La 21 februarie 1805 s-a născut Timotei Cipariu, filolog și lingvist român. Timotei Cipariu (1805-1887) a fost revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. El este considerat „părintele filologiei române”, A fost un poliglot care cunoștea circa 15 limbi. Timotei Cipariu a fost președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, ASTRA. Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între 1816–1820, urmate de cele filosofice (1820–1822) și de cele teologice (1822–1825). În 1828 a devenit profesor de Filosofie, apoi profesor de Dogmatică, de Studii biblice la Seminar, a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833–1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, fiind apoi canonic, prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș. Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. A fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el: „Organul luminărei”, primul ziar românesc cu litere latine, „Învățătorul poporului”, „Archivu pentru filologie și istorie”. A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. Pe tărâm politic s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848. Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863–1864 membru în Dieta de la Sibiu.
La 21 februarie 1939, la Cernăuți s-a născut George Timcu, prozator, poet, eseist și cronicar dramatic, membru al Uniunii Scriitorilor din 1976. A lucrat pe rând, ca pedagog, casier și merceolog, iar în anul 1961 a fost admis la Facultatea de Limbi clasice și orientale a Universității București, secția Limbă și literatură chineză, absolvită, în anul 1966, ca șef de promoție. A debutat publicistic în 1967, în „Luceafărul”, ulterior publicând articole, eseuri, cronici sau recenzii în „Viața Românească”, „Steaua”, „Ramuri”, „Argeș”, „Convorbiri literare”, „România literară” etc. A debutat editorial, cu volumul de versuri „Ritual” (1972), care nu a trecut neobservat de critica literară. A fost lector la Centrala Cărții, instructor în Consiliul Culturii și Educației Socialiste și redactor-șef al Editurii Științifice și Enciclopedice (1980–1989), în această calitate, fiind printre susținătorii fervenți ai Colecției Biblioteca de Sociologie. La fel ca mulți alți scriitori ai vremii, s-a confruntat cu cenzura brutală a vremii. Romanul „Lungile apusuri de soare”, având ca subiect „dosarul de cadre” a fost reeditat pentru a reproduce versiunea integrală, necenzurată, a manuscrisului originar. S-a remarcat printr-o activitate publicistică prolifică, traduceri, preocupări constante în domeniul criticii dramatice. S-a făcut cunoscut prin romane polițiste. A decedat la 25 februarie 1997.
La 21 februarie 1953, savanţii Francis Crick şi James D. Watson au descoperit structura ADN-ului molecular, una dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice postbelice, o descoperire care a revoluţionat ştiinţa. Chiar dacă cei doi sunt în prim-plan, nu sunt singurii care au contribuit la obţinerea acestui succes. Ei au pus cap la cap informaţiile obţinute până atunci din propriile lor cercetări, decenii de studii, ajutați de oameni de ştiinţă de pe nu unul, ci de pe două continente: Maurice Wilkins (care a împărţit cu Crick şi Watson premiul Nobel pentru medicină/fiziologie, acordat în anul 1962 pentru această descoperire) şi Rosalind Franklin, (care trebuia să facă parte din laureații premiului Nobel, dar a murit înainte de decernare, la vârsta de numai 37 de ani) reprezintă oameni cheie în acest proces. La această rețetă se mai adaugă un ingredient special: intuiţia fantastică de a așeza piesele de puzzle întocmai pentru a crea modelul perfect.
La 21 februarie 1972 a avut loc lansarea romanului „Marele singuratic” de Marin Preda. Marin Preda (1922-1980) a fost unul dintre cei mai importanți romancieri români din perioada postbelică, membru al Partidului Comunist Român. Dincolo de marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un martor ocular a pretins că scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii 70 lui Nicolae Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Totuși, Marin Preda nu a criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist, dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin tematica scrierilor sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”. În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o formă de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului comunist, cu nuanța că epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de care Nicolae Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze. Criticul Eugen Simion scrie despre romanul „Marele singuratic”: „Roman autobiografic? Întrebat, prozatorul evita să dea un răspuns. Un roman, oricum, în care eroii din „Morometii” îşi dau, parcă, o întâlnire de adio într-un epilog în care au loc iubiri profunde şi nefericite, gelozii şi crime dostoievskiene, comentarii morale acute şi pertinente şi analize bune, verosimile, de ordin existenţial. Este domeniul şi stilul în care Preda a excelat totdeauna”.
La 21 februarie 1987 s-a stins din viaţă Petro Grygorenko, activist public ucrainean, apărător al drepturilor omului, general-maior, unul dintre fondatorii Grupului ucrainean Helsinki. Petro Grygorenko (1907-1987) a participat la luptele de la Halhin-Gol şi la cel de-al Doilea Război Mondial. În 1945 a fost numit profesor la Academia Militară „M. Frunze” din Moscova. În 1961 generalul Petro Grygorenko critică stalinismul. I se retrag toate gradele şi decoraţiile. A fost supus represiunilor şi în 1977 a plecat în SUA. La New York a publicat cartea de memorii „În ilegalitate poţi întâlni numai guzgani”. Se numără printre cei mai activi luptători ucraineni împotriva regimului totalitar sovietic.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com