(10 ianuarie 1475 – 10 ianuarie 2025)
Locul ales de voievod era situat pe valea Bârladului, la sud de Vaslui, între Dealul Paiului și Dealul Muntenilor, o zonă strâmtă și mocirloasă, cu versanți abrupți și împăduriți, în care dușmanii să nu se poată mișca în voie. Iar pe deasupra, între cele două dealuri curgeau leneș la vale apele reci ale Bârladului, care îngreunau și mai mult libertatea de mișcare a dușmanilor.
Între valea râului și Dealul Muntenilor era un coridor îngust care le îngreuna turcilor libertatea de acțiune, iar în cealaltă parte a apei Bârladului, până la Dealul Paiului, se aflau numai bălți și smârcuri mlăștinoase. Distanța dintre cele două dealuri este de cel mult 3 km, mult prea mică pentru a permite să se desfășoare o oaste de peste 100.000 de oameni.
Este demnă de remarcat tactica adoptată de marele voievod în acea mare bătălie care, la fel ca la Baia, va folosi strategia careului prin care să-i prindă pe dușmani ca într-o menghine și să nu le dea libertate de mișcare. Era strategia conchistadorilor și a mercenarilor de elită a Apusului. El îi așteaptă pe turci cu trupele dispuse în poziții strategice, pregătite de luptă. Astfel, oastea de elită formată din Vitejii Măriei Sale și o parte din hânsarii secui care i-au venit în ajutor, au fost postați între apele Bârladului și Dealul Muntenilor, într-o zonă unde erau mai multe poduri. Este motivul pentru care bătălia de la Vaslui mai este cunoscută sub numele de Bătălia de la Podul Înalt.
Pe Dealul Muntenilor, ascunse după dâmburi și vegetația abundentă Ștefan și-a camuflat grosul oștirii pentru atacul principal. Pe dealul Paiului a trimis câteva detașamente de oșteni care să acționeze numai în funcție de evoluția bătăliei, iar alte câteva detașamente le-a dispus în apropierea unui pod aflat la confluența Racovei cu Bârladul. Voievodul și-a stabilit punctul de comandă într-un loc mai înalt la confluența Vasluiețului, Vasluiului și Racovei cu Bârladul, poziție care îi permitea să urmărească toate mișcările păgânilor și totodată să conducă trupele prin semnale date cu buciume și trâmbițe.
Capcana astfel pregătită aștepta dușmanul să intre în ea. Acest lucru s-a petrecut în dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, o zi memorabilă în istoria neamului nostru, scrisă cu sângele vărsat de moldoveni pentru apărarea libertății și a identității de neam, pe care ar trebui s-o comemorăm cu smerenie, aducându-ne aminte în fiecare an de faptele de glorie înscrise de Marele Voievod.
Înfuriat de situația în care se afla, Suleiman pașa încearcă să intre în târgul Vasluiului unde spera să găsească hrană, apă și adăpost și să pună mâna pe Ștefan. Simțindu-se stăpân pe situație, în fruntea oștii imense pe care o avea, beylerbey-ul Rumeliei nu mai ține cont de nimic și asemenea unei turme de boi oastea lui se avântă direct spre intrarea în târg. Cronicarii scriu că în acea zi, pe lângă vremea ploiasă care era, de dimineață s-a lăsat o ceață atât de groasă că nu se mai vedea om cu om. După ce i-au primit în capcana pregătită cu grijă, moldovenii trec la acțiune. Primii care atacă sunt forțele de elită și secuii care lovesc puternic în dușman dându-i o lovitură năucitoare. Prinși în ploaia de săgeți și obuze avangarda otomană bate în retragere. Vine din urmă grosul oștirii condus de însuși Suliman pașa. Fără să bănuiască ceva, acesta trimite în luptă trupele sale de elită aflate sub comanda lui Mihaloglu Ali-bei. Pe moment, moldovenii bat în retragere împinși de mulțimea păgânilor.
Din porunca lui Ștefan, detașamentele aflate pe celălalt mal al apei Bârladului dau semnal de luptă sunând din buciume și trâmbețe. Crezând că acolo se află Voievodul cu grosul trupelor, fiindu-le teamă să nu fie atacați din acea direcție, în rândul păgânilor se creează brusc un moment de derută care provoacă panică și învălmășeală, accentuate de ceața groasă care s-a lăsat. Buciumele sună și mai tare, prefăcându-se că se apropie de dușmanii. Fiindu-le teamă de un atac asupra flancului stâng, Suleiman trimite o parte din trupe spre podul de peste apele Bârladului.
În acel moment intră în luptă însuși voievodul cu cetele lui de viteji. Voievodul voia să-și încurajeze oamenii care pe moment au fost speriați de mulțimea dușmanilor. Deși mic de statură, călare pe calul său alb și îmbrăcat într-o ținută de culoare roșie care lumina în ceața care acoperea locul bătăliei, Ștefan părea ca un zeu coborât din cer pentru a ajuta Țara Moldovei. Aflat în mijlocul vitejilor săi, cu spada sa grea pe care o mânuia cu amândouă mâinile, secera ca un bun gospodar ogorul de lifte turcești aflat în fața lui.
