O veche legendă dacică ne povestește că într-o bună zi soarele a coborât pe Pământ în chip de om. Despre această întâmplare află un zmeu care îl răpește pentru a lăsa lumea în întuneric. Văzând ce se întâmplă, un fecior de dac și-a luat traista cu niște merinde în spinare, falxul și sica, pe care le-a ascuțit bine, și zvârlindu-se pe calul său cel năzdrăvan porni la drum în căutarea luminii.
Și călători flăcăul nostru prin lumea largă vreme de trei anotimpuri până, ce în sfârșit, găsi castelul în care zmeul cel rău a ascuns soarele. Ferecat în lanțuri într-o temniță întunecată, astrul luminii era bine păzit de căpcăun care nu lăsa pe nimeni să intre în acea fortăreață unde doar el era stăpân. Dar tânărul dac nu se lasă, cum vede zmeul că îi iese în cale a scos iute de la brâu falxul și se aruncă asupra lui pentru a-și croi drum în acel castel unde știa că soarele zace.
Lupta a fost grea și anevoioasă pentru că, oricât de vrednic era dacul nostru, nici căpcăunul nu se lăsa învins. Și se bat ei trei zile și trei nopți la rând fără ca vreunul să fie dovedit. Profitând de un moment de neatenție a flăcăului, zmeul îi înfige sabia în piept și îl rănește cu vârful într-o coastă. Sângele începe să curgă înroșind zăpada albă pe care cădea. Furios, dacul lovește năprasnic cu falxul și desface capul căpcăunului în două. Fericit că a biruit răul, a intrat în castel și a desferecat soarele din lanțuri, redându-i libertatea. Bucuros, astrul luminii îi mulțumește, apoi privește cu duioșie la picăturile de sânge ale voinicului care au curs pentru ca el să fie din nou liber. Unde au ajuns privirile soarelui zăpada s-a topit pe loc, iar picăturile de sânge a dacului au dat imediat viață unor ghiocei care au ridicat timid spre soare capetele lor plăpânde și imaculate. Soarele urcă din nou pe cer dăruind lumii din lumina lui.
Pentru a nu se uita întâmplarea, fetele au prins a împleti fire colorate în alb şi roşu, reprezentând culoarea ghiocelului, a primăverii şi a vieţii pe care a dăruit-o oamenilor astrul luminii, dar şi culoarea sângelui curs în luptă, pentru a elibera soarele din mâna căpcăunului. O legătură simbolică între Cer și Pământ, între Dumnezeu și Om, între Lumina cea pură și făcătoare de viață și întunericul înfricoșător al morții și al neștiinței.
Şnurul făcut din cele două fire era pus la mână, la piept, sau legat în cosiţă. Cu timpul fetele au făcut o gaură în bănuţi de aur şi argint, pe care i-au prins cu cele două fire şi l-au pus la gât iubiților și soților lor. Bănuţul era simbolul soarelui eliberat de flăcăul dac. În vremea dacilor mărţişorul se purta până ce venea un semn clar că a sosit primăvara, cum ar fi venirea berzelor, a rândunelelor, etc., apoi mărţişorul se punea într-un copac să aducă roade multe în acel an, iar cu bănuţul se cumpăra caş şi vin roşu pentru fete, să aibă tenul proaspăt şi obrajii rumeni. Alteori de fir erau legate pietricele mici, de diferite culori, socotite a fi amulete care te fereau de duhurile rele.
Așa a pornit istoria mărțișorului, care a dăinuit până în zilele noastre pentru a ne aduce aminte în fiecare an că ziua de 1 martie semnifică biruința soarelui și noul an agrar, mult așteptat și serbat cu bucurie de strămoșii noștri daci. Iar, ca să nu-i uităm vechile semnificații, Dumnezeu a dat chip de om și a trimis printre noi pe ghidușul povestitor Ion Creangă, parcă anume să ne amintească de acea frumoasă legendă a strămoșilor noștri, extrem de bogată în semnificații, când un nou soare a răsărit pe cer spre a aduce lumină poporului său. Pesemne că el, care a cules și ne-a lăsat atâtea povești pline de învățăminte, cele mai multe venind din adâncurile istoriei neamului nostru, o fi știut-o și pe aceasta, pentru că altfel nu se explică cum a vrut să ne convingă că s-a născut pe 1 martie 1837 când în arhivele din satul Humulești apare înscris pe 10 iunie 1839. Nu ar fi singura enigmă, știm că și la Eminescu, bunul său prieten, sunt diverse opinii despre ziua în care s-a născut. De altfel o vreme a figurat sub alt nume, acela de Ion Ștefănescu pe care l-a schimbat apoi cu cel al mamei sale, ducându-i astfel numele în eternitate.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com