La 5 iulie 328, cu 1693 de ani în urmă, a avut loc inaugurarea podului, construit din porunca împăratului roman Constantin cel Mare (306-337), venerat ca sfânt în Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică. Podul lega malurile fluviului Dunărea între localitățile Celei – în apropierea orașului Corabia din județul Olt (Cetatea Sucidava) – de pe malul românesc și satul Ghighen din Regiunea Plevna (atunci Oescus) din Bulgaria. Este considerat cel mai lung pod din antichitate peste un curs de apă și unul dintre cele mai lungi din toate timpurile.
Acesta este al doilea pod construit peste Dunăre de către arhitectul roman Theophilus Patricius, primul fiind renumitul Pod al lui Traian, de la Drobeta – Turnu Severin, care a servit în timpul războiului pentru cucerirea Daciei. Podul lui Constantin cel Mare avea lungimea de 2.437 metri, din care 1.137 metri peste albia Dunării, iar lățimea era de 5,70 metri, ridicându-se la 10 metri înălțime deasupra apelor fluviului. A fost o construcție cu piloni din piatră și mortar, pod de lemn în arc și suprastructură de lemn. Odată cu construirea acestui important edificiu şi din cauza atacurilor goţilor (presupuse de istorici a fi fost prin anul 323), a fost refăcută din temelii şi cetatea Sucidava, situată la circa 130 metri est de portalul nordic al podului.
Podul lui Constantin cel Mare de la Celei – Sucidava a avut o însemnătate deosebită pentru romanitatea de la Dunărea de Jos. O asemenea construcţie stabilă, costisitoare şi grandioasă ca tehnică, nu se putea ridica dacă Imperiul nu stăpânea importante teritorii la nord de fluviu. Din repertoriul urmelor arheologice, aparţinând veacului al IV-lea, rezultă că întreaga zonă de câmpie a Olteniei şi a Munteniei fusese reanexată Imperiului, având ca limită nordică şi strategică marele val Brazda lui Novac. În împrejurări puţin cunoscute, dar legate, se pare, de atacurile goţilor la sud de Dunăre, care reîncep în anul 364 şi de răscoala lui Procopius din anii 365-366, podul dintre Sucidava şi Oescus a fost distrus. După alte informaţii, cauza ruinării ar fi fost revărsările Dunării şi împotmolirile prin bancurile de gheaţă. Dar, indiferent de viaţa lui scurtă, acest pod rămâne cel mai important, după acela de la Drobeta şi a îndeplinit un însemnat rol istoric, în perioada constantiniană, pentru romanitatea nord-dunăreană.
Podul lui Constantin cel Mare a fost menționat și de către Dimitrie Cantemir în „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”. Podul se află figurat pe o hartă redactată la Padova, între anii 1694-1699, de stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716). Cam în aceeași perioadă Luigi Ferdinando Marsigli, conte italian, geolog, matematician, botanist și ofițer aflat în slujba Sfântului Imperiu Romano-German, a încercat fără succes să localizeze acest pod. În secolul al XIX-lea Alexandru Popovici, profesor biolog, directorul Grădinii Botanice din Iași, și Cezar Bolliac, fruntaș al Revoluției din 1848, poet liric protestatar, promotor al studiilor arheologice și gazetar, au reluat cercetările din zonă, dar primele descoperiri științifice reale au fost făcute de către Grigore Tocilescu, istoric, arheolog, epigrafist și folclorist român, membru titular al Academiei Române, și Pamfil Polonic, arheolog și topograf, în anul 1902. În anul 1934, Dumitru Tudor, istoric, arheolog, egiptolog, numismat și profesor universitar român, cu importante descoperiri și studii despre Dacia romană, Drobeta, cavalerii danubieni, este cel care publică prima lucrare completă privind acest pod, iar ultima cercetare sistematică pe malul de nord al Dunării în zona podului a fost efectuată în 1968, de către istoricul și arheologul Octavian Toropu.
(V.K.)
„Libertatea Cuvântului” – www.lyberti.com