Lovite în flancul drept, oștile lui Mihaloglu Ali-bei se retrag spre apa Bârladului și spre mlaștina aflată la sud de râul Racova. Loviți și aici, turcii se afundă în mlaștini, unde mulți își găsesc sfârșitul. Păgânii aflați sub comanda lui Suleiman pașa încearcă să scape cu fugă îndreptându-se spre Dealul Paiului, dar nimeresc și ei în acea vale plină de mlaștini. Acum singura lor șansă era fuga, și singura deviză „scapă cine poate”.
Până și Suleyman cade de pe cal în mlaștină fiind tras de barbă de un ienicer ca să nu se înnece. Acesta îi dă calul lui și înconjurat de mai mulți călăreți, este în cele din urmă scos din acea vale a morții. Se spune că două zile a durat urmărirea turcilor care fugeau înspăimântați de ghiaurii de moldoveni. Mulți dintre ei și-au pierdut viața în timp ce încercau să scape cu fuga. Doar Radu cel Frumos și-a salvat pielea fără să aibă pierderi, fiind mai viclean și, cunoscând mai bine locurile voievodul Valahiei, nu a intrat în luptă.
În felul acesta Ștefan cel Mare obține una dintre cele mai mari victorii ale sale. Câștigă o bătălie dată în numele neamului său și pentru apărarea gliei străbune.
Trebuie să comemorăm această mare bătălie de la care s-au împlinit 550 de ani pentru că prin ea românii s-au afirmat în fața întregii lumi și au înscris o pagină de neuitat nu numai în istoria lor, ci și în cea universală oprind pentru jumătate de veac expansiunea otomană spre centrul Europei. Ea se înscrie totodată în noua strategie a lui Ștefan cel Mare care s-a aliniat politicii europene din vremea lui pe care a reușit s-o folosească în interesul neamului din care făcea parte.
Ajungând până la conflict deschis cu înalții ierarhi ai Bisericii din Moldova, în 1474 Ștefan jură credință papei și se alătură cruciadei antiotomane obținând nu doar titlul de atlet a lui Hristos, apoi și pe cel de Re de Dacia, dar și sume mari de bani cu care mai târziu avea să ridice peste 40 biserici și mănăstiri, să refacă cetățile și curțile domnești și să dea o nouă imagine Moldovei pe care o conducea. Jurând credință papei, Voievodul nu uită de credința strămoșească, din contra o va întări și apăra nu doar prin bisericile ctitorite dar și prin ridicarea bisericii Feleacului la nivel de eparhie supusă Mitropoliei din Suceava prin care o parte din biserica din Transilvania ia calea celei din Moldova. La intervenția lui Ștefan atât papa cât și Veneția vor accepta mănăstirile de pe Muntele Athos ca lăcașuri creștine, Ștefan fiind recunoscut pe Sfântul Munte ca un adevărat țar, urmaș a împăraților bizantini. Marile realizări ale voievodului îi aduc respectul principilor Europei iar spre sfârșitul vieții, Moldova reia cu adevărat măreția vechii Dacia, fiind întregită cu Pocuția, cu mai bine de o treime din Transilvania și recunoașterea autorității lui Ștefan de către împăratul romanilor asupra întregului Voievodat, recunoașterea autorității sale de către voievodul Țării Românești. Până și păgânii îi cereau sfatul și țineau seama de opiniile lui, hanul tătarilor Mengli Girai socotindu-l printre prietenii lui iar sultanul nu-i refuza nici o cerere.
La rugămintea Voievodului, Baiazid a încheiat pace cu Dogele Veneției și împăratul Romanilor, iar în compensație i-au oferit tot ce și-a dorit. Ștefan era cunoscut drept căpitan al Veneției, el și urmașii lui au primit titlul de cetățeni ai Veneției, împăratul Maximilian îi oferă nu numai Transilvania ci și stăpânirea a jumătate din Ungaria, iar papa îi oferea Bulgaria și Serbia când le va elibera de sub stăpânirea otomană.
Acesta a fost Ștefan cel Mare și Sfânt pe care avem datoria să-l respectăm și să ne închinăm ca unui sfânt pentru că prin înțelepciunea și faptele sale, între care și bătălia de la Vaslui, nu numai că și-a salvat țara într-o perioadă când era la un pas să fie sfârtecată de marile puteri din jur, dar a adus-o la nivelul acestora, ba chiar și mai sus, având în vedere victoriile obținute atât asupra Regatului Ungariei cât și a Regatului Poloniei.
Andrei BREABĂN,
scriitor din Suceava, autorul epopeii ștefaniene
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com