale liberă.
A fost un dezastru total. Din renumita falangă macedoneană, cea care a băgat spaima în toată lumea, nu a mai rămas nimic. Mai bine de jumătate zăceau pe jos, iar ceilalți au luat-o la goană, împrăștiindu-se în toate direcțiile.
Un sol dintre comandanții prinși de Dromihete a fost trimis la regele macedonean. Acesta ajunge în tabăra lui Lisimah și îi spune ce s-a întâmplat. Regele dacilor îi dă copilul dacă promite să se retragă și să înceapă negocieri de pace. Neavând ce face Lisimah acceptă. Oastea macedoneană ridică corturile și se pornește la drum spre Dobrogea. Sunt urmăriți îndeaproape de oameni ai regelui Dromihete, puși să le cunoască mișcările și, mai ales, traseul de deplasare…
Au trecut opt ani de la confruntarea dintre Dromihete și Lisimah, când regele dac l-a prins pe Agatokles, după care l-a eliberat, sperând ca astfel să-l înduplece pe Lisimah și să facă pace cu el. Dar pacea mult așteptată nu a venit. Lisimah a părăsit Dobrogea refuzând o înțelegere fermă cu dacii. El știa că pacea nu se putea negocia decât cu restituirea Dobrogei, lucru pe care nu-l accepta.
O iscoadă trimisă de Dromihete în Tracia îi aduce la cunoștință regelui dac că Lisimah face din nou pregătiri pentru a invada Dacia. De astă dată regele macedonean era și mai puternic, și-a extins și mai mult teritoriile, iar trufia lui nu mai cunoștea limite.
Drumul a decurs ca data trecută. De astă dată, în afară de Agatocles, regele ia cu el și pe ceilalți fii, care, între timp, au crescut și pe care voia să-i învețe cu războaiele. Oastea lui era nespus de numeroasă, număra mult peste 100.000 oameni. În afara cavaleriei obișnuite a adus și elefanți, instruiți să lupte în Persia. Era ceva pe de-a dreptul înspăimântător.
Nicicând nu s-a mai pus în mișcare o asemenea oștire! Chiar în luptele dintre ei diadohii luau mai puțini oameni, pentru a se deplasa mai repede și mai ușor. Acum Lisimah a luat cu el toate oștile pe care le avea. Voia să spele rușinea din anul 300 î.Hr., când cavaleria i-a fost decimată, iar fiul său a căzut în mâinile dacului?
Lisimah era convins că, venind cu o asemenea oaste, era invincibil, iar regele dac va trebui să se predea imediat ce îi va călca pământul. Aflând de planul macedonenilor regele Daciei a pregătit foarte minuțios totul. Mai întâi a trimis la Lisimah pe unul dintre comandanții săi de încredere, pe nume Seuthes. Acesta ajunge în tabăra dușmanilor și cere să fie dus înaintea lui Lisimah, oferindu-se să-l ajute. După ce îl ascultă, Lisimah hotărăște să-l primească. Pune iscoade să-i aducă la cunoștință orice mișcare a dacului.
Pe drum, trupele macedonene poposesc în Dobrogea. Cu vorbe meșteșugite, Seuthes îl convinge pe rege să mai îngăduie o vreme, deoarece primăvara pe pământurile Daciei sunt multe ploi care ar face rău oștirii, mai ales prin bolile molipsitoare care apar în acest anotimp. Pornesc din Tomis în plină vară, când arșița era mai puternică.
Generalul dac îi conduce pe oamenii lui Lisimah prin Bărăgan, lovit în acele zile de o secetă cumplită. Soarele dogoritor de iulie ardea ca o făclie, lovind în plin soldații macedoneni îmbrăcați în zale și haine de luptă. Nici nopțile nu erau prea răcoroase. Pe drumul lor, stabilit dinainte cu generalul, Dromihete a pârjolit totul în cale și a otrăvit toate fântânile. Proviziile macedonenilor erau pe terminate, dar, mai ales, lipsa de apă începea să producă victime în tabăra invadatoare.
Pe drumul spre cetatea dacilor nu au întâlnit nici o apă. Seuthes i-a îndrumat numai pe locuri lipsite de râuri și pâraie. Dacul era rezistent, iar noaptea pe furiș primea câte o desagă de merinde și apă de la trimișii lui Dromihete, cu care făcea schimb de informații. Ei îi transmiteau noile porunci ale regelui, iar el le spunea planurile lui Lisimah. În câteva zile oștenii marelui rege Lisimah erau epuizați de foame, și mai ales de sete. Din această cauză nu puteau nici dormi, mulți delirau noaptea, iar ziua erau obosiți de nesomn.
Unii începeau să cadă leșinați și erau lăsați pradă corbilor. Nimeni nu-i mai putea ajuta. În sufletele macedonenilor a intrat o spaimă cumplită. Mulți începeau să cârtească spunând că acele locuri îi vor înghiți de vii. Spuneau că nici marele împărat nu a îndrăznit să se aventureze pe aceste pământuri și a bătut în retragere. Tot mai înverșunați, cereau să se întoarcă acasă…
Andrei BREABAN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com