La 2 iunie 1964 s-a stins din viață Dumitru Caracostea, critic și istoric literar român, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române.
Dumitru Caracostea s-a născut la 10 martie 1879, la Slatina. Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile în localitatea natală și le-a continuat la vestitul Colegiu „Sfântul Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București. Își ia licența în 1908. De menționat, că Dumitru Caracostea a fost discipolul profesorilor cu renume Titu Maiorescu, Ion Bianu, Ovid Densușeanu. Influenţa acestora este hotărâtoare asupra formării sale ştiinţifice.
În 1909 Dumitru Caracostea obține o bursă și pleacă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lubke. În anul 1913 Dumitru Caracostea susține două doctorate: unul în filosofie, altul în filologie romanică. Din 1920 devine docent la Universitate, iar în anul 1930 – profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular. Dumitru Caracostea aduce o mare contribuție la înființarea, în 1933, a Institutului de Istorie Literară și Folclor.
Dumitru Caracostea a desfășurat și o activitate politică. În anul 1940, într-o perioadă foarte scurtă – de trei luni, a fost ministrul educației naționale. În timpul războiului Dumitru Caracostea a îndeplinit funcția de director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.
În anul 1948, după instaurarea regimului comunist în România, Dumitru Caracostea a fost exclus din învățământ. În pofida vârstei sale înaintate a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic, fără a fi judecat.
Omul de știință, Dumitru Caracostea a colaborat cu studii şi articole la numeroase publicaţii ale vremii: „Adevărul literar”, „Convorbiri literare”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa Românească” etc.
Întreaga sa activitate a stat sub semnul dorinţei de a realiza o metodă ştiinţifică în studierea şi aprecierea actului artistic: „Arta cuvântului la Eminescu”, „Expresivitatea limbii române”, „Creativitatea eminesciană”, „Critici literare”. Aceeaşi concepţie a aplicat-o şi în domeniul folcloristicii, după cum reiese din studiul său monografic asupra „Mioriţei” şi, mai ales, din volumul „Poezia tradiţională română”, apărut în 1971, după moartea sa.
Deosebit de important este studiul lui Dumitru Caracostea „Problemele tipologiei folclorice” (ediție postumă), considerat un adevărat deschizător de drum în care „ideile poetice principale din folclor sunt urmărite progresiv, de la centrul familiei până la problemele mari ale vieţii şi existenţei universale”.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com