Mitraliați în timp ce adunau porumb
Dar să revenim la prezentarea cronologică a evenimentelor. Următorul lot de români în Rusia l-au constituit sutele de mii de militari de-ai noștri care au trecut Prutul la ordinul generalului Antonescu pentru a îndrepta un act criminal de nedreptate, uneltit de miniștrii de externe ai celor mai puternice state totalitare ale timpului și prin care se smulgea din trupul țării noastre un teritoriu de 49.622 kilometri pătrați, cu o populație de 3.786.000 de locuitori.
Acest al doilea lot a fost semănat pe tot teritoriul Rusiei: cei care nu au murit în lupte și nu au devenit îngrășământ pentru întinsele stepe ruse, au căzut prizonieri și au murit în mine. Au existat însă și excepții cei care s-au înrolat în diviziile „Tudor Vladimirescu“ și „Horia, Cloșca și Crișan“, pentru a lupta alături de aliați împotriva nemților. Au fost luați prizonieri de război și duși în lagărele din Rusia chiar și militarii de pe teritoriul României, care nu trecuseră granița.
Tatăl meu, Ilie Maxim, întors din morți din Donbass, mi-a descris drama prizonierului român în Uniunea Sovietică. Când s-a rupt frontul la Iași, au fost strânși toți militarii din Moldova, încolonați și mânați din urmă de însoțitori călări, precum cireada de vite de văcari, spre răsărit. Numai că văcarii au bâte în mână, iar militarii sovietici Kalașnikovuri. Drumul a fost lung și istovitor. Cei care rămâneau în urma convoiului, sfârșiți de oboseală sau de foame, erau împușcați pe loc.
Au fost cazuri când, pentru a nu fi împușcat, cel slăbit era cărat în cârcă de un prieten sau o rudă până la următorul popas. Apă beau din pârâie sau din bălți, pentru că pe întinderile străine nu găseai fântâni. Au dus-o „cel mai bine” în Ucraina: porumbul dăduse în lapte și când treceau pe lângă un lan colhoznic, bineînțeles li se permitea să rupă rândurile și să-și umple ranițele cu știuleți.
După un timp, se suna goarna, apoi se mitralia lanul. Asta în cazul că i-ar fi trecut prin minte cuiva să se rătăcească. Seara, când ajungeau la popas, făceau focul și coceau porumbii. Românii, mai obișnuiți cu foamea și care mai știau și rostul porumbului, răbdau până la popas. Nemții și italienii se repezeau și-l mâncau crud, ceea ce le era fatal. Îi apuca durerea de burtă și, fie mureau de „moarte bună“, fie împușcați pentru că rămâneau pentru nevoi prea mult în urmă.
În minele din Donbass
În final au ajuns la minele din Donbass. Au fost încartiruiți în barăci, îmbăiați, hainele băgate la etuvă pentru despăduchere, apoi au fost sortați. Celor buni de muncă li s-a dat câte o gamelă, un târnăcop și o lopată în mână și au fost coborâți în subteran: trebuia să extragă cărbune pentru a plăti daune de război și a participa la construirea comunismului în cel mai mare stat din lume. Se muncea ca la începutul mineritului: erau locuri unde trebuia ca prizonierii-mineri să se târască prin apă în coate și în genunchi și să lovească în rocă cu târnăcopul din poziție culcată.
Se întâmpla uneori să se surpe galeria și să rămână blocați înăuntru câteva zeci de prizonieri. „Niet vaprosa!“: nacialnicul dădea ordin să fie abandonați și să se sape în altă direcție. Indiferent de gravitatea bolii, medicul nu te scutea de subteran de cât dacă aveai temperatură. Aveau norme de extracție pe schimb. Românii, mai obișnuiți cu munca brută, depășeau de multe ori norma pentru a primi suplimente de hrană și din această cauză nu erau priviți cu ochi buni de către prizonierii nemți, italieni sau unguri.
Tatălui meu i-a surâs soarta: translatorul român, tot prizonier, era din aceeași plasă cu el. Nu putea să plece, fiind indispensabil în lagăr, însă l-a ajutat pe tata, aranjând cu medicul să-l scoată la suprafață ca inapt medical. A muncit câteva luni la bucătărie. Văzându-l băiat subțire, trei „haziaici pieptoase i-au cerut mâna“, încercând să-l convingă să se însoare acolo. Tot translatorul l-a ajutat să fie trimis cu primul lot în țară, urmând să-i transmită și soției lui să-l aștepte că el este în viață. Translatorul a avut și el noroc s-a întors după vreo trei ani la familie. Cei doi foști prizonieri au rămas prieteni până la sfârșitul vieții. Și pe ei i-a ținut în viață dorința de a-i revedea pe cei dragi.
Seducția localnicelor a dat însă rezultate cu prizonierii mai tineri, care nu aveau nici familie, și nici avere în țară. Aceștia au trăit experiența lui Ulisse în variantă sovietică, mai ales că rusoaicele aveau suficiente calități pentru convingere. Au fost cazuri când au revenit în țară fiii trecuți de prima tinerețe, pentru care mamele lor făcuseră demult slujbele de înmormântare, ba chiar și cele de șapte ani. Ei s-au răspuns atunci când au putut să comunice cu țara, după primul dezgheț, cel de pe timpul lui Hrușciov.
historia.ro „Timpul” (Chișinău)