„Naţiunea creştină Daco-Română, fiind cea mai încercată dintre încarceratele şi mai prigonitele dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimări şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.” (Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu)
În dimineaţa zilei de vineri, 28 iunie 1940, Armata Roşie forţează Nistrul şi intră pe teritoriul actualei regiuni Cernăuţi a Ucrainei cu scopul de a-i „elibera pe români de sub jugul asupritorilor români”, „pentru triumful dreptăţii sociale”. Aşa scria presa românească din ţinut în perioada sovietică. Drept exemplu pot servi numeroasele materiale, apărute de-a lungul celor cinci decenii de propagare a ideologiei bolşevice. Bunăoară, în 1987, cu ocazia jubileului de 550 de ani de la prima atestare documentară a orăşelului Herţa a apărut o pagină tematică sub genericul „Timp al marilor primeniri”. Referindu-se la trecutul acestei aşezări moldave, baştina iluministului Gheorghe Asachi, se sublinia faptul că herţenii au dus o luptă aprigă „contra asupritorilor”, participând activ la răscoala ţăranilor din 1907 din România. După un deceniu, au primit cu entuziasm „vestea despre biruinţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie” din Rusia, salutând „călduros Puterea Sovietică”, exprimându-şi „adeziunea la noua putere” în timpul unui miting desfăşurat în această ctitorie multiseculară la finele anului 1917. Însă, ei au avut posibilitatea să-i întâmpine „cu bucurie pe eliberatori” abia în 1940, când s-a realizat „visul de secole al celor obidiţi”.
În componenţa Uniunii Sovietice sunt încadrate 420 de localităţi din fostele judeţe Cernăuţi, Storojineţ, Rădăuţi, Hotin şi Dorohoi ale României, cu o suprafaţă de peste 8 mii de kilometri pătraţi, cuprinzând circa un milion de locuitori. Împreună cu unităţile militare sovietice, pe meleagurile voievodale năvălesc reprezentanţii Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. (N.K.V.D.), având ca sarcină principală căutarea, descoperirea şi nimicirea „duşmanilor poporului”, care „au supt sângele nevoiaşilor timp de secole”. Persecuţiile politice au început chiar din prima zi de instaurare a dictaturii staliniste în ţinutul mioritic.
Cunoscutul fiu al Ardealului, ilustrul istoric şi om politic, fostul redactor al săptămânalului „Gazeta de Transilvania”, George Bariţiu, menţiona: „Istoria fără adevăr îşi pierde toată însemnătatea, ea nu mai este istorie”. Conform informaţiilor intrate în posesia Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, primii „asupritori” căzuţi în mâinile „eliberatorilor”bolşevici au devenit poliţiştii şi jandarmii, lăsaţi de către autorităţile româneşti pentru paza ordinii publice. Astfel, pe data de 28 iunie 1940, satrapii comunişti îl pun în lanţuri pe Ion Gârlă, un flăcău frumos de 25 de ani, mândru ca un pandur, născut la 1915, în localitatea Cajba, judeţul Bălţi al Basarabiei, poseda studii primare, caporal în unitatea de jandarmi din oraşul Hotin. Peste cinci luni, în ziua de 27 noiembrie 1940, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la 5 ani de detenţie într-un lagăr stalinist de muncă corecţională, acuzându-l de faptul că „era un element care prezintă un pericol social”.
A doua zi este arestat Sava Amariţei, născut la 1897, în satul Hreaţca din fostul judeţ Dorohoi al României. Interogatoriile au durat 9 luni. Pe data de 29 martie 1941, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la 8 ani de muncă silnică, fiindcă în perioada interbelică a deţinut postul de gardian public, devenind astfel „element care prezintă un pericol social” pentru puterea sovietică. Au rămas fără mângâierea tatei doi feciori minori. La sfârşitul cireşarului istoric va fi încătuşat fostul comisar de poliţie, Leon Carabioschi, născut în 1874, în municipiul Suceava, locuitor al oraşului Cernăuţi, poseda studii medii. În ziua de 29 martie 1941 este condamnat la cinci ani de închisoare „pentru lupta-i activă împotriva mişcării revoluţionare”.
În luna următoare persecuţiile staliniste capătă amploare. În ziua de 1 iulie este aruncat după gratii Gheorghe Bujor, născut la 1898, în satul Bănceni, fostul judeţ Dorohoi al României, cu studii medii de specialitate. Pe data de 13 noiembrie 1940, Judecătoria Regională Cernăuţi îl condamnă la moarte, acuzându-l de faptul că în perioada interbelică a fost poliţist şi „a luptat împotriva mişcării revoluţionare din Bucovina”. Peste un an după pronunţarea sentinţei, se stinge din viaţă într-un lagăr stalinist de muncă corecţională din Republica Komi, Federaţia Rusă. Tot în aceeaşi zi, va fi încătuşat Petru Grui, născut în localitatea Târgu Mare din România, lucrător al penitenciarului cernăuţean, fiind condamnat la 8 ani de închisoare ca „element care prezintă un pericol social”. Moare la 14 noiembrie 1941, în regiunea Sverdlovsk din Federaţia Rusă.
