În ziua de 4 martie a anului 1821, în timpul Revoluţiei de la 1821, oastea lui Tudor Vladimirescu, supranumita „Adunarea Norodului”, a ocupat oraşul Slatina din Muntenia. Starea principatelor românești se agravase mult în timpul domniilor fanariote. Regimul acestor domnitori, dominat de corupție, fiscalitate excesivă și abuzuri de tot felul, conjugat cu efectele dominației otomane precum și a războaielor ruso-turce a agravat starea și așa grea a țărănimii din principate. Ca un protest, în ianuarie 1821, în Muntenia se declanșează mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, care, pe parcurs ia amploare cu nimic mai joasă unei adevărate revoluții. Odată cu moartea ultimului domnitor fanariot din Muntenia, Alexandru Șuțu, se crea o posibilitate de acțiune pentru boierii pământeni care doreau înlăturarea domnilor fanarioți. Conducerea Munteniei a fost preluată de un Comitet de ocârmuire, constituit dintr-un grup de boieri pământeni: Gr. Brâncoveanu, Barbu Văcărescu și Grigore Dimitrie Ghica, viitorul domnitor. Comitetul de ocârmuire încheie înțelegerea cu Tudor Vladimirescu, comandant al pandurilor în anii războiului ruso-turc 1806-1812, mandatându-l să declanșeze mișcarea armată întru acapararea puterii în Muntenia. În Oltenia, mișcarea armată capătă caracterul unei revoluții de redeșteptare națională, alipind țărani și orășeni, fapt care impune corecții în programul și acțiunile lui Tudor Vladimirescu întru satisfacerea nevoilor nu doar a boierimii, ci și a țărănimii și orășenimii. Adunarea Norodului a fost constituita ca o oștire revoluționară, la Slatina atingând deja cifra considerabilă de 10 000 oameni.
La 4 martie 1852 s-a stins din viaţă scriitorul rus de origine ucraineană, clasicul literaturii universale, Nikolai Gogol, considerat unul dintre creatorii prozei realiste ruse prin operele sale „Suflete moarte”, „Taras Bulba”, „Revizorul”. Nikolai Gogol (1809-1852) s-a afirmat ca un scriitor care urmărește să redea adevărul vieții, smulgând fără cruțare vălul somptuos de pe societatea nobiliaro-birocratică a timpului său. Scrierile lui Nicolai Gogol au fost traduse în zeci de limbi ale lumii, inclusiv în română. În anul 1966, la Bucureşti este editat volumul „Mirgorod”, traducători fiind Al. Teodoreanu, Xenia Stroe, Dan Faur și Isabella Dumbravă. În 1972 vede lumina tiparului povestirea „Petrecerea serilor în cătunul de lângă Dikanka”, traducere de Aurel Lambrino, iar în 1988 – „Taras Bulba”, traducere de Al. Teodoreanu și Xenia Stroe.
La 4 martie 1882, la Craiova s-a născut Nicolae Titulescu,diplomat, jurist, profesor și om politic, membru titular (din 1935) al Academiei Române. Pe baza rezultatelor excelente obținute la Liceul „Carol I” din Craiova, a primit o bursă la Paris, unde a urmat cursurile Facultății de Drept. În 1903 a obținut premiul „Ernest Beaumont”, un concurs organizat la toate Facultățile de Drept din Franța. Din 1905 a fost profesor de Drept la Universitatea din Iași. În 1907 s-a mutat la București, a intrat în politică și în 1912 a câștigat un loc pe lista Partidului Conservator-Democrat, condus de Take Ionescu, devenind astfel deputat. A susținut ideea Unirii Transilvaniei cu România. În 1918, împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille a înființat la Paris Comitetul Național Român. A fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine, iar din 1921, delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de două ori (în 1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. A militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. O analiză a gândirii sale diplomatice a fost făcută însuși de Nicolae Titulescu: „Întreagă politică externă pe care am urmat…n-a avut decât acest țel: nu de a pregăti războiul, ci de a pregăti o rețea de alianțe de așa fel încât războiul să devină imposibil”. Marele diplomat român a decedat la 17 martie 1941, la Cannes, Franța.
