Conform unor date statistice, la 1 iulie 1940, în ţinut se aflau 328 de fabrici, uzine şi ateliere meşteşugăreşti cu un număr de 19 mii 540 muncitori. Cele mai mari întreprinderi erau: fabrica de tricotaje „Hercules”, fabrica de cherestea, fabrica de zahăr „Jucica”, fabrica de zahăr „Lujeni”, fabrica „Industria cărnii”, fabrica de tricotaje „Trinako”. În dimineaţa zilei de 30 iunie, când tancurile cu steluţe roşii treceau Nistrul, proprietarii a 120 de întreprinderi particulare, în rândul cărora intrau şi unele dintre cele înşirate mai sus, părăseau teritoriul actualei regiuni Cernăuţi, fiind convinşi de faptul că se apropie sfârşitul vieţii lor. Au lăsat întreprinderi înzestrate cu utilaj modern, procurat în Elveţia, Franţa, Marea Britanie, ţări europene cu o industrie dezvoltată. Cei rămaşi aparţineau altor etnii şi nu făceau parte din categoria „boierilor români”. Sperau în viitoarea loialitate a noilor stăpâni. S-au înşelat amarnic. Ei nu ştiau, că „în ansamblu, în URSS nu etnonaţiunile erau supuse exterminării sau reeducării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societăţii burgheze”. Fabricanţii, moşierii, negustorii de toate naţionalităţile erau incluşi de autorităţile staliniste în aceste „clase indezirabile”, faţă de care se planifica aplicarea terorii în masă. Drept exemplu poate servi naţionalizarea averii evreilor din orăşelul Herţa (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii), care a aparţinut în perioada interbelică locuitorilor Simku Vataru, Harabaju Lupu, Moriţ Leibovici, Şoil Aklip, Iosif Aranovici, Haim Blanaru, Haim Karuceru, David Kon, Nuhim Markovici, Abram Paskaru, Abram Rozen, Noih Segal, Ianku Şmilevici, Iankel Şpunt. Foştii proprietari vor fi arestaţi şi condamnaţi la ani grei de lagăr, unde pe toţi i-a ucis gerul, foamea, tortura.
Din primele zile ale instaurării puterii sovietice, în cadrul întreprinderilor din ţinut au fost organizate „comitetele muncitoreşti”, care au luat sub control funcţionarea acestor unităţi industriale. A pornit procesul de comunizare a fostelor întreprinderi particulare, fiind pe larg folosite metodele sovietice „de sporire a productivităţii muncii – întrecerea socialistă şi mişcarea fruntaşilor în producţie, bazate pe popularizarea mişcării stahanoviste”. În scopul comasării utilajului tehnic au fost reduse numeroase întreprinderi mici, care, după părerea noilor conducători, nu erau rentabile. Fabricile şi uzinele funcţionau cu mari întreruperi din lipsă de materie primă. Din Uniunea Sovietică se aducea numai vodcă, cărbune şi mahorcă. Totodată, a început reorganizarea celor 4 mii 573 de întreprinderi de comerţ, înregistrate în actuala regiunea Cernăuţi în prima decadă a lunii iulie 1940.
Aceste metode „progresiste” de conducere a diriguitorilor cu patru clase au înrăutăţit substanţial starea materială a băştinaşilor. Depozitele cu mărfuri şi produse alimentare, fiind naţionalizate, vor fi jefuite de către „eliberatori”. Locuitorii meleagurilor voievodale erau nevoiţi să pornească în căutarea materialelor necesare pentru viaţa cotidiană. Se îndreptau către frontiera instalată de sovietici cu scopul de a-şi procura strictul necesar în magazinele din Patria istorică. Unii aveau norocul să treacă neobservaţi graniţa, alţii nimereau în mâinile grănicerilor stalinişti. În luna iulie a anului 1940, „pentru trecerea ilegală a frontierei de stat” vor fi reţinuţi şi pedepsiţi peste o sută de români. În numărul lor au intrat şi acei care se întorceau de la muncă din interiorul României. Au fost arestaţi de grănicerii sovietici şi tinerii care veneau acasă după expirarea serviciului militar sau, fiind înrolaţi în rândurile armatei române, primeau concediu de scurtă durată şi doreau să-şi vadă rudele. Unii dintre ei, dacă treceau cu bine graniţa, erau încătuşaţi în localităţile natale de către zbirii regimului totalitar. Alţi români, care au avut de suferit din cauza instalării samavolnice a frontierei, au fost acei, ogoarele cărora s-au pomenit rupte în două: o parte de pământ se afla în Uniunea Sovietică, iar cealaltă – în România. Ţăranii treceau hotarul ca să-şi prelucreze ogoarele şi erau arestaţi de către grănicerii din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS. Lipsa mijloacelor de trecere legală a frontierei a dus la distrugerea sutelor de destine, steaua cărora s-a stins în gulagurile siberiene. Graniţa s-a transformat într-o adevărată vânătoare de oameni nevinovaţi.
Petru GRIOR