După trei zile de arestări a foştilor lucrători ai organelor de drept, „eliberatorii” au decis că trebuie să-şi îndrepte acţiunile lor criminale şi împotriva familiilor care aveau rude înrolate în rândurile Armatei Române. În acest scop sunt organizate echipe speciale de enkavedişti şi „cozi de topor”, ce activau după anumite planuri şi ordine precise în direcţia adunării informaţiilor necesare autorităţilor staliniste, fiindcă aceste familii intrau în categoria „rudelor trădătorilor patriei socialiste”. Primele victime din menţionata categorie au devenit ţăranii Toma şi Maria Birău, locuitori ai satului Stăneşti, fostul raion Hliboca (Adâncata). Toma era născut la 1869, iar Maria – în 1886. Pe data de 1 iulie 1940, Comisia Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. adoptă hotărârea privind deportarea lor în Siberia. Aşadar, se poate de afirmat că deportările românilor din actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei în taigalele fără de sfârşit ale Siberiei şi stepele pustii ale Kazahstanului au început odată cu instaurarea puterii sovietice în ţinut.
Luna iulie 1940 constituie o perioadă importantă în procesul de consolidare a puterii sovietice în actuala regiune Cernăuţi a Ucrainei. Acest proces şi-a luat startul cu o paradă militară a unităţilor staliniste, dislocate pe teritoriul ţinutului, şi cu o demonstraţie a foştilor ilegalişti, care purtau drapele roşii şi scandau: „Trăiască victorioasa Armată Roşie!”, „Trăiască partidul nostru comunist!”, „Trăiască tovarăşul Stalin — eliberatorul Bucovinei!”. După numitele acţiuni ale bolşevicilor, desfăşurate în centrul oraşului Cernăuţi pe data de 3 iulie, care aveau menirea să demonstreze băştinaşilor că puterea sovietică a decis să înscrie „o pagină nouă în istoria multiseculară” a meleagului carpatin, „eliberatorii” au început o intensă activitate orintată la constituirea organelor locale ale dictaturii staliniste. Pentru realizarea scopului dat, în ziua de 4 iulie 1940, Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei adoptă hotărârea „Despre componenţa comitetelor judeţene ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei în Basarabia şi în partea de nord a Bucovinei”, conform căreia în comitetul judeţean Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei sunt desemnaţi Ivan Gruşeţki, Fedir Olhovski, Myhailo Konyk, Volodymyr Ocereteanîi şi Serhii Nikitin. Totodată, în ţinutul „eliberat” este repartizat un numeros detaşament de comunişti din fosta Uniune Sovietică. Sub conducerea trimişilor partidului a luat naştere straşnica epocă stalinistă de ciuntire a neamului şi de jefuire a plaiului mioritic.
În aceeaşi zi, Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a aprobat componenţa comitetului executiv judeţean Cernăuţi, alcătuit din şapte persoane, condus de Volodymyr Ocereteanîi. La prima sa şedinţă, cea din 15 iulie 1940, comitetul executiv judeţean Cernăuţi a întărit componenţa celor 10 comitete executive de plasă şi a tuturor consiliilor săteşti. În fruntea localităţilor româneşti sunt numiţi oameni aduşi din estul Ucrainei, care nu cunoşteau limba băştinaşilor, sau foşti participanţi la mişcarea ilegalistă din nordul Bucovinei în perioada interbelică. De exemplu, conducător al satului-martir Mahala, fostul raion Noua Suliţă, a devenit Mykola Horuja, originar din regiunea Dnipropetrovsk. În capul consiliilor săteşti din Ţinutul Herţei s-au situat „cei obidiţi”: Oleksii Ivaniuk, Ivan Kormuş, Leontii Baiura, Ivan Bujak, Iaroslav Markovski, Vasyl Fedorovici, Dmytro Cernous, Mendel Biciuţki, Iakov Mer, Haralambie Zgârcea, Constantin Bojar, Gheorghe Moraru, Dmytro Rusnak, Dmytro Kostika, Ivan Rusnak, Dmytro Markuleak, Ivan Markuleak, Dmytro Blagun, Mykola Dmytriuk, Vasyl Andriiciuk, Oleksii Lanivski, Ada Glikştern. Ei, ca şi mulţi alţii încă necunoscuţi, sunt responsabili de viitoarele fărădelegi, săvârşite de puterea sovietică în primul an de dictatură stalinistă.
Petru GRIOR,
directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com