La 4 martie 1904, în satul Davideni de lângă Storojineț, actuala regiune Cernăuți, s-a născut Josef Schmidt, tenor, actor și cantor român de origine evreiască, de faimă internațională, supranumit „Privighetoarea din Cernăuți” sau „Caruso al evreilor”. A urmat cursurile unei școli comerciale și în paralel, lecții particulare de canto. După Unirea Bucovinei cu România, a primit cetățenia română. La vârsta de 15 ani a început să cânte în corul sinagogilor din Cernăuți și din Rădăuți, în 1924 a dat primul concert public cu arii din opere, lieduri și balade românești. A studiat muzica în Germania, s-a întors în România, a devenit cantor la Templul din Cernăuți. Vorbea în mod fluent idiș, ebraica, româna, germana, engleza și franceza. Înălțimea sa foarte redusă, de 1,54 m, a fost unul dintre motivele pentru care nu a ajuns cu adevărat o vedetă internațională a operei. Cariera sa artistică, foarte scurtă, întreruptă de cel de-al doilea război mondial, s-a desfășurat în Germania, fiind invitat să cânte și în Austria, Belgia, Olanda, Franța, Statele Unite și Palestina. S-a refugiat în Elveția, din cauza originii sale evreiești. A murit de infarct în tabăra elvețiană de refugiați Girenbad, unde erau cazați solicitanții de azil politic. În urma sa au rămas mai multe înregistrări discografice dar și nouă filme artistice. În 1958 a fost lansat filmul „Un cântec străbate lumea” (Ein Lied geht um die Welt), în regia lui Géza von Bolváry. Subiectul era viața (romanțată) a lui Joseph Schmidt, folosit ca pretext pentru a se introduce un mare număr de cântece înregistrate de artist în decursul timpului. S-a stins din viață la 16 noiembrie 1942, în Elveția.
La 4 martie 1977, la București a murit tragic Doina Badea, interpretă de muzică ușoară. Doina Badea s-a născut la 6 ianuarie 1940, la Craiova. A absolvit Școala Populară de Artă din Craiova, secția Canto. A debutat cu Corul Filarmonicii de Stat Oltenia, cu care a avut mai multe turnee și spectacole, a colaborat cu teatre muzicale și de revistă din țară. Dar marea ei dragoste a fost muzica ușoară. A debutat ca solistă la 20 de ani, pe scena Teatrului Muzical din Deva, unde a apărut pe afișe sub pseudonimul Retta Marga și s-a remarcat prin vocea ei deosebită, gravă, puternică și cu un ambitus puternic. Era o persoană tăcută, modestă, discretă, care parcă plutea prin viață, dar care pe scenă își etala vocea de neegalat. Vocea sa a făcut-o remarcată de compozitorii Puiu Maximilian și Vasile Veselovschi, care i-au propus varianta unei cariere la București, la Teatrul „Constantin Tănase”, unde a fost angajată în 1963. A avut foarte multe apariții la radio și TV și a făcut înregistrări pentru Electrecord. A participat la numeroase ediții ale Festivalului național de muzică ușoară de la Mamaia unde a obținut premii – în 1963 pentru interpretare cu „Spre soare zburăm” de George Grigoriu și în 1964 pentru interpretarea pieselor „Tu” de Vasile Veselovschi și „Nimeni” de Henri Mălineanu. În 1967 a obţinut, cu piesa „Din totdeauna pe acest pământ”, Marele premiu de la Mamaia. A fost prezentă la ediţii ale Festivalului „Maria Tănase”, organizate la Craiova. A cântat la Savoy, la Sala Palatului, la Sala Radio, sub bagheta maestrului Sile Dinicu. A avut recitaluri la două ediții ale Festivalului Cerbul de Aur de la Brașov (în 1968 și 1971) și a avut numeroase turnee în țară și peste hotare. Apariția sa la Olympia din Paris a fost unul din succesele sale de notorietate. Supranumită „Edith Piaf a României” datorită vocii sale speciale cu inflexiuni grave, a lansat câteva cântece care au rămas printre cele mai iubite din toate timpurile: „Ploaia și noi”, „Vechiul pian”, „Romanța inimii”, „Cânta un matelot”. A dispărut tragic, împreună cu soțul ei și cei doi băieți gemeni, la cutremurul din 1977, într-unul din blocurile care s-au dărâmat în București.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